marți, 20 decembrie 2011

Ultimele zile

Der Untergang (2004)


Nu stiu de ce am avut pana acum atatea reticente. Auzind tot felul de acuzatii, cred ca fiindca mi-era teama sa nu fie la fel de exagerat ca si prostiile americane, dar in sens invers. Filmul a fost unul destul de controversat, starnind revolta in randul celor care au considerat ca prezinta o fata mult prea umana a lui Hitler, mie insa mi s-a parut o imagine obiectiva, consider ca fiecare om, chiar si cel care ordona macelul a milioane de semeni, are o parte pozitiva, cel putin in ochii celor apropiati, atasati de el, daca nu si in cei ai anonimilor inflacarati de aceleasi idealuri. Nu cred in existenta raului si binelui absolut. 
Iar filmul asta isi pastreaza "politically corectness"-ul in conditiile in care viziunea germana asupra evenimentelor are o detasare care o face mai credibila decat cea a tezistelor filme americane, nu incearca sa dea o fata umana tiraniei si aduce si o importanta valoare documentara. Candidatul Germaniei la Oscar in 2005 se bazeaza pe informatii istorice, pe memoriile lui Traudl Junge (secretara lui Hitler), ale lui Albert Speer (arhitectul sau alaturi de care visa sa dea o noua imagine tarii) si ale altor martori care au supravietuit ultimelor zile ale celui de-al III-lea Reich. Una dintre scenele sale, o izbucnire isterica a dictatorului, a devenit virala pe youtube, tot dadeam de ea pusa in tot felul de contexte incat trebuia sa ajung si la original la un moment dat.
Vedeam ieri la televizor zeci de nord-coreeni plangand pe strazi cu lacrimi amarnice si incercam sa inteleg fara niciun fel de empatie cu ei daca sunt lacrimi de crocodil, care sa-i protejeze de eventuale acuzatii de neloialitate, lacrimi sincere, considerand intr-adevar ca "tatal lor" i-a parasit sau doar i-a luat si pe ei tsunami-ul de lacrimi al celor din jur, si le venea sa planga de mila celor pe care-i vedeau plangand alaturi... N-am putut sa-i inteleg, dar i-am compatimit, nu pentru pierderea lor, ci pentru indobitocirea in care i-a adus un regim, pentru faptul ca poate nu toti, dar cel putin o parte au crezut cu adevarat intr-o viziune paranoica pe care izolarea de lume si de sursele de informatie le-a intarit-o. Cand ai un singur adevar pe care poti sau vrei sa-l vezi, singurul mod de supravietuire in masura a-ti linisti constiinta este acela de a-ti broda convingerile pe baza lui. 
Asa ca, revenind la Hitler al nostru si cele 12 zile finale petrecute in buncar, da, pot sa cred ca erau oameni care l-au adulat, care nu l-au vazut drept intruparea raului absolut, ci ca pe un sot, un unchi, un sef generos, un leader militar demn de urmat, pot sa cred ca existau copii care si-au pus viata in joc si au fost bucurosi si mandri sa si-o piarda pentru cauza pe care o considerau dreapta. Si pot sa cred ca Hitler a fost nu doar un monstru, ci si un om, marcat de slabiciunile omenesti, incovoiat sub povara unui vis pe care-l vedea din ce in ce mai departe, macinat de Parkinson, afectuos cu copiii si femeile din buncar, in masura sa starneasca admiratia generalilor si sustinatorilor sai si sa faca un ultim act romantic, acela de a se casatori cu Eva Braun  chiar in preziua sinuciderii lor. 
Creatia regizorului Oliver Hirschbiegal nu il transforma nicidecum pe Hitler intr-un personaj placut, nici nu incearca sa gaseasca scuze si motivatii faptelor sale, fiindca dincolo de latura umana persista latura monstruoasa, cea care il face sa declare cu sange rece ca nu-i pasa de poporul german, de soldatii sau de generalii sai. Nu-mi aduc aminte exact replica, dar stiu ca m-a facut sa zambesc amar, fiindca se potrivea foarte bine si parlamentarilor nostri, ceva de genul "ei m-au ales, acum n-au decat sa suporte consecintele"... Poate ne amintim data viitoare cand vom merge la vot, desi in Romania ceea ce este cu adevarat trist este lipsa de alternativa, nu votam pentru ceva, ci impotriva a altceva.
Si in timp ce in buncar atmosfera din ce in ce mai tensionata, constientizarea pierderii razboiului sunt mascate intr-un sir de petreceri si betii, intr-o continua orgie data de disperarea de a mai musca din ultimele felii din viata, de a pretinde ca totul se desfasoara conform planului, deasupra, in Berlin, civili si militari mor cu miile pentru o cauza deja pierduta. 
Exista in film scene care tulbura, care starnesc compasiunea, precum imaginea Magdei Goebbels otravindu-si cei sase copii, Growitz declansand cele doua grenade cu care-si ucide familia. Chiar si dupa capitulare, o parte dintre apropiatii lui Hitler prefera sinuciderea predarii,  insusindu-si ideile lui, conform carora nu se poate trai intr-o Germanie fara nationalism-socialism. Dintre cei care refuza sa o faca, prea putini vor fi condamnati la moarte de rusi sau americani, multi executand o pedeapsa de 5-10 ani dupa care au trait linistiti cu mii de morti pe o constiinta de multe ori lipsita de remuscari, in care ramane doar implinirea datoriei.
Este remarcabila interpretarea lui Bruno Ganz, actorul elvetian care da consistenta unui personaj atat de detestat, notabila si prezenta Alexandrei Maria Lara in rolul secretarei. Filmul se deschide si se incheie cu confesiunile adevaratei Traudl Junge, cea care i-a fost alaturi lui Hitler in ultimii 2 ani si jumatate, cea care marturiseste ca nu a stiut nimic despre holocaust, ca a aflat abia dupa incheierea razboiului. Mi se pare putin credibil ca in tot acest timp Hitler, cel care i-a dictat pana si testamentul sau, sa nu-i fi dictat scrisori, comunicate, documente care sa faca referire la tratamentul aplicat evreilor. Faptul ca era tanara nu-i scuza ignoranta, insa este cat se poate de uman: refuzam sa vedem lucruri pe care preferam sa nu le stim, care ne-ar smulge din confortul cotidian si ne-ar zdruncina convingerile, asa ca uneori ne complacem in propriile prejudecati de teama de a nu afla ca realitatea de dincolo de ele este prea cutremuratoare pentru a-i putea face fata... 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.