Drumul spre Wacken, de la A(n Theos) la Ve(spera)

WOA Metal Battle Romania (finala nationala), Sibiu, Oldies Pub, 26 iunie 2014: An Theos, DinUmbra, Dirty Shirt, Hathor, Untold Faith, Vespera

La Sibiu revin cu placere ori de cate ori am ocazia. Nu numai pentru ca este un oras frumos, curat, cu un aer festiv tot timpul anului, ci, mai ales, pentru ca este viu, nu te plictiseste niciodata, mereu se intampla lucruri placute pe-acolo si ai ce vedea. Data trecuta cand am ajuns, in Piata Mare era o expozitie de flori. A urmat apoi festivalul de teatru, acum era in plina desfasurare proiectia filmelor de la TIFF. Insa ce m-a adus de data aceasta in oras a fost finala nationala a preselectiei pentru Wacken Open Air Festival, in urma careia una dintre cele sase trupe participante va concerta in cadrul celui mai mare festival de muzica metal din lume.
Pe micuta scena a clubului Oldies Pub, neincapatoare pentru trupele cu mai multi membri, au urcat sase formatii, doua din Bucuresti, una din Galati, una din Carei, una din Cluj si una din Seini. Juriul a fost alcatuit din public, care primea la intrare buletine de vot, si o comisie formata din reprezentanti ai presei de profil. Fiecare trupa a avut cate 20 de minute la dispozitiei pentru a-l convinge ca poate oferi si in Germania un show de neuitat pentru spectatori. Ordinea de intrare in concurs a fost cea alfabetica, de la A la V.

Concertul a inceput in jurul orei 20, cu An Theos (Bucuresti). Intamplarea face sa fie a treia oara cand ii vad pe scena in interval de vreo doua luni, asa ca am inceput, vrand-nevrand, sa le stiu si piesele, deci pot sa va spun cu precizie ca playlist-ul lor a continut Chemarea strabunilor, Semintia daca, Bratul de fier si Nedeea lupilor. Chiar daca nu-i stiti, intuiti deja ce canta dupa titluri, un folk metal cu influente viking, pagan, numai bun de incalzire. Dezavantajele lor au fost vreo trei: ordinea de concurs (ca la scoala, esti cu A la catalog, risti sa fii mereu ascultat primul; aici risti sa nu te vada publicul intarziat), numarul mare de membri, opt, nevoiti sa se comprime in cate un colt de scena, mai ales in partea dreapta, si faptul ca, avand un sunet atat de complex ca numar de instrumente, inevitabil nu s-au auzit toate, cu vioara si toba mult deasupra celorlalte, clapa insinuandu-se firav doar daca stateai prin zona ei, probabil de la sunetul de pe spate.
Cat despre muzica, intotdeauna m-a amuzat Chemarea strabunilor, aceasta piesa care incepe cu Lambada, pentru a se sfarsi in Batacanda. Mai au mult pana sa-si gaseasca o identitate muzicala, dar sunt tare simpatici ca prezenta: tineri, veseli, frumosi, plini de buna dispozitie, un grup de copii entuziasti ce pare foarte unit si transmite de pe scena bucuria de a canta, de a fi acolo, de a impartasi cu cei din jur muzica lor. Te fac sa te simti bine si probabil asta e scopul principal al muzicii lor, mai mult decat mesajele nationaliste ale intoarcerii la radacinile geto-dace.
In clasamentul meu au fost pe locul 4, loc pe care l-au si ocupat la final, fiind una din cele doua trupe unde preferintele mele s-au pliat pe cele ale juriului.

Au urmat apoi DinUmbra (Bucuresti), cu Into the Vast, Tower of Hopes, Cathar si Santandrei. Si pe ei i-am vazut destul de des pe scena in ultimele luni, asa ca pot afirma cu sinceritate ca aici, la Sibiu, prestatia a fost chiar mai buna decat cea de la preselectia pe Bucuresti, fara nicio ezitare, precisa si energica, mai putin statica decat in alte ocazii. Poate ca muzica lor nu este chiar cea mai accesibila pe felia de metal. Doom-death-ul nu a fost niciodata un gen la care sa adere oamenii iesiti in oras "la distractie". Te energizeaza, te deprima, dar niciodata nu te inveseleste. Si e mai greu sa digeri asta atunci cand vrei doar sa te simti bine si nu esti pasionat in mod particular de alternanta de riffuri tehnice cu solouri melodice, de violenta cu melancolie, de tristete si resemnare cu ura si negare, atunci cand nu vrei sa te scufunzi in padurea umbrelor sau sa-ti ascunzi toate dorintele intr-un turn al sperantelor...
Mi-a placut Liviu, vocalul, mai mult decat de obicei. Daca uneori imi inspira pe scena o atitudine de detasare, de incercare de manipulare emotionala a publicului, de data asta mi-a parut sincer, traind intens ceea ce canta, pierdut in lumea versurilor lui unde nu exista nici spectatori, nici juriu, ci doar muzica si disponibilitatea de a-si afisa senzatiile create de ea, fara sa conteze nimeni si nimic altceva. Presupun ca e chestie de gust, unii spectatori poate prefera un frontman care sa interactioneze cu ei in timpul pieselor, sa-i mobilizeze, mie imi place sa vad ca e scufundat cu totul in piesa.
 Locul 3 in topul personal.

 

Cu Dirty Shirt (Seini) s-a declansat nebunia. "Vreti freak show? va dam freak show", pareau sa spuna cei sapte baieti si au demonstrat ca ciudatenia nu este deloc un lucru rau, dimpotriva, atunci cand are ingredientele necesare, poate deveni ceva foarte atractiv. Iata ce se intampla cand se intalnesc niste corporatisti cu niste gunoieri (probabil ca ar prefera sa le spun detinuti americani, dar mie asta-mi inspira salopetele lor) si un hippiot cu o viola.

Baietii astia mi-au placut mereu, cam in orice forma si combinatie; chiar azi am sters praful de pe cd-ul cu Rhetorica si l-am reascultat pentru aducere-aminte. Mi se pare ca de la un an la altul piesele lor sunt mai inchegate, mai bune, reusesc sa imbine mai ingenios influentele asimilate (din care System of  a Down mi se pare cea mai recognoscibila) cu motivele folclorice, sa impacheteze totul intr-un ambalaj (auto)ironic ce face din orice prezenta a lor pe scena o placere. Cei doi vocali se completeaza de minune, cam cum faceau intr-o vreme Nick si Mihnea de la Luna Amara ori Tankian cu Malakian ori Romeo cu Julieta... nu e cazul, dar m-a luat valul bunei dispozitii :). Uneori duetul devine un adevarat duel, cum se intampla pe piesa Manifest. Si fiindca am amintit de ea, sa spun ca si-au inceput recitalul cu intro-ul de la Ride, au mai cantat Bad Apples, Freak Show si inca o piesa, imi scapa numele.
Publicul sibian, care incepuse sa umple clubul, a fost cam la toate trupele destul de retinut in manifestari, noroc cu membrii celorlalte trupe prezente care nu s-au sfiit sa-si arate entuziasmul pentru cei pe care multi i-au considerat merituosii castigatori ai concursului.
Si pe mine ma bucura mult aceasta decizie, Dirty Shirt fiind cei care au demonstrat nu doar ca-si canta muzica precis si  cu placere (asta au facut toate trupele, din fericire), dar ca au gasit si un mod foarte ingenios si placut de a-si prezenta "produsul", prin costumatie, miscare de scena, expresivitate, dinamism.
Locul 1 in preferintele mele si in clasamentul final. Bravo, felicitari, bafta la Wacken!

De la inceputul spectacolului, tronau alaturi de scena doi extraterestri cu perfuzii ce intrigau spectatorii. S-a dovedit ca ei faceau parte din recuzita de scena a lui Hathor (Galati), o trupa care a experimentat mult de-a lungul carierei, de la raw black metal, trecand prin tematica fantasy a lui Tolkien, pentru a ajunge acum la o muzica si o aparitie scenica ce aspira spre amprenta Hypocrisy. Pentru ca e prima data dupa multa vreme cand ii revad pe scena si-i ascult, playlist-ul lor imi e absolut nefamiliar, nu pot sa va spun vreun titlu.
Insa aparitia m-a derutat... n-am stiut daca sa-i admir sau sa rad. Ca si-au capatat o identitate scenica, asta da, este un lucru demn de lauda. Camasile albe stil "pilot de avion" inscriptionate cu logo-ul trupei arata elegant, insa n-am prea inteles legatura lor cu machiajul dubios cu ochii invinetiti si cu intregul concept vizual. In dreapta si in stanga scenei, doua siluete imbracate in echipamente de protectie la radiatii, cu mastile de rigoare, au stat neclintite pe parcursul intregului show in timp ce in spatele muzicienilor se profilau amenintatori cei doi alieni, pregatiti parca sa-i ridice pe artisti si sa-i transporte pe o nava spatiala. Bravo cui i-a creat, ar putea sa figureze cu cinste intr-un muzeu de arta contemporana. Numai ca n-am inteles nimic din intreaga aparitie... poate imi scapa referintele si trimiterile, avand in vedere ca nu le cunosc versurile pieselor, poate ca am eu o sensibilitate redusa la kitch, dar n-am putut sa intru in starea propusa, fiorul angoasant care dadea sa ma treaca se transforma intr-un acces de ras...
E si asta o aparitie, intriganta, recunosc, care daca e asumata cu naturalete si convingere ar putea avea succes. Mai vedem data viitoare, pentru astazi locul 5.

Urmatoarea trupa a fost o surpriza placuta pentru mine. Nu stiam nimic despre Untold Faith (Carei). Insa cand i-am vazut urcand pe scena pe Gabica, pe care-l consider cel mai bun tobosar din Romania, impreuna cu Attila la chitara, fostul sau coleg din Psycho Symphony, interesul mi-a crescut brusc. Si daca Psycho Symphony imi dadea senzatia ca e o trupa pentru amatorii "hardcore" de progressive metal, in timp ce eu acord mai multa importanta imbinarii tehnicii cu fiorul de emotie si cu furnicile de pe sira spinarii, cu o anumita stare ce-mi era inaccesibila din cauza complexitatii fragmentate a pieselor, de data aceasta instrumental mi-au placut foarte mult. Totul suna mai inchegat urechii mele, au obtinut acel balans potrivit intre feeling si tehnica. Ar fi putut fi favoritii mei daca in locul vocii cu accente core ar fi avut inflexiuni mai melodice, mai epic-power. Este corecta, nu zic nu, dar am eu o alergie la timbrul ala. Asa, doar locul 2 in topul meu, posibil sa-i fi urcat un loc si pentru efectul de surpriza, de revelatie a concertului, de diferenta intre asteptari (si anume zero) si ceea ce mi-au oferit. As vrea sa-i mai ascult.

Si am ajuns si la ultima trupa a serii, Vespera (Cluj Napoca). Eh, aici am o maaaare nemultumire. Mi-a placut intotdeauna vocea lui Dudu Isabel, mai ales acel registru pe care nu incearca sa-l ingroase, cum canta cu Seven acum niste ani, pe Inger de piatra, de exemplu. Din pacate, de cand a venit in Vespera am tot sperat sa mai aud macar o piesa care sa ma prinda, sa o pot fredona, sa-mi spuna ceva. Nimic! Nu-mi suna deloc inspirat, parca Mary of Bethany ar mai avea ceva-ceva, doar ca acolo s-a produs catastrofa...
Dupa prima piesa, cel mai bun prieten al omului, laptopul, a cedat nervos si, odata cu el, si clapa. Cum o mare parte din melodicitatea pieselor lor este data de clape, prea multe n-au mai fost de facut. Dupa ce au incercat cateva minute sa remedieze situatia, au mai cantat vreo doua piese si si-au sfarsit concertul abrupt, in uralele unui public venit special de la Cluj, care a pus aceasta trupa pe primul loc. Din fericire, juriul nu a fost de aceeasi parere, altfel risca sa mearga la Wacken o trupa care putea sa stea linistita acasa, ca tot ar fi castigat, la multimea de fani venita pentru ei.
Locul 6 pentru mine. Si 7, si 8 si 9 si 10. Da, accidente se mai intampla, dar sa-ti indemni fanii sa te voteze in conditiile in care stii ca n-ai aratat mai nimic, mi se pare putin cam deplasat.

Clasamentul final (public + juriu)
1. Dirty Shirt
2. Vespera
3. Hathor
4. An Theos
5-6 DinUmbra si Untold Faith la egalitate

Concluziile mele, pe scurt:
1. Indiferent de prestatia de moment a unei trupe, oamenii par sa fie dinainte hotarati. Chiar si eu, care n-am votat, stiind trupele participante, mi-am spus ca mi-ar placea sa castige Dirty Shirt. Fiindca ii vazusem, fiindca am crezut ca merita, fiindca imi plac. Probabil ca m-as fi razgandit insa daca, din motive tehnice, nu si-ar fi putut duce show-ul pana la capat. Altii n-au facut-o.
2. Conteaza mult, pentru a iesi in evidenta ca trupa, o anumita identitate vizuala. In afara Vesperei (cu care v-am spus mai sus cum au stat lucrurile), primele patru locuri au fost ocupate de trupe care au "ceva" al lor ca aparitie, fie ca fac trimitere la motive populare, la extraterestri sau la... gunoieri :). Pe o scena muzicala unde este greu sa aduci ceva absolut original componistic, sa rupi gura targului cum s-ar spune, modul cum stii sa te pui in evidenta pare sa fie important. DinUmbra si Untold Faith au fost trupele care n-au facut nimic in sensul asta, au lasat muzica sa vorbeasca. Poate si de aceea, poate si pentru ca au o categorie de public mai restransa (doom-death intr-un caz, progressive in celalalt), piesele lor nefiind foarte catchy in raport cu Dirty Shirt sau An Theos de exemplu, unde se pot recunoaste cu usurinta anumite motive muzicale, au ocupat ultimele locuri.
3. Chiar si atunci cand este vorba de un concurs, o manifestare non profit pentru trupe, organizatorii nu s-au putut abtine sa nu perceapa bilet de intrare. Simbolic poate, 20 de lei, dar si gestul e la fel de simbolic, mai ales ca la preselectiile regionale (cel putin la Bucuresti) nu a fost cazul. 

Atat am avut de spus, mai jos aveti o fotografie facuta la finalul concertului (de fapt doua, aripa stanga si aripa dreapta), cu membrii trupelor si organizatorii.

Aa, uitasem, in incheierea concursului a concertat si un invitat, o trupa de thrash metal din Germania, Contradiction, dar fiindca nu-i genul meu si aveam drum lung de facut am preferat sa pornesc spre casa, asa ca n-am ce sa va spun despre ei.

Exista fericire in Rusia?

Natalia Kliuceariova - Ultima oprire, Rusia

Raspunsul scurt la intrebarea de mai sus ar fi "nu, dar speranta moare ultima". Uitati-va numai la mai-marele tarii cat de complexat si ingradit s-a simtit intre "micile" lui granite si a plecat hai-hui prin Ucraina sa-si caute fericirea. Iar daca Lermontov, Puskin sau Dostoievski ar fi fost fericiti, ar mai fi existat operele lor asa cum le stim? Daca Venicika Erofeev ar fi fost fericit si-ar mai fi inecat amarul in alcool prin tren? Si daca Nikita, din cartea de fata, cel entuziasmat de viata pana la a-l cuprinde lesinul de atata intensitate a trairii ar fi fost fericit, ar fi pornit sa strabata tara cautand acel ceva nenumit care sa-i ostoiasca focul interior? Se pare ca rusii detin dintotdeauna o gena a tragismului, avand capacitatea de a plange cu un ochi si de a rade cu celalalt, iar literatura lor nu inceteaza sa o dovedeasca. Mai toti scriitorii rusi contemporani sunt capabili de acea ironie tandru-amaruie care face totul sa sune ca o gluma sau ca o parabola, fie ca-si imbraca subiectul in hainele permisive ale distopiei science-fiction, negand astfel o implicare prea adanca in realitatea imediata, fie ca raman cu picioarele pe pamant, ancorati in efemerul de langa ei.
Sa recunoastem ca literatura n-are nevoie de fericire, numai viata are. Obisnuiam in studentie sa merg mult cu trenul. Nu stiu daca noile compartimente de tren mai faciliteaza acea intimitate care se lega la drumurile mai lungi, vrand-nevrand (in cazul meu mai mult din politete, pentru ca nu stiam cum sa tai vorba omului, sa-i spun transant ca marunta lui viata nu ma intereseaza, dar dupa ce mi-am luat walkman lucrurile au devenit mult mai simple). Oamenii niciodata nu-si povesteau implinirile, ci nefericirile: despre boli, despre copii care i-au uitat sau au ajuns sa aiba casnicii esuate, despre singuratatea batranetii, despre saracie... aceeasi lamentatie monotona cu usoare variatiuni. Pe ici, pe colo, cate un mucalit facand haz de necaz. Ai zice ca si noi suntem un neam de bufoni tragici mai ceva ca rusii, numai ca nu prea are cine sa ne surprinda sufletul in filele cartilor in cheie tragicomico-melancolica. 

Natalia Kliuceariova nu face exceptie de la regula ca, pentru a obtine literatura buna in Rusia de azi,  trebuie sa construiesti o combinatie de nefericire cu (auto)ironie, de naivitate cu cinism, de ras si plans. Nikita al ei este un hibrid intre Aliosa Karamazov cu un Venicika ceva mai lucid si mai increzator in natura umana, ramanand intr-o zona mai confortabila a gandirii. Purtand in suflet iubirea pentru Iasia, fata cu parul colorat devenita model porno, cutreiera Rusia de la un capat la altul, incercand sa-si umple golul produs de disparitia ei. Pe drum intalneste tot felul de oameni, multi dezradacinati, plecati de acasa, parasind tot ceea ce iubesc, lasandu-si in urma trecutul pentru a-si construi o alta viata. O femeie vinde sosete intr-o gara dupa ce a plecat dintr-un sat parasit de toti, o batrana fugita din Cecenia se adaposteste in scara unui bloc unde face curat, un travestit isi gaseste locul intr-un colhoz condus de un preot, un copil de zece ani crede ca salvarea se afla in gandire. Unele portrete sunt abia schitate, cu altele ne intersectam pasii de mai multe ori, revenind in viata si cautarile eroului.
Exista o anumite ambiguitate in cronologia intalnirilor lui Nikita cu cei din jur intercalate cu amintirile, poate si putina repetitivitate in atmosfera si tonul general al cartii si o fragmentare ce-i intrerupe  ritmul. Acum il gasim pe erou intr-o gara mica, pentru ca in capitolul urmator sa fie la Moscova sau la Petersburg. Personajele ce-i populeaza viata sunt introduse abrupt, marcand un moment in care caile li se unesc pentru a se desparti din nou dupa cateva pagini, definitiv sau temporar, dar imbogatindu-i cautarile cu o noua experienta a nefericirii sau, dimpotriva, oferindu-i niste raspunsuri. Din pacate sunt doar propriile lor raspunsuri, in timp ce Nikita are nevoie de o revolutie, interioara sau exterioara, pentru a ajunge singur la Rusia din interiorul sau.
Vocea Nataliei Kliucearova nu este una originala, Erofeev avea ceva in plus, o efervescenta care aici e diluata cu multa melancolie, un spirit mai caustic, ce puncta mai bine atmosfera, insa e un debut promitator, ce ne pune in fata aceeasi Rusie contradictorie a ultimilor ani, cu mentalitati si ideologii opuse, cu framantarile si descumpanirile unei generatii aflate parca intr-o tranzitie continua, fara sa stie spre ce.

O carte furata

Pawel Huelle - Eram singur si fericit

Am o intamplare interesanta despre cartea asta din perspectiva "profilului infractorului". Acum vreo cateva saptamani, eram la mare, in Vama, cu cortul. Cunoscand precedentele locului, am buna inspiratie sa-mi tin obiectele de valoare in masina. Nu m-am gandit niciodata ca ar putea veni un hot care sa fure din cort, in lipsa de bani sau alte lucruri utile, o... carte. Erau doua, cea in limba engleza nu i-a placut, sau n-o fi inteles, dar pe-asta mi-a luat-o. Ma intreb de ce, daca ar fi vrut sa le vanda, poate Neil Gaiman-ul in engleza ar fi fost mai pretios. Asa ca prefer sa cred ca a luat-o sa o citeasca, fiindca impreuna cu ea, a plecat si lampa de citit... si palaria mea de soare, pentru ca un hot care se respecta nu poate sta pe plaja cu o carte in brate fara sa fie protejat, sa nu i se incinga creierii. Ma tot gandesc ce l-o fi inspirat. Poate titlul sa-l fi dus cu gandul la o vreme din viata lui cand nu era obligat sa fure ca sa-si intretina familia?! Poate fotografia baietelului de pe coperta sa-i fi trezit nostalgia propriei copilarii? Chiar nu stiu, dar eram pe la jumatate cand am ramas fara ea, asa ca am cumparat-o din nou. Sper sa fi fost si pentru hot o lectura cel putin la fel de placuta cum a fost pentru mine. M-am bucurat ca exista si printre cei care fura oameni pasionati de lectura, desi nu mi-e clar unde sa-i plasez in ordinea universului.
Cele opt povestiri care alcatuiesc volumul ne fac martori ai cresterii si maturizarii unui baietel polonez, niciodata numit, ai intalnirilor acestuia cu personaje carismatice, carora imaginatia de copil le atribuie contururi fabuloase, precum o batrana nemtoaica din casa unde locuia impreuna cu familia imediat dupa razboi, Kaspar tamplarul, Tocilarul si fiica sa, domnul Kosterke cu piciorul lui de lemn, bunicul Antoni, unchiul Henryk, veteranul de razboi, si o multime de alti eroi ce reconstituie o atmosfera nostalgica, asemenea fotografiilor in sepia ale unor oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodata si incerci sa intrezaresti in liniile chipului cine au fost, cum au trait, ce au vazut... Portretele lor par vii, se desprind din tablou si capata dimensiuni colosale in ochii eroului-copil, pentru a fi din nou redusi, cand istoria lor se incheie, la stadiul de poza intr-un album.
Unele pasaje mi-au dat un pic o stare de perplexitate si confuzie, sentimentul ca n-am inteles intotdeauna lumea in care am nimerit, ca si cum as fi ajuns in satul unde poposesc baiatul cu unchiul sau intr-o drumetie, as fi trait magia locului si apoi as fi descoperit ca acel loc nu exista pe nicio harta, ci doar in imaginatie. Lumea este intotdeauna reconstruita meticulos, din detalii, uneori atat de abundente incat am resimtit unele pagini ca fiind prea incarcate, diluand punctele forte ale lui Huelle, atmosfera si portretul. Cel din urma, mai ales, porneste de la o imagine in aparenta banala si e imbogatit pe parcurs cu conotatii fantastice, cu accente amuzante sau melancolic-nostalgice. Pe ansamblu mi-a placut viziunea aceasta proaspata, neintinata de trecerea timpului si de experienta, capacitatea de a putea privi prin ochii copilului, de a se minuna si entuziasma, de a vedea frumusetea acolo unde adultii vad ruina sau banalul. Mi-au placut Gdansk-ul lui Huelle, cu imprejurimile lui fabuloase, drumul prin timp de la insurectia armata de la Varsovia pana spre anii '70, presarat cu detaliile schimbarii, trecute insa mereu prin prisma unei memorii afective ce le imprima povestirilor un ton dulce-amarui:
"...am vazut cum buldozerul inlatura ultimele ruine de pe insula. Si, in loc sa ma bucur ca, in sfarsit, in inima orasului nu ne vor mai speria ridicaturi si cioturi de caramida, am simtit un adevarat regret, pentru ca Tocilarul, Gute Luisa, Lucian si matusa Ida au reaparut in gandurile mele doar pentru a disparea imediat, impreuna cu ultimii nori ai prafului de caramida adevarata a Hansei. 
Ce te holbezi asa? am mormait in sinea mea. Nu e decat o miscare obisnuita a atomilor, nimic altceva, pe bune, crede-ma."
Universul capata contururi magice in ochii copilului ce-l exploreaza, capabil sa-l infrumuseteze si sa-i descopere secretele in acele amanunte pe langa care adultii pot trece nepasatori. Doar acolo putem descoperi un taram situat la granita dintre realitate si vis, dintre poezie si concret, numai bun de cutreierat intr-o zi tihnita, relaxanta, poate chiar pe malul marii. Hotul meu a fost destul de inspirat.

Arta culinara

Chef (2014)

Aperitiv: Daca sunteti genul de persoana care, zapand butoanele telecomenzii televizorului, se trezeste ca ramane la jumatatea miscarii pe TV Paprika sau Discovery Travel cand vede vreun maestru bucatar vorbind cu pasiune despre ceea ce gateste sau vreo tigaie sfaraind, daca stiti deosebirea dintre mult mai genericul "a gati", cu care in ultima vreme romanii contaminati de terminologia engleza nu ezita sa traduca orice proces "tehnologic" din bucatarie, si notiunile specifice, "a fierbe", "a praji", "a coace",  "a cali" si altele, Chef este un film pentru voi. Nu conteaza ca va place sa gatiti sau nu, ci cat si cum mancati, cat de gurmanzi sau "gurmeti" sunteti ca sa apreciati ceea ce aveti in farfurie. 

Fel principal: Jon Favreau, mai cunoscut ca scenarist, producator si regizor decat ca actor (in special pentru seria Iron Man) aduce prin personajul sau, Carl Casper, bucatar la un restaurant cu pretentii ce se vede limitat in creativitatea sa culinara de un patron conservator, un omagiu acelor oameni pentru care pasiunea este ingredientul principal al felurilor gatite. 

Sunt oameni care, asemenea lui Jamie Oliver, te fac sa-ti fie pofta de ceea ce pregatesc numai cand ii auzi cu cat entuziasm iti prezinta fiecare combinatie de ingrediente, exprimand dragoste si increderea in ceea ce fac prin fiecare gest si cuvant. Acesti oameni sunt dovada vie a sensului cuvantului "arta" din "arta culinara", una care le aduce consumatorilor zambetul pe buze, ii binedispune, transformandu-se uneori intr-o declaratie de dragoste. Este modul in care Casper intelege sa-si exprime sentimentele pentru o colega de lucru, rasfatandu-i papilele gustative, sau pentru fiul sau, de care se apropie treptat tot cu ajutorul mancarii pregatite. Este modul in care alege sa-si afirme libertatea de creatie in fata lumii si sa se reabiliteze dupa un dezastru mediatic, fara sa simta ca arta sa ar fi depreciata daca ar fi adusa la nivelul fast-food, al mancarii de strada servite in rulote.
Ca un astfel de mancare de strada este si filmul: cald, proaspat, condimentat cu o doza de farmec marca Scarlett Johansson si una de verva marca Robert Downey Jr., aparitii episodice dar care ii fac bine, una vizual, cealalta ca dinamism si verva; previzibil si fara surprize in desfasurare, putin moralizator in evolutia relatiei dintre chef si fiul sau, fiindca se doreste un film "de familie", putin fortat in cea a legaturii cu fosta sotie, dar astea-s detalii mai putin esentiale, puse acolo doar ca sa diversifice putin paleta gusturilor.
De la Miami la Los Angeles, de la New Orleans in Texas, filmul se transforma intr-un road movie culinar care intareste legatura dintre tata si fiu, diversificandu-si ingredientele in functie de zona unde ajungem, construind o desfasurare foarte previzibila, dar deloc suparatoare. Fiindca nimeni nu vrea sa mearga la un concert Rolling Stones in care sa nu se cante "Satisfaction", ii da spectatorului satisfactia de a nu marsa pe ingrediente care sa-l scoata din zona de confort vizual a unui film pentru consumul in masa.
Daca m-a deranjat ceva, a fost plasarea de produse ostentativa, repetata pana la exasperare. Se pare ca orice telefon care nu este iPhone reprezinta o antichitate, o ciudatenie greu manevrabila, si singura retea sociala din lume  este Twitter, raspandindu-si in eter ciripiturile si transformand peste noapte un necunoscut intr-un erou. Ok, mai exista si YouTube. Partea asta de social media a fost mai greu de digerat, poate si pentru ca este un aspect pe care il privesc cu totala indiferenta.

Desert: Nu pot sa inchei fara sa mentionez prezenta proaspata si plina de aplomb a micutului Emjay Anthony in rolul lui Percy, fiul lui Carl. Este drept ca ea e pusa in valoare de dialoguri bine construite, inteligente, vioaie, care incadreaza de minune un film atat de apetisant vizual, ca un topping bine plasat peste o inghetata racoritoare, de fructe.
Daca vreti sa va delectati papilele cinefile cu o comedie placuta ca o mancare de strada ce te bucura pe loc dar pe care nu ai include-o intr-o experienta culinara de neuitat, rulota lui Jon Favreau va asteapta in cinematografe.

Paradisuri artificiale

Marie-Jeanne Urech - Accesorii pentru paradis

Ea este cartea cu care va "amenintam" in postul precedent. Nu stiu cum proceseaza ceilalti literatura, dar eu, jucandu-ma din cand in cand cu acuarele, acrilice si alte medii mazgalitoare, am o imaginatie mai degraba vizuala. Gandesc in imagini si cuvintele sunt doar instrumentul care-mi creeaza in minte tablouri inspirate de o atmosfera, de un loc sau de un personaj. Din perspectiva asta, lumea din Accesorii pentru paradis este un deliciu. Daca i-ati lua pe Magritte, De Chirico si Max Ernst si le-ati transpune panzele in cuvinte, ati putea obtine un roman à la Marie-Jeanne Urech. Habar n-am din ce colt al Elvetiei a aparut aceasta tanara autoare, ce reverii onirice i-au adus inspiratia, dar cartea m-a prins si n-am putut s-o las pana n-am terminat-o. Si nu numai din curiozitate, fiindca simteam ca firele pe care le urmam aveau nevoie sa se lege cumva si nu le puteam lasa in suspensie, ca incepuse sa-mi pese de nefericitele personaje, vrand sa aflu ce hauri li se mai deschid sub picioare si in suflet, dar si pentru ca m-am scufundat in lumea asta, am savurat fiecare imagine, suprarealismul unui univers care, pentru a se lasa descifrat, trebuie mai intai acceptat, cu regulile lui bizare, sfidand logica si ratiunea.

