Sarbatoarea din centrul spatiului vid

Antoni Casas Ros - Teorema lui Almodóvar

Dupa cum am mai spus si cu alte ocazii, pentru mine scriitorii sunt doar niste minti creatoare. Am preferat intotdeauna sa nu le atribui un chip, un corp si am evitat sa cunosc oamenii care se ascund in spatele numelui de pe coperta, de teama ca nu cumva perceptia asupra unei persoane sa-mi altereze (in bine sau in rau) receptarea operei. Asa ca nu, multumesc, nu ma intereseaza cum se prezinta un autor in afara spatiului cuvantului scris, nici daca are ochii albastri sau parul ondulat, nici daca are ticuri verbale sau gestuale, nici daca se imbraca elegant sau sleampat, nici daca are sau nu un chip... Ceea ce lumea considera misterul autorului acestei carti, despre care s-a speculat chiar ca ar fi un pseudonim sub care se ascunde o alta persoana, porneste de la un accident suferit la varsta de 20 de ani, care i-a mutilat chipul si l-a constrans, din repulsie fata de propria imagine si cu gandul ca le-ar putea-o starni si celorlalti, sa traiasca ascuns, solitar, departe de semenii sai. 

Dincolo de acest fapt real sau pretins real, incepe fictiunea autobiografica ce se desfasoara straniu, crud si suprarealist, ca intr-un film de Bunuel, cu personaje grotesti desprinse parca din arsenalul imaginilor cinematografice al lui Almodovar. De altfel, cartea are ceva din stilul unui film precum La piel que habito, ar trebui sa spun probabil invers, fiindca ii este anterioara.

Cu cat gandul ca aparitia sa ar putea sa-i dezguste pe semeni il acapareaza mai mult, cu atat naratorul devine mai preocupat de propria-i corporalitate, de explorarea si autoexplorarea fizica, intr-un proces de regasire a identitatii pierdute, fiindca "un om fara viata e un pronume nehotarat". 

Scrisul se transforma in purificare, in incercare eliberatoare de a umple cu o sarbatoare centrul spatiului vid pe care si l-a creat in jur si in suflet, recompunand prin cuvinte si imagini o lume in care sa-si vindece suferinta si singuratatea. Ocazia ii este oferita personajului nostru de propunerea lui Almodovar, regizor aflat in permanenta cautare a straniului si alienarii din sufletul fiintelor damnate, de a face un film pornind de la viata lui, incepand cu momentul accidentului declansat de aparitia brusca a unui cerb in fata masinii ce a cauzat moartea sotiei si mutilarea sa,  continuand cu relatia cu transsexualul prostituat(a) Lisa, reintalnirea cu cerbul, fantasma ce-i bantuie existenta, intr-un proces simbolic de vindecare, incercarea de a capata un nou chip, constientizarea faptului ca singuratatea i-a fost data ca o sansa, ca o oportunitate de a explora lumea intr-un mod mai profund. 

"Vointa scriitorului de a-si refuza alta identitate decat cea textuala" ma unge pe suflet. Omul fara chip ne reda noua, cititorilor, puterea de a privi, intr-un roman straniu si fascinant ca un film al lui Almodovar; el regaseste bucuria din mijlocul propriei tragedii invatandu-ne ca frumusetea nu inseamna neaparat armonie, ca dincolo de chipul sau asimetric ca intr-un tablou al lui Picasso este un suflet care nu trezeste mila sau compasiune, ci empatie si admiratie. Discursul autoreferential al lui Casas Ros nu cade in derapaje emotionale sau in vreo retorica a damnarii, ci este unul rafinat, aratandu-ne ca frumosul din centrul creatiei literare este mai durabil si mai palpabil decat moda trecatoare impusa de criteriile unei estetici fizice ancorate in lumea aparentelor, lipsita de continut. Dincolo de reflectiile care te fac sa te opresti din cand in cand din lectura si sa meditezi putin, construieste si scene de mare impact vizual, alcatuite cu precizia indicatiilor unui scenariu cinematografic, creand cadre suprarealiste ce-ti dau totusi o stare de liniste, de armonie, de normalitate, ca de exemplu: "Conteaza prea putin ca pe canapea se afla un cerb, o prajitura in cuptor, un androgin, o femeie in varsta si un barbat cu fata misterioasa, ce conteaza este ca suntem cu totii aici, in clipa asta, si ca se petrece ceva."

Casas Ros, personajul sau naratorul, nu mi se pare nicidecum un ciudat (si trebuie sa spun ca incerc o anumita satisfactie cand vad consternarea si deruta unei lumi literare obisnuite sa aiba toti autorii etichetati frumos, cu nume, prenume, poza, scoala literara de apartenenta), ci genul de om pe care-l invidiez ca spune unele lucruri pe care le gandesc intr-o forma mult mai frumoasa decat as putea eu s-o fac.

P.S. Constat ca in ultima vreme imi plac din ce in ce mai mult cartile publicate la  editura Vellant. Bravo lor!