Sunday, 17 February 2013

Dovada suprema a iubirii


Amour (2012)

Nu stiu cum s-a intamplat, dar anul acesta am vazut de Valentine's Day (si da, imi place sa gasesc in orice moment festiv prilejul unei mici bucurii, chiar daca e de sorginte crestina, pagana, budhista sau consumista, autohtona sau de import, e bine ca exista si ca reprezinta repere in timp care din cand in cand ma trag de maneca sa ma scoata pentru cateva ore din rutina cotidiana) unul dintre cele mai frumoase filme de dragoste din ultimii ani. Nu este acea iubire ambalata frumos pe care o serveste cinematografia americana,  nu are nimic din canoanele pe care ea le promoveaza din rasputeri, ci un sentiment facut din micile complicitati de zi cu zi, din bucuria de a impartasi ani si ani aceleasi valori, de a privi aceleasi filme, de a asculta aceeasi muzica si de a indragi aceleasi carti... Este iubirea care ramane chiar si cand obiectul ei se degradeaza si cu greu mai poate fi recunoscuta persoana de odinioara... dar stii ca ea exista acolo, intr-un colt al unui invelis mult prea subred, ai vrea sa faci orice ca sa o recuperezi, sa-i oferi cateva secunde de fericire, dar esti atat de neputincios... 
Ajunsi la batranete, Georges si Anne, fosti profesori de muzica, au o viata activa, nu si-au pierdut nimic din entuziasmul si placerea de a savura muzica, mai ales cand pe scena se afla unul din fostii lor elevi, ajuns un pianist celebru, cu care au pastrat legatura. Pentru 5-10 minute ai impresia ca intri in intimitatea unei familii linistite, care-si traieste anii senectutii cu bucurie si demnitate. Lipsa oricarei coloane sonore de acompaniament, a oricarei muzici de fundal, iti da insa o senzatie apasatoare, de disconfort, care se accentueaza treptat, culminand cu apa curgand la nesfarsit intr-o chiuveta, in acele secunde interminabile cand stii ca ireparabilul s-a produs... 
Este adevarat ca efectul vizual are o forta de impact mai mare decat cuvantul scris sau vorbit. Pentru mine,  Amour  a insemnat cinematografic ceea ce a insemnat in literatura Roth (prin  Fantoma iese din scena sau Orisicine). Daca prin Roth descopeream ca si in literatura moartea este la fel de generatoare de anxietate si lipsita de orice speranta ca si in afara ei, disparand lumina consolatoare a unui Ivan Ilici, de exemplu, filmul asta aduce pe ecran intreaga tragedie a existentei, parca preluand o idee a aceluiasi Roth, care spunea la un moment dat ceva de genul "Old age isn't a battle; old age is a massacre". Si daca intr-o carte imaginatia te protejeaza, iti "idilizezi" involuntar in minte viziunea degradarii, regizorul Michael Haneke, aflat la primul sau film in limba franceza, este neiertator cu spectatorul: cadru cu cadru, intr-un ritm lent, atent la fiecare detaliu, iti infatiseaza toata suferinta, toata decaderea, simti cum te cuprinde o senzatie de sufocare, un nod se pune in gat si parca ai vrea sa fugi, sa evadezi din fata propriilor temeri (nu stiu altii, dar eu le am) de batranete, dependenta fizica de ceilalti, moarte lenta si constienta... Ramai insa pironit in scaun, in sala nu se mai aude nici musca (ceea ce rar mi s-a intamplat la un cinematograf, mai ales ca ma temeam ca majoritatea publicului va veni crezand ca vede un film de dragoste - si este, dar nu in sensul romantic), fiecare este adancit in propriile temeri ce i se pun in fata si mana indreptata spre punga de popcorns se opreste in aer si se retrage rusinata, ca si cum ar savarsi o impietate. 
De mult nu m-a mai rascolit un film cu intensitatea asta... Iar Emmanuelle Riva (pana sa citesc, nu facusem legatura ca ea era actrita care mi-a placut acum multi ani in Hiroshima, mon amour) face un rol urias. Cu fiecare aparitie pe ecran, nodul meu din gat crestea, abia l-am stapanit sa nu rabufneasca sub forma de lacrimi (chiar nu ma stiam emo la filme,  nu cred ca mi s-a mai intamplat), nu am putut nici o secunda sa ma gandesc ca e doar o iluzie, o alta magie a ecranului, sa-mi regasesc detasarea de spectator. Eram acolo, in acea casa claustrofobica, alaturi de eroi, auzeam tacerea, replicile si apa, curgand, picurand sau clipocind, in realitate sau in vis... Numai cuvinte de lauda si pentru Jean-Louis Trintignant, partenerul sau, imaginea acestei iubiri protectoare, devotata pana la actul suprem... 
Este un film incomod, dureros, sobru si cu o incredibila acuratete vizuala, pe care ma tem ca cinismul tineretii, in cautare de divertisment,  l-ar putea aprecia drept lent si plictisitor... Dar nu e un film care sa-ti spuna o poveste, de aceea m-am si ferit sa dau prea multe detalii despre situatia in care sunt pusi eroii, ci unul care rascoleste, cu impact emotional adanc.
Pentru a pastra ceva din starea filmului, va las in compania lui Alexandre Tharaud, pianistul real care in film joaca rolul fostului elev al cuplului, interpretand o "Bagatela" de Beethoven: 

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.