Cateva dintre accesoriile pentru paradis ar fi: visele, flacoanele de esenta euforizanta, norii roz chimici care acopera orasul, o raza de soare ce se strecoara printre ei, manechinele cu aripi de inger sau poate, mult mai prozaic, culoarea ochilor. Cum ar putea cineva sa se simta alienat intr-un astfel de rai ce inlocuieste vinul si hasisul cu esenta chimica a fericirii?!
Intr-o asa atmosfera de pace si multumire profunda, totul are insa un aer de distopie apocaliptica. Un razboi si o epidemie pandesc in apropiere, dar nu-si fac niciodata simtita prezenta direct. In clinica psihiatrica unde lucreaza doctorul Achille Aarberg, cel bantuit in copilarie de monstri creati pentru a-i hrani imaginatia si fantezia, pacientii nu sunt bolnavi, ci sufera de "defecte de fabricatie" pentru care parintii sunt responsabili.
"Fiecare cap era ascuns in spatele unei perdele de flori proaspete pe care infirmierele, inarmate cu foarfece si manusi groase, le tundeau, le curatau si le aeriseau intruna. Cand perdeaua se rarea intr-atat incat nu se mai asigura intimitatea pacientului, infirmiera-sefa venea sa inlocuiasca florile ofilite cu unele noi, pe care le scotea dintr-un congelator mobil. Cele mai multe ingrijiri erau acordate acestei flore decorative care suporta cu greu lipsa luminii si aerul inchis. Cat despre pacienti, ei dormeau dusi, gasind in vise tot ce aveau nevoie." Nu vi se pare ca regasim aici ceva din drama lui Chloe, cu nufarul ce-i invadeaza plamanii? Si niste copii care ridica turnuri la Ministerul de Interne amintesc puternic de "Imparatul mustelor". Multe alte imagini isi regasesc corespondenta prin alte lumi literare, din care cel mai des amintita este cea a lui Kafka. Dar asta nu pentru ca n-ar fi vorba de originalitate, ci pentru ca exista intotdeauna o alta parte, o alta carte si nimic nu vine din neant.
Oamenii dispar, mingile de golf dispar, ciorapii se desperecheaza, nimeni nu stie cum si de ce, pana cand ajungem "pe partea cealalta", unde personajele plecate ajung cautand ceva, fugind de ceva sau doar din intamplare, blocate intr-un paradis altfel, pentru ca "Avem paradisul pe care-l meritam si, credeti-ma, nu-i mai urat ca al altora. E dupa chipul si asemanarea noastra. Imperfect, dar uman." Ca si calculele inginerului Graber, intotdeauna gresite, ca si aceasta carte ce pare o joaca, dar poate in acelasi timp sa amuze si sa intrige, sa pastreze curiozitatea, sa fascineze prin asocierile bizare, sa intristeze. Senzatia claustrofobica generata de mediul floral-steril al spitalului, de atelierul lipsit de soare  unde lucreaza surorile Soler sau de Serviciul Statistic, puternic luminat de neoane reci, isi gaseste atenuarea in accesorii: o doza de umor, un detaliu care la prima aparitie pare fara noima dar isi afla mai tarziu locul in logica paradisului, o simetrie ce inchide cartea in punctul de unde a plecat, o constructie adaptandu-si ritmul intern la cel al prezentei umane, de la fundalul liric, metaforic, dezvoltandu-se lin, pana la frazele scurte, alerte, nervoase, acide uneori, ce definesc cautarile eroilor,  asemenea tuselor unui pictor ce-si finiseaza tabloul, dandu-i scanteia de viata.

Intr-o lume aparent lipsita de reguli, totul are o ordine si un sens ce se dezvaluie circular, creand o poarta de trecere ce uneste singuratatile si angoasele intr-un nou paradis. O carte atat de imperfect de umana, ce provoaca imaginatia, oferindu-i accesoriile necesare pentru a se apropia de paradis!