Menajeria umana

Carol Birch - Menajeria lui Jamrach 

Admit, cartea mi-a trezit asteptari prea mari (ar fi cazul sa nu mai citesc cronici inainte... dar daca as proceda asa, cum mai aflu ce carti merita sa fie cumparate in afara autorilor pe care-i stiu deja? e un cerc vicios aici), si poate tocmai de aceea cand am terminat-o mi s-a parut ca mi le-a inselat oarecum.

Menajeria lui Jamrach face parte din cele sase titluri ajunse anul acesta pe lista scurta a premiului Man Booker, care i-a revenit in cele din urma (in sfarsit!) lui Julian Barnes. Povestea incepe in anul 1857, cu micutul Jaffy Brown care hoinareste pe strazile colorate ale Londrei, fascinat de abundenta de marfuri, arome, imagini. Curajul, sau poate inconstienta varstei, il face sa se apropie de un tigru, moment din care viata lui se schimba cu totul. Mai intai este angajat la menajeria lui Jamrach, apoi se imbarca impreuna cu prietenul sau, Tim, pe o baleniera, pornind pe mare. 

Pana la un punct, ai senzatia ca citesti un roman de aventuri pentru adolescenti, textul curge usor, dragonul pe care il cautau (in realitate o reptila urat mirositoare) nici nu scuipa foc, nici nu zboara si este capturat cu destula usurinta. Odata adus la bord insa, intram intr-o lume a mirajelor si superstitiilor, si ritmul cartii se schimba total, sincronizandu-se cu lungimea zilelor fara speranta (asa cum remarca un personaj, "intram in timpul dragonului si timpul de dinainte de dragon nu este la fel cu timpul de dupa"), cu dimensiunea ororii, a terorii in care ajung sa traiasca supravietuitorii naufragiului. Avem adevarate tablouri suprarealiste, create de mintile ratacite ale unor oameni in al caror cosmar privim. Totul se desfasoara extrem de lent, viata este la limita, dar am senzatia ca de la un punct incolo avem de-a face cu un "show off" al scriiturii, cumva asemanator cazului filmelor de personaj, in care eroul principal striga: "Dati-mi Oscarul!". Aici eroul principal este autoarea, Carol Birch ajunge sa-si puna in umbra personajele si naratiunea (care de fapt este simpluta, previzibila, cunoscuta deja). Parca nu autorul slujeste scopurilor cartii, ci romanul in sine devine un scop de afirmare a talentului literar. 

O multime de lucruri mi se par gratuite in cartea asta, de la titlu (Charles Jamrach este un personaj real, care a fost intr-adevar unul dintre cei mai mari crescatori, importatori si exportatori de animale exotice, dar nu va asteptati sa-l vedeti prea mult, nici pe el si nici menajeria sa, desi poate ar fi fost un personaj fascinant), pana la infiriparea unei oarecare povesti de dragoste intre Jaffy si sora lui Tim, prietenul sau, care ramane si in prima parte, inainte de plecare pe mare, si la intoarcere, un personaj sters, lipsit de contur.
Recunosc, poate nici eu nu am receptat semnele, ma pregateam sa intru intr-o lume magica, suprarealista, odata cu capturarea dragonului, iar autoarea m-a aruncat intr-una a degradarii pana la dezumanizare, a convulsiilor fizice si a luptei dure pentru supravietuire, in care doar hazardul stabileste cine mananca si cine este mancat... uneori viata ajunge sa se joace prin tragere la sorti.

 Daca ar fi sa compar cartea cu un sub-gen muzical al metalului, as zice ca este foarte progressive, poate unii se vor lasa cuceriti iremediabil de virtuozitatea artistica, de gradarea degradarii, mie insa mi s-a parut ostentativa si pe undeva se sacrifica trama narativa si consistenta personajelor in favoarea stilului. In progressive mai sunt trupe care au, pe langa tehnica, si mult feeling, aici nu prea exista mare preocupare sa-ti faca personajele simpatice, sa ti se rupa sufletul de necazul lor si sa compatimesti alaturi de ele. Nu a fost nicidecum o pierdere de timp, si nici nu-s genul care sa strambe din nas la orori literare, dar uneori un moment de tacere face mai mult decat o mie de floricele stilistice. Cand vine vorba de mediul marinaresc si crearea unui tablou tensionat, raman la Melville.