Sunday, 10 February 2013

Violenta aici si acolo

Haevnen (In a Better World) (2010)

Am un defect (printre multe altele): cand vine vorba de Oscaruri, tind sa reactionez ca un suporter pe stadion: imi iau in brate "echipa" favorita si ma frustreaza sa vad ca nu castiga trofeul. In 2011, pentru film strain, aveam chiar doua: excelenta comedie grotesca, surpriza placuta a cinematografiei grecesti, denumita Dogtooth si, ca un premiu de consolare daca era sa nu fie, Biutiful, unde il sustineam si pe Bardem in competitia pentru cel mai bun actor (pierduta in favoarea lui Colin Firth pentru rolul din The King's  Speech). Ambele au pierdut in favoarea acestui film danez, al carui titlu l-am tradus mult timp, prin asonanta cu cuvantul englez, prin "paradis", ca sa aflu ca de fapt inseamna "razbunare". Asa ca l-am ocolit o vreme si nici acum, dupa ce au trecut anii, nu i-am "iertat" victoria. 
Drept pentru care am avut tendinta sa-l privesc foarte critic, poate nu eram nici in cea mai buna dispozitie pentru el, fiind genul de film care are nevoie de o anumita stare de receptare, de o disponibilitate mai mare decat i-am acordat la momentul vizionarii.
Nu e un film rau, are atmosfera, are tensiune (din pacate intrerupta de pozele "de calendar" cu peisaje asupra carora voi reveni mai jos), are o idee pe care urmeaza si o construieste frumos, aceea ca violenta este pretutindeni la fel, nu exista o lume mai buna sau mai rea, abuzul se manifesta cu la fel de multa cruzime in lumea asa-zis a treia, in Africa, unde un doctor se straduieste sa salveze vieti intr-un spital de campanie, si in cea burgheza din Danemarca. Civilizatia nu este o garantie a cenzurarii unor impulsuri primare (dupa cum am vazut acum ceva timp si in Carnage), sunt suficiente o intamplare, un cuvant, un gest care sa dezlantuie un raspuns ce adauga suferintei si mai multa suferinta... Susanne Bier (discipola intr-ale regiei a lui von Trier) ne arata asta intr-un stil minimalist, tensionat, lipsit de alte artificii vizuale in afara acelor imagini ostentativ frumoase de care vorbeam, ce se succed odata cu alternarea locatiilor, Africa si Danemarca, fara legatura cu actiunea propriu-zisa a filmului (sau poate aveau, daca te straduiesti poti gasi in orice o semnificatie, ca de exemplu frumusetea si impasibilitatea naturii in fata urateniei si micimii umane, bla-bla etc.).
Christian este un copil ramas orfan de mama, care si-a transformat tristetea in agresivitate si a invatat sa nu uite si sa nu ierte. Transferat la noua scoala, se va imprieteni cu Elias, fiul doctorului din Africa, un copil timid si lipsit de aparare in fata sicanelor colegilor. N-am sa dezvalui la ce duce aceasta prietenie, insa este un film sumbru, lipsit de speranta, in care aproape fiecare personaj ajunge la un punct sa-si dezvaluie latura intunecata, acea doza de rautate ce zace chiar si in cei mai buni dintre noi si, cand vine momentul,  este starnita, provocata sa iasa la lumina. 
Ce m-a deranjat cel mai mult, si nu am cum sa nu o spun, sperand ca nu dezvalui prea mult, este concluzia fortata ca "totul va fi bine" picata hodoronc-tronc la finalul unui film in care nimic nu e bine si nici nu exista motive de optimism. Parca anuleaza tot ce am vazut pana atunci, nu se justifica deloc si iti lasa un gust amar, o senzatie ca totul a fost doar un artificiu pentru a ti se servi pe tava  cliseul cu oamenii care-si regasesc umanitatea si linistea in urma unor experiente revelatoare... Cand sfidezi moartea si ii imbratisezi apropierea, reconcilierea cu viata in modul in care are loc pare cel putin artificiala, ca sa nu zic de un total prost-gust tezist. Dar deh, este un subiect serios, grav, sumbru, care da intotdeauna bine in ochii criticii, bifand cateva din temele decalogului subiectelor castigatoare la Oscar, si anume misiunile umanitare din Africa, problemele de constiinta si cuplu (a caror rezolvare este la fel de fortata ca si finalul) si copiii fata in fata cu violenta.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.