Wednesday, 14 December 2011

Razboiul Clovnilor



Balada Triste de Trompeta

De cand l-am vazut, ma obsedeaza melodia asta. Este exact ca ritmul filmului: are o parte duioasa, trista si melancolica si una violenta, stridenta, grotesca, asemenea sunetului sfasietor si isteric al trompetei. Este si melodia preferata a personajului principal, cea care-i rascoleste amintirile copilariei, o balada triste de trompeta, por un pasado que morió. Filmul reconstituie o perioada de vreo treizeci de ani din istoria Spaniei, incepand de la violentele epocii franchiste pana in anii '70. Regasim in el cliseele intalnite cand este vorba de clovni, de la clovnul trist indragostit de dansatoarea gratioasa, intr-o atractie a contrariilor, pana la clovnul justitiar, de la personajul sangeros inarmat cu maceta la cel care-si descarca furia mitraliind totul in jur. Si totusi, desi avem ca personaje principale 2 clovni si o dansatoare, desi actiunea se petrece in lumea circului, stralucitoare aparenta dincolo de care mocnesc pasiuni intunecate, nu este un film despre circ, si nici despre conditia clovnului trist, asa cum a fost ea perceputa de-a lungul timpului, drept un personaj care, desi este facut sa amuze, sa binedispuna, poarta in suflet, in spatele mastii viu colorate, o tristete profunda, existentiala. 
Ambii clovni, Javier, clovnul trist, personajul principal caruia Carlos Areces ii da o interpretare excelenta, si Sergio (Antonio de la Torre), clovnul vesel, ascund o latura violenta, bizara, psihopata, ei practica aceasta meserie fiindca daca nu ar fi clovni ar fi criminali. La un moment dat, pasiunea declansata de dragostea pentru aceeasi balerina, Natalia, face ca barierele interioare sa cedeze si totul se transforma intr-un macel violent, intr-o dezlantuire fara limite, in mutilari si auto-mutilari, pentru ca si chipul personajelor sa reflecte intunecimea din adancul lor. Tragicomedia ia chipul distrugerii si auto-distrugerii, actiunea scapa de sub control asa cum insesi personajele dau frau liber furiei si delirului.
Regizorul Alex de la Iglesia marturisea undeva ca a trecut printr-o perioada dificila iar filmul acesta este o exorcizare a propriilor demoni, suferinte, frustrari si furii.
Nu ma pot impiedica sa nu-l compar insa cu El Laberinto del Fauno al lui Guillermo del Toro. Avem si acolo un copil care traieste ororile franchismului, dar daca acolo personajul evadeaza din fata cruzimii vietii in poveste si fantezie, Javier, in schimb, incearca sa-si inabuseasca traumele, insa la un moment dat se va confrunta din nou cu ele. El reuseste pentru un timp sa-si ascunda impulsurile sub aparenta normalitatii, insa ceea ce a acumulat prin drama colectiva se va dezlantui in fata dramei individuale si, in incercarea justitiara de a proteja ceea ce iubeste, va da frau liber demonilor care l-au torturat intreaga viata.
Imaginile dure, pline de sange, sunt doar un accesoriu vizual, nu ele sunt cele care impresioneaza in film, ci constructia personajului, bizarul, modul in care evolueaza si se transforma, in care interactioneaza cu ceilalti, de la copilul singur si speriat, trecand prin etapa adolescentei revoltate, purtandu-si tristetea spre stangacia iubirii, pana cand instinctele ajung sa nu mai poata fi controlate, si treptat se vor descatusa bestia, salbaticiunea haituita, ingerul justitiar al Apocalipsei care coexista in acelasi suflet. Mutilarea fizica este doar un ritual al trecerii intr-o alta etapa, al schimbarii interioare, Javier repeta gesturile membrilor triburilor razboinice insetate de sange ce se pregatesc de lupta pictandu-si chipul. Imaginile de final, pline de grandoare si poezie, sunt de un absurd grotesc dar impunator, ca o incununare a descatusarii totale, ultime, dincolo de care se afla doar neantul.
Imaginea si coloana sonora sunt si ele puncte forte ale filmului, prima fascinand nu prin violenta (sa nu aud pe cineva ca spune si despre filmul asta ca ar fi horror!), ci prin aglomerarea baroca de detalii si culori, prin jocul cu luminile si umbrele, prin atmosfera nostalgica a anilor '70 pe care o creeaza, iar cea de-a doua prin modul in care insoteste si puncteaza actiunea, subliniind starile sufletesti, de la nostalgie si tristete, pana la stridenta unui tipat descatusat, imposibil de controlat, in dorinta de anihilare a tot ceea ce exista in jur. Si fiindca tot imi place sa fac asocieri intre diferite arte, corespondentul in pictura al filmului ar fi Hieronymus Bosch, regasim aceeasi paleta de culori, imbinarea dintre grotesc si supranatural, tema spiritului demonic cuibarit in suflet care ajunge sa  se reflecte pe chip si aceeasi anxietate in ambele.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.