Un experiment

Die Welle (2008)

Vad ca nemtilor le reusesc destul de bine filmele inspirate de experimente sociale. Dupa ce acum ceva timp scriam despre Das Experiment, Die Welle ne pune in esenta in fata aceluiasi tip de concluzie, legata de sentimentul de solidaritate generat de apartenenta la un grup social ce poate impinge spre manifestari extreme, insa cu mici detalii care fac diferenta. Un profesor de la un liceu german, Rainer Wenger, constrans sa predea un curs despre autocratie in ciuda preferintei lui pentru anarhie, se hotaraste sa-l faca mai interesant printr-o aplicatie pratica in clasa, timp de o saptamana. Dupa ce grupul defineste principalele trasaturi ale sistemului de guvernare autocrat, se instituie noile reguli: elevii nu i se vor mai adresa cu "Rainer" ca pana atunci, ci cu "domnul Wenger", vor purta uniforme, nu vor raspunde neintrebati, urmand sa ridice mana pentru a-si anunta intentia de a participa la discutie, se vor ridica in picioare cand li se da cuvantul, dar si la intrarea profesorului in clasa.
Nu stiu cum mai e la liceu zilele astea, dar eu intr-o astfel de scoala m-am format, ca toate generatiile de inainte de '89. Nu gaseam nimic aberant sau prea constrangator intr-o disciplina de la sine inteleasa, era doar atitudinea normala, fara sa dea nastere la fanatisme. In film se pronunta cuvantul "fascism", se face apel la memorie, la istoria germana, elevii sustin cu tarie ca in Germania zilelor noastre un asemenea fenomen nu mai este posibil, doar pentru a vedea apoi cum clasa ajunge sa adopte unitatea de gandire, uniformizarea ca forma de distinctie si individualizare in raport cu neparticipantii la experiment. Se gasesc tot mai multe moduri de clamare a apartenentei la grup, de la salut la simboluri grafice, in timp ce elevii reticenti la noul curs, imbratisat cu entuziasm de majoritate, se (auto)exclud.
 Multi occidentali au zambit cu indulgenta si compatimire vazand nord-coreenii tavalindu-se de jale la moartea "parintelui". Au considerat ca plansul lor era doar o forma de protectie, pentru a nu risca sa sfarseasca in vreo mina nestiuta. Poate pentru unii, putini, e adevarat. Dar n-au inteles ca masele nu-si jeleau soarta de posibili condamnati, ci pe aceea de orfani. La noi nu a fost niciodata starea aceea de devotiune totala indusa poporului corean. Mai aveam o Europa Libera, erau bancuri, erau soparle, curentul era mai degraba unul subversiv, in care ne plangeam cu totii de mila, fara sa credem o clipa in zborul spre comunismul victorios, ii invidiam pe cei care fugeau din tara, nu-i compatimeam ca n-au inteles nimic din viitorul luminos ce ne astepta. In Coreea de Nord, toate usile au fost zavorate, propaganda si spiritul de competitie cu Sudul au functionat mult mai bine, au creat iluzia apartenentei la un grup favorizat, invidiat din afara, pe care o prezinta si filmul.
 Forta lui rezida in detalii si idei carora le dau glas chiar liceenii, un demers maieutic care, creandu-si propriul adevar, acumuleaza tensiunea si duce la finalul previzibil. Experimentul original desfasurat la o scoala din California, prezentat de Ron Jones in cartea The Third Wave, a fost intrerupt dupa patru zile, tocmai pentru ca risca sa scape de sub control. Ceea ce acolo s-a intrerupt, aici este dus pana la sfarsit. Jocul se transforma in amenintare, valul de entuziasm este din ce in ce mai tulburat de ura, capata acea solidaritate soldateasca de front ce imparte lumea in "tovarasi de arme" si ceilalti, dusmanii. E un film angoasant si n-are cum sa nu te treaca un frison nu atat cand vezi unde duce unitatea de gandire, functionarea ca un organism cu un singur creier, ci cand intelegi cat de usor poate sa ia nastere, chiar si intr-o lume care se bate cu pumnul in piept ca e suficient de informata cat sa nu repete greselile generatiilor dinainte.
Fara sa insiste prea mult pe ideologie, pe doctrina ori pe mecanismele ce favorizeaza instaurarea absolutismului, mentine un ton light, un limbaj accesibil si tinerilor nu foarte pasionati de stiinte sociale, se ocupa mai mult de receptarea consecintelor in randul adolescentilor. De aceea reprezinta o buna lectie de morala, educatie civica, sociologie si chiar politica, o proiectie potrivita pentru liceeni, pentru o intelegere a capacitatii de manipulare a maselor. Este foarte apropiat de modul de gandire, de problemele si preocuparile lor, incepand de la nevoia de acceptare, comunicare, identificare si mergand pana la crearea unei adevarate isterii, unde tiranul, forta de decizie, devine idol, parinte, prieten, dincolo de barierele ratiunii.           

Sminteala pitorestilor si haoticilor ani '90

Bogdan Suceava - Venea din timpul diez 

Aveam cartea asta de mult timp in biblioteca si am tooot amanat s-o citesc, fiindca am perceput-o, din spusele altora, ca pe un roman fantasy, pentru care nu mi-am gasit timpul si starea necesare. Va spun de la inceput, e fix la fel de fantasy ca si Craii de Curtea-Veche sau Simion Liftnicul lui Petru Cimpoesu. 
Este cronica unei lumi in deriva care asteapta un profet. Unii isi vor aminti ce se intampla in anii '90 la noi, cand apareau tot felul de reviste paranormale, metode de vindecare miraculoase si detinatori ai adevarului absolut. Ii mai stiti pe dezaxatii care umpleau ecranul dupa Revolutie cand, odata cu redescoperirea credintei, s-a dat liber la televizor tututor speculatiilor si conspiratiilor mistice posibile? Mudava care se sfatuia cu spiritele domnitorilor, ajuns chiar candidat la presedintie, Bivolaru care se integra in absolut prin spirale energetice si meditatie transcendentala si multi alti dusi cu pluta?! Fiecare isi gasea o cohorta de discipoli ce-i urma cu febrilitate, zombificati si gata sa-si abandoneze rutina zilnica pentru miracolul revelator ce le-a iesit in cale.
Unul dintre profeti este Vespasian Moisa, eroul cartii, nascut, ca o predestinare, cu harta Bucurestiului pe piept. Primii adepti, un profesor ce sustine teoria stravechimii limbii romane si daco-centrismul si un medic preocupat de gasirea leacului "de aur". Daca auditiile din Bach pentru vindecarea cancerului  nu merg prea bine, fiind afon, cel putin se lauda cu performanta de a fi reusit sa vindece calvitia cu matraguna. Orice vindecare miraculoasa, conform adeptilor lui Moisa, isi are originea in cifrul secret al limbii romane: "acesta avea sa fie leacul neasteptat al calvitiei, intrucat silaba che adunata cu silabele li si e, apoi transformate dupa o lege a decodificarii la care cei doi au lucrat aproape trei ani, dadeau numele secret al matragunei. Chelie, adica matraguna. O fiertura de matraguna, in care se mai puneau si hidroxid de sodiu, piele uscata de capra, Coca-Cola si unt, dadea un efect spectaculos, transformand orice span intr-o persoana cu o podoaba capilara respectabila." Uite ca v-am dat reteta, daca vreti s-o incercati! Daca nu merge, precis ati gresit gramajul :).
Dupa cei doi, au urmat altii: omul care aude ultrasunete, colectionarul de saruturi ale lui Nichita, batranul poreclit Sfantul Petru, colectionarul de vibratii. Cu totii s-au lasat sedusi de gandul celei de-a doua veniri a lui Iisus upgradat, intruchipat de Vespasian. Minunile lui tin pasul cu timpurile, sunt ancorate in realitatea secolului XX. Mesia al nostru nu merge pe apa, ci scoate sufletul apei direct din tevile de canalizare sparte, facandu-le sa se lipeasca singure. Nu inmulteste painile, ci isi hraneste tribul de vreo 300 de adepti cu whisky si caviar din donatiile unui emir covertit.  Si analogiile biblice nu se opresc aici, avem Iuda, avem judecata... Dar sa aruncam o privire si in jur, pentru ca gasim o colectie vasta de personaje pe care va invit sa le descoperiti citind cartea: mistici nationalisti ce se proclama urmasii lui Stefan cel Mare si fac o misiune de onoare din eradicarea turcilor buticari din oras, satanisti tatuati, diogenisti patruland imbracati in butoaie prin fata primariei.
Cum sa mai pridideasca bietele servicii secrete sa-i verifice si sa-i adune?! Oare solutia sta in flerul si spiritul de observatie ale unui motan spion eficient? Nu e vorba de Felix pe care il cunoastem cu totii, cel inchis in cusca pentru pisici abandonate de la adapostul Rahova pentru ca si-au bagat prea des botul in borcanul cu smantana, ci de un ofiter sub acoperire ajuns pisica in urma unui experiment.
"Cand vine Nemesis aproape de pamant, inunda lumea cu un flux de idei", se spune la un moment dat. Se pare ca primul infuzat a fost autorul, cel care a reusit sa redea cu atata haz si verva caleidoscopul psihozelor colective, fauna OTV-istica prezentata intr-un mod ce nu cade in vulgar sau derizoriu, ci construieste un Bucuresti colcaind de ticniti, surprinzator si fabulos in acelasi timp, din povestiri ce se intersecteaza, un colaj unde discursul jurnalistic, cel bisericesc, pseudomedical si nationalist sunt ingrediente ale parodiei ce reflecta plastic limbajul si bogatia ideilor epocii. E un rasu'-plansu', pentru ca exagerarile ce dau efectul comic nu-s prea departe de adevar. Bogdan Suceava a pus doar un mic semn # in fata tabloului anilor '90, a ridicat melodia tulbure si dezordonata a vremurilor doar cu un semiton si a obtinut astfel senzatia de basm adus in mijlocul harababurii realitatii. 

Cum a ucis Tsangari gorila

Attenberg (2010)

Cinematografia greceasca mi-a oferit de-a lungul timpului motive de surprindere si confuzie, o deruta admirativa generata de absurdul scenariilor, de jocurile stranii la care isi invita spectatorii. Pornind pe urmele lui Dogtooth, filmul pe care l-as numi oricand m-ar intreba cineva care este preferatul meu din Grecia, l-am regasit pe Yorgos Lanthimos (regizorul lui Dogtooth si Alps) ca actor in rol secundar in filmul Athinei Rachel Tsangari, care parca-si doreste sa desfiinteze toate cliseele de imagine ale tarii. 

Suntem intr-un oras industrial asezat la poalele unui munte arid, un loc innorat, ploios si cenusiu, invaluit in fumul emis continuu de furnale, cosuri, instalatii, care nu se potriveste deloc cu imaginea de vacanta a Greciei. Aici locuieste Marina, impreuna cu tatal sau, fost arhitect, acum pacient incurabil al spitalului din localitate, preocupat de viitorul sentimental al fiicei. Pana la 23 de ani, ea nu a simtit nici o atractie, limitandu-se la invatarea sarutului de la singura prietena, Bella, mult mai experimentata intr-ale sexului. Dar pe Marina nu o atrag nici barbatii, nici femeile si simte repulsie si frica la gandul apropierii fizice. Pasiunea ei se indreapta mai degraba spre studiul vietii animalelor, devorand documentarele lui David Attenborough, caruia regizoarea ii aduce un omagiu. Sunt secvente in care-l vedem pe cercetatorul englez apropiindu-se precaut de gorile si aceeasi precautie se intuieste apoi in modul cum Marina abordeaza prima ei relatie. Este ceva paradoxal si straniu in felul cum tanara lipsita de instincte sexuale si senzualitate este fascinata de corporalitate, de expresie si gestica, de simbolistica miscarii trupului.
Intuiesc ca intentia Athinei Rachel Tsangari (coproducatoare la Dogtooth) a fost o incercare de documentar al naturii umane, s-a considerat un Attenborough care se apropie cu prudenta de specia umana, o studiaza in mediul ei, cu factorii si relatiile de cauzalitate dintre individ si mediu sau dintre individ si ceilalti indivizi. Ca intr-un documentar despre animale, unele gesturi pot parea inexplicabile, ilogice pentru privitorul din fata ecranului, cum ar fi de exemplu coregrafia pe care Marina si Bella o executa intre secvente. Am incercat sa o vad ca pe o analogie, ca pe o concluzie a momentului anterior sau o introducere la scena urmatoare, dar nu am reusit, mi-a ramas in continuare inaccesibila, ermetica. Presupun ca nici scenarista nu le-a gandit cu un sens precis sau, daca a facut-o, nu a reusit deloc sa-l transmita. Aici e diferenta dintre Attenberg si Dogtooth, ceea ce face din al doilea un film bun. In absurdul lui, are consecventa si continuitate, opereaza cu aceleasi definitii, fara sa le schimbe de la un cadru la altul. In ambele, prezenta tatalui are rolul de a crea singura realitate cunoscuta, chiar daca intr-unul este tiranica si dominatoare iar in altul protectoare si formatoare.  Ambele productii isi observa protagonistii printr-un stil de filmare similar, insa Lanthimos  foloseste ciudatenia ca pe un atu, dizolva incordarea in umor si creeaza simboluri puternice, cu semantica in rol principal.
Aici puzzle-ul ramane cu piese lipsa, da senzatia de incomplet, de "n-a stiut nici creatorul prea bine ce a vrut sa spuna". In mare, am prins ideea, nu e nevoie de un plot propriu-zis pentru a crea o stare, sunt multe filme care au facut asta bine, dar lui Attenberg ii lipseste nu doar emotia. Personajele se dizolva intr-un cadru tern si plictisitor asupra carora camera zaboveste prea mult, se mizeaza pe soc, pe intrigarea privitorului, intr-o regie rece, distanta, lipsita de ajutorul unui scenariu sau a decorurilor, executata cu o privire de antropolog plicstit de a fi studiat prea mult tribul uman. 

Este ca si cum Attenborough, ca sa ne ajute sa intelegem mai bine gorilele, in loc sa ne  povesteasca frumos de ce se manifesta asa cum o fac, ar fi luat una dintre ele, i-ar fi facut o disectie si ar fi avut pretentia ca ne-a spus tot ce vrem sa stim despre ea. Si apoi ar fi facut cativa pasi de dans grotesc si inexplicabil langa cadavrul ei.

Privire pe fereastra literaturii

Julian Barnes - Pe fereastra 

Pe langa eseul despre care va spuneam data trecuta, cartea contine inca saisprezece si o povestire.  Barnes scrie cu entuziasm si fara pretiozitate, asa cum o fac bloggerii mei literari favoriti, care s-au cam lenevit si posteaza destul de rar (cei care nu au renuntat de tot), cu bucuria si vioiciunea unui cititor pasionat.  Pe Penelope Fitzgerald, careia ii dedica primul text al volumului, nu o cunosc, dar mi-a dat destule argumente sa doresc sa o fac. Mi-a trezit curiozitatea cu modul de abordare a fundalului si mediului ca o rama in care isi invita cititorii impreuna cu personajele, pe picior de egalitate, si cu o afirmatie preluata dintr-un contemporan care spunea ca experienta citirii unui roman de Penelope Fitzgerald este ca mersul intr-o masina de lux unde dupa cativa kilometri descoperi ca "vine cineva si arunca volanul pe fereastra". Esti adus intr-o situatie si pus sa te orientezi singur. Daca mai pun la socoteala caracterizari precum "surprinzator de aforistica" si "imprevizibil de amuzanta", simt ca e o provocare literara la care vreau sa particip, sper sa o vad tradusa in romana curand.
Nu acelasi lucru se intampla cu Ford Madox Ford,  rasfatatul cartii, cu trei eseuri dedicate, din care intuiesc un personaj antipatic, un mitoman grandoman ce ma descurajeaza sa-i patrund in mintea literara. Stiu eu de ce nu vreau sa cunosc "pe viu" autorii care imi plac, ma tem sa nu descopar indivizi dezagreabili care sa-mi influenteze negativ receptarea cartilor.
Privirea lui Barnes este una in ambele sensuri: sunt fragmente in care ne uitam pe fereastra spre literatura si gasim interpretari ale creatiei, dar si din afara inauntru, dinspre literatura catre oameni. Vedem un Kipling autor de rapoarte asupra drumurilor si hotelurilor, cu povestea lui de dragoste pentru Franta, tara in care si-a pierdut fiul in primul razboi mondial, pe Mérimée ca inspector al monumentelor si salvator al patrimoniului francez si pe Fénéon, critic de arta influent in Parisul inceputului de secol trecut, detinatorul singurei galerii de arta apreciate de Matisse, dar si lucrator la Oficiul de Razboi si anarhist plasator de bombe cu un salvator simt al umorului care, intrebat de judecator despre o discutie cu alti anarhisti in spatele unei lampi de gaz, a ripostat calm: "Imi puteti spune, Monsieur le Président, care dintre partile unei lampi cu gaz este spatele?", observatie ce i-a adus achitarea. Cred ca o sa-i citesc Stirile din trei randuri, exemplele date de Barnes, fapte diverse de inceput de secol, dau o imagine a epocii concisa, ironica si amuzanta.
Mi-a confirmat parerea proasta despre Houellebecq, autorul care atunci cand vrea sa construiasca dialoguri tine discursuri, adopta anti-mediatizarea ca strategie de mediatizarea si epateaza prin insolenta si provocari: "Cand l-a vizitat intervievatorul (de sex femeiesc) de la Observer, s-a imbatat cui, s-a prabusit cu fata in mancare si i-a spus ca nu-i mai raspunde la alte intrebari decat daca se culca cu el."
Am pus pe lunga lista a cartilor de citit in vreo trei vieti, daca le-as avea, ciclul Rabbit al lui Updike si povestirile lui Lorrie Moore, o scriitoare de proza scurta ce imbina umorul cu macabrul.
Voiam sa va spun ceva si despre provestirea in trei parti inclusa in volum, Omagiu lui Hemigway, inspirata de Omagiu Elvetiei, despre un scriitor in trei etape ale vietii, dar mai bine invit anglofonii sa o citeasca singuri aici, pe site-ul revistei The New Yorker, unde a fost publicata prima oara. Si eseurile au aparut anterior, in reviste ca New York Review of Books, London Review of Books si Guardian.
Eu sunt un cititor cuminte, chiar si textele fara legatura intre ele le parcurg in ordinea in care-mi sunt prezentate. Daca as fi stiut starea generata de ultimul eseu, Reglarea suferintei,  cred ca as fi citit povestirea la sfarsit, ca un desert, pentru a nu inchide cartea dupa cel mai deprimant fragment... Dar poate nu intamplator coperta editiei aparute la Nemira infatiseaza un hublou prin care suntem invitati sa privim. M-a dus cu gandul la un vas, de unde vezi, navigand prin literatura si prin viata, o lume in miscare, cu imagini interesante sau pe alocuri anoste din romane, calatorii, traduceri, poezie, ajungand pana la imaginile deloc confortabile ale pierderii cuiva drag, cu care se incheie cartea. Asta nu-i anuleaza deloc din meritul unei calatorii placute, avand ca ghid un scriitor cititor pasionat, care stie sa gaseasca puncte de interes mai putin vizitate de critica. Iar unele "exponate" asupra carora isi indreapta atentia (cum ar fi Edith Wharton) devin chiar mai atractive in prezentarea lui decat le-am gasit la incursiunea mea solitara prin lumea cartilor. Asa ca am retinut sugestiile de lectura si le pastrez undeva, intr-un colt al mintii, asteptand un clopotel sa sune cand le voi fi uitat deja si le voi gasi pe rafturile librariilor (ma gandesc mai ales la Penelope Fitzgerald si Lorrie Moore).

Ati prefera ca marele roman sa fie tradus de un scriitor bun sau mai putin bun?

Julian Barnes - Pe fereastra

Despre restul volumului, intr-o postare viitoare. Acum vreau sa va aduc in atentie un eseu din carte, intitulat "Traducand Doamna Bovary", care mi-a trezit un interes special si cred ca ar merita sa fie citit de toti cei preocupati de calitatea traducerilor literare sau implicati in vreun fel in ele (traducatori, editori). Chiar daca este vorba despre traducerile romanului in limba engleza, multe observatii se pot aplica si la noi.
In engleza, Doamna Bovary a beneficiat de 22 de traduceri: prima ii apartine guvernantei nepoatei lui Flaubert, Juliet Herbert, posibila amanta a autorului, versiune de care scriitorul s-a aratat entuziasmat dar nu a fost publicata (are si istoria literaturii scrisorile ei pierdute!). Dupa treizeci de ani, a urmat traducerea lui Eleanor Marx-Aveling, fiica lui Marx. Ultima ii apartine Lydiei Davis. Intre ele, 19 versiuni, mai mult sau mai putin mentionabile, majoritatea apartinand barbatilor. Dintre toti, doar Davis este o scriitoare recunoscuta, chiar daca Steegmuller, unul dintre traducatori, a scris si el cateva romane, printre care carti politiste semnate cu pseudonimul David Keith.
Ce raspunde Barnes la intrebarea din titlu: "Traducatorul perfect trebuie sa fie un scriitor capabil sa se subsumeze textului si identitatii scriitorului mai mare. Scriitorii-traducatori cu stilul si cu lumea lor ar putea deveni reticenti in fata acestei forme necesare de altruism si abnegatie; pe de alta parte, a te deghiza intr-un alt scriitor e un act al imaginatiei, care poate fi mai la indemana scriitorului mai bun. Si-atunci, daca Rick Moody ne spune ca Lydia Davis este "cel mai bun stilist din proza americana", iar Jonathan Franzen ca "putini scriitori activi fac cuvintele de pe pagina sa conteze mai mult", o fac aceste aprecieri mai bine sau mai prost echipata sa-l redea pe cel mai mare stilist din Franta secolului al XIX-lea in engleza americana a secolului XXI?"
Inainte de a raspunde la intrebarea din paragraful de mai sus, mai amintesc ca in materialul de promovare a traducerii Lydiei Davis Emma este numita "cea dintai nevasta disperata" (americanii...) si ca Playboy a numit cartea "cel mai scandalos roman din toate timpurile". Dar sa lasam publicity stunt-urile si sa raspundem la intrebarea lui Barnes. Va propun un test, pe care l-am facut chiar in timp ce citeam versiunile.
Avem o fraza din originalul francez si sase variante de traducere in engleza. Inainte de a citi mai departe, o sa va rog sa va alegeti preferata din cele de mai jos.


Original: Vorbind despre Charles Bovary copil, Flaubert rezuma intr-un paragraf separat consecintele vietii sale in mijlocul naturii:

"Ainsi poussa-t-il comme un chêne. Il acquit de fortes mains, de belles couleurs."

Traduceri (alegeti varianta preferata):
1. Meanwhile he grew like an oak; he was strong of hand, fresh of colour. 
2. And so he grew like an oak-tree, and acquired a strong pair of hands and a fresh colour. 
3. He grew like a young oak-tree: He acquired strong hands and a good colour. 
4. He trove like an oak. His hands grew strong and his complexion ruddy. 
5. And so he grew up like an oak. He had strong hands, a good colour. 
6. And so he grew like an oak. He acquired strong hands, good colour. 

Fara sa vad cui apartin traducerile, eu am inclinat catre 6, urmata de 5, pe care am sanctionat-o pentru "up", "had" si "a". Restul imi displac. Mi se par ca sunt prea creative, ca traducatorul incearca sa explice prea mult (ma intreb daca senzatia de justificari in multe cuvinte pe care mi-o dau unele carti nu tin si de traducere), sa reformuleze ori sa schimbe ritmul frazei, sa nu mai sune asa cum a fost conceputa de Flaubert.
Raspunsuri: 1. Marx-Aveling, 1866; 2. Alan Russel, 1950; 3. Hopkins, 1948; 4. Francis Steegmuller (scriitorul de romane politiste care-si ia libertati prea mari), 1957; 5. Geoffrey Wall, 1992; 6. Lydia Davis.
In functie de raspunsul ales, puteti sa va dati singuri seama cat de mult va doriti ca o carte sa "sune" in limba materna la fel ca in original si cata deschidere aveti  pentru traducerile "creative". Si puteti duce comparatiile mai departe citind eseul. Veti vedea, de exemplu, versiunile de traducere a expresiei "mon petit chat", care pune atatea probleme englezei contemporane.
Nu am inteles pana acum in ce masura o traducere, mai ales din limbi carora nu le intuiesc nici macar topica (alea orientale in special), dar'mite sensurile cuvintelor, face un (de)serviciu autorului, decat atunci cand textul este fie ilizibil in romana, cum mi s-a intamplat recent cu Flanagan, sau cand ma prind de furculisioanele ascunse in spatele traducerii. Dar stiu cat poate sa strice un corector/redactor neatent sau neinteresat o carte. Am facut asta acum niste ani, pe un 386, pe vremea cand nu exista corector de limba romana in programele de editare, lucram in Corel Ventura, randurile zburau, despartirile in silabe se faceau cum le plesnea literelor sa se duca si duceam adevarate lupte cu fiecare caracter (puternic :)!): mai strange-te tu sa aiba loc si vecinul, -0,02, dar uite ca se strang prea tare randurile si arata urat in pagina, hai mai bine treci tu, cuvantule intreg, pe randul urmator, mai negociem, mai zboara, unele randuri se hotarasc ca nu vor pe pagina cealalalta si dispar definitiv in neant... vremuri grele. Sa citesti o carte de mai multe ori cu aceeasi atentie mi s-a parut frustrant, dar si mai enervant mi se parea sa vad cate o litera scapata dupa ce cartea era tiparita... Nu era de mine, ma simteam ca un doctor caruia ii moare pacientul pe masa de operatie, nu m-am putut obisnui cu errare humanum est...
Revenind la Madame Bovary, am citit-o in romana inainte de Revolutie, prin liceu, nu am gasit acum pe net editia respectiva (sa fi fost traducerea lui Demostene Botez? a Irinei Mavrodin? nu stiu), si apoi in facultate, in franceza. Mi-a placut mult mai mult a doua oara (dar tot nu a devenit unul din romanele clasice preferate), poate si pentru ca mai crescusem si nu mai urmaream "actiunea", cum ma invatau cartile de aventuri ale copilariei, dar si pentru ca o traducere e greu sa transpuna fidel ritmul interior al originalului.
Spune Barnes: "Prima traducere a unui roman clasic pe care-o parcurgem, la fel ca prima inregistrare a unei bucati de muzica clasica pe care o auzim, "este" si ramane acel roman, acea simfonie." Poate si pentru ca de multe ori nu mai exista o a doua, tind sa cred. Multe "clasice", mai ales in cazul cartilor, le "bifam" si le receptam ca pe niste ciudatenii anacronice. Nu prea mai intelegem noi, oamenii secolului XXI, un anumit fel de a vorbi, de a te purta, atitudini disparute in epoca noastra, ne simtim mai apropiati de preocuparile si dilemele morale ale lui Roth ori Saramago decat de ale lui Tolstoi (cel putin eu).
Intorcandu-ma la traducatorii englezi/americani ai lui Flaubert, Lydia Davis, citita in romana, mi-a placut si datorita Veronicai Niculescu. Ma pregateam sa intreb cat mai dureaza pana ii apar si povestirile, dar Lydiei Davis i-a luat 3 ani sa-l traduca in engleza pe Flaubert, asa ca astept cuminte :). Iata cum am deja doua exemple care m-ar face sa raspund intrebarii din titlu cu faptul ca prefer ca traducatorul sa fie scriitor. Am si exemple de mari traducatori (Irina Mavrodin, Antoaneta Ralian) care nu au fost/sunt propriu-zis scriitori (va rog sa nu-mi dati in cap cu versurile Irinei Mavrodin!).
Daca ma gandesc bine, intrebarea esentiala nu e "cine" traduce, ci "cum" o face: eu prefer traducatorii care nu-si iau libertati prea mari dar sunt in masura sa transpuna in limba romana toate nuantele originalului, asa cum le-a conceput autorul, de la sensul cuvintelor pana la structura frazelor, preferabil un traducator pasionat de textul tradus, interesat sa-l transpuna in limba mea cat mai aproape de versiunea originala.
In ce-l priveste pe Barnes, concluzia sa legata de traducerea Lydiei Davis este ca "e o versiune prudenta in plan lingvistic, in stil modern, realizata intr-o engleza discret americana". La partea cu registrul englezesc si cel american nu ma bag, nu stiu suficienta engleza cat sa intru in subtilitati de-astea. "Principala ei calitate este ca reda precizia - pe care unii o iau drept ariditate a - prozei lui Flaubert din acest roman, in timp ce echivalarea sintactica a francezei ne aduce uneori mai aproape de Flaubert. Principalul defect, ca ne duce prea departe de engleza si ne face mai putini constienti de proza lui Flaubert decat de Davis, (aici e o virgula pe care n-as fi pus-o) fiind constienta de proza lui Flaubert." Davis marturiseste cu franchete ca nu i-a placut cartea. "In acest sens, ea confirma ca traducerea reclama deopotriva un act al imaginatiei si o indemanare de tehnician" si Barnes ii sfatuieste pe cititorii de limba engleza sa aleaga Steegmuller daca vor o traducere libera sau Wall pentru una mai stricta (in alte exemple, Hall mi s-a parut mai aproape de sensul francez decat Davis), cu speranta ca va aparea vreodata "capodopera" pierduta a Julietei Herbert.
Trecand peste consideratiile aplicate traducerii din franceza in engleza, am ramas cu niste intrebari asupra carora va invit si pe voi sa reflectati: ce fel de traduceri preferati? poate o versiune care tie iti displace sa placa mai mult altora? si, pana la urma, unde se situeaza autorul in toata povestea asta? trebuie redat fidel sau impachetat astfel incat sa sune cat mai bine in limba ta, chiar daca asta inseamna o indepartare de spiritul textului original?