Absurdul nascut din acumularea firescului

Petru Cimpoesu - Firesc

Pe masura ce o citeam, cartea asta imi reactiva in memorie o lume ramasa in amintirile din copilarie, reinviind-o prin randurile sale: sfarsiturile de saptamana petrecute intr-o baraca (vorba vine, ca era mai mare decat un apartament cu doua camere), undeva pe un deal, la schela unde lucra tata, namolul ce trecea de glezne (element necesar forajului, parca are legatura cu reglarea presiunii, nu am inteles exact cum functioneaza), cabina de pe platforma sondei de foraj care in carte vad ca este numita bosca, unde se "dadea raportul" prin telefon sau statie, intr-o insiruire de cifre mai ceva ca la "cotele apelor Dunarii".  Mai erau apoi motivele mele de incantare, piscina, in realitate un modest bazin de ciment de vreo 5 metri lungime care iarna slujea si ca patinoar, dealurile cu paduri si hatisuri prin care haladuiam impreuna cu copiii celorlalti ingineri, insiruirea de baraci si cabine pe roti de-a lungul unui drum neasfaltat care vara se umplea de praf si toamna de balti si noroaie, camioanele cu manivela, telefonistele care, in timpul unei convorbiri, intrau in discutie de cateva ori ca sa intrebe "Vorbiti?" ca si cum n-ar fi fost cele mai informate cu privire la discutie. Mi-am amintit chiar si de pisica mieunand jalnic o noapte intreaga in fata usii fiindca tata nu voia sa o mai luam inapoi acasa, in timp ce eu suspinam inauntru... sper sa-si fi gasit alti stapani mai iubitori care sa-i fi oferit o viata pisiceasca mai buna. Si mai erau revelioanele petrecute in baraca, impreuna cu celelalte familii. La unul dintre ele noi, copiii, am facut praf un televizor incercand sa ne ascundem in spatele lui si evident ca fiecare arata acuzator spre ceilalti. Nu mai stiu cine si cum a fost pedepsit, cred ca toti, prin trimitere la culcare.

Din cand in cand, cate un cuvant prafuit, inghesuit prin cine stie ce colt al memoriei, iesea la lumina: mai tineti minte cum se numeau cursurile de perfectionare? Reciclare, acum imi suna atat de deplasat, dar in contextul omului vazut ca dispozitiv automat de munca nu ma mir, poate ca interventiile medicale ar fi trebuit sa se cheme "reconditionare". Si dricolarele, vad ca in carte sunt numite "drill collar", nu stiu cati foloseau termenul corect, mai ales ca engleza nu era o limba prea folosita inainte de '89.

Firesc este romanul de debut al lui Petru Cimpoesu, publicat in 1985. Incepe ca un film "de epoca" (de epoca de aur, evident), cu inginera stagiara Iunia Poenaru repartizata la noul sau loc de munca, la o sectie de foraj de pe langa Bicaz, Ata-Brates, "unde si-a trimis Sadoveanu eroii", dupa cum spune mama sa, o cantareata de muzica usoara ajunsa la varsta romantelor. 

Prima parte a cartii, care constituie "Prologul", este jurnalul tinerei, un jurnal al vietii intr-un spatiu izolat, intr-un mediu predominant masculin, cu ritualurile si evenimentele sale la care ia parte sau este complice intreaga comunitate (fie ca sunt nunti, botezuri, inmormantari, betii, barfe, intrigi, adultere), cu senzatia de stinghereala si inadecvare a proaspetei inginere, ce incearca sa-si gaseasca un loc in ierarhia comunitatii. Jurnalul imbina perspectiva subiectiva a autoarei sale, vulnerabila si nepregatita pentru mediul in care intra, cu preocuparea scriitorului (si nu vreau sa spun "optzecist", detest asocierile fortate) fata de relatia sa cu textul, cu cuvantul scris: "Scriu cu toata increderea cuvantul, apoi, privindu-l ceva mai atenta, ceva mai mult timp, imi dau seama cat de departe e de gandul meu, cat de strain... (...) Iar ele, cuvintele, singure nu pot spune, nu-si pot spune decat neputinta. O, daca si cuvintele ar avea ganduri, gandurile lor! Atunci viata mi-ar putea spune: eu nu sunt decat un cuvant, cuvantul viata, daca vrei mai mult cauta in alta parte, poate in spatiul gol dintre mine si cuvantul care ma urmeaza..." Partea a doua, "Epilogul" (fiindca intre ele este doar acel spatiu gol dintre cuvinte), este relatata din perspectiva omniscienta a autorului imbinata cu vorbirea indirecta libera, lasand loc in scena personajelor mai importante ce graviteaza in lumea ingusta a sectiei.

Acolo unde totul are o logica, o justificare, o consecinta, absurdul si incapacitatea unei interactiuni firesti creeaza un sentiment accentuat al ratarii, al imposibilitatii gasirii unui liman, ducand la solutii extreme, pe care unii doar le gandesc, altii le pun in practica...  Iar cautarea fericirii se izbeste intotdeauna de acelasi spatiu gol dintre cuvinte.

Petru Cimpoesu are un stil dens, bogat in detalii, stie sa gaseasca registrul adecvat personajului si intamplarilor relatate, sa creeze senzatia de sufocare si incapacitate de adaptare a personajelor. Este adevarat ca, daca e sa ma intrebati pe mine, ii prefer acestei sobrietati ironia si verva din "Simion liftnicul", una dintre cele mai bune carti romanesti ale ultimilor 20 de ani, dar presupun ca, fiind si vremurile altele, "programa" era mai restrictiva cu subiectele ce se puteau aborda; e de apreciat ca a scos dintr-o tema putin ofertanta si batatorita cat de mult se putea si cartea inca sta in picioare (nu stiu in ce masura "editia revazuta" a umblat la text,  daca a introdus pasaje cenzurate in prima versiune sau a scos altele, compromisuri necesare pentru aparitia cartii in vremea respectiva).