Aleksandar Hemon este venit de nicaieri, dintr-o fasie de lume pe care multa vreme oamenii au ezitat sa o numeasca Iugoslavia sau Bosnia, dintr-un timp in care plecarile temporare deveneau definitive data fiind situatia socio-politica mereu in schimbare. Despre el, despre plecare, despre instrainare scrie in "Omul de nicaieri" unde Jozef Pronek, alter-ego-ul sau romanesc, mi-a amintit de acel Tom Hanks pierdut si confuz in terminalul unui aeroport, un prizonier pe care birocratia nu stia cum sa-l plaseze intr-o tara care nu mai exista. Ce mai ramane din viata unui om atunci cand totul in jur se schimba, cei care l-au cunoscut, locurile in care a trait, persoanele pe care le-a iubit, radacinile redescoperite dupa ani doar pentru a se dezradacina si mai mult?
Imaginile trecatoare din care se alcatuieste treptat portretul lui Jozef evoca pe undeva stilul lui Nabokov, chiar daca provocarea principala a cartii, pariul autorului este acela de a surprinde un episod diferit al existentei eroului pus intr-un alt context, dintr-o alta perspectiva, cu o alta voce, fiecare martor fiind mai apropiat sau mai detasat, mai implicat sau mai obiectiv, mai poetic sau mai sec, neutru sau crud...
Avem de-a face, deci, cu un roman polifonic, in care corul povestitorilor interpreteaza partitura unei vieti, formata nu atat din evenimente importante, ci din momente efemere, episoade minore, clipe trecatoare pe care traite impreuna.
Prima dintre vocile din carte noteaza detalii banale ale existentei cotidiene intr-un stil poetic, animand obiectele banale, personificandu-le si dandu-le proportii magice: "o masuta schioapa cu patru scaune, acoperite de zgarieturi inexplicabile, de parca ar fi marsaluit pe campuri de sarma ghimpata", "doua oua albe se zbateau in clocotul apei, doi ochi fara irisi", "ghivecele goale de flori priveau toate in aceeasi parte, ca statuile de pe Insula Pastelui". Glasul acesta nuantat, venind din Chicago, lasa loc evocarii mai obiective, la persoana a treia, a copilariei si adolescentei bosniace a eroului, animat de aceleasi fantezii si aspiratii ca si tinerii nostri din acea epoca. Este pe undeva un background comun, tineretea celor din "blocul est european" al anilor '80, asa ca am rezonat la evocarea visului grupului de prieteni de a deveni celebri cantand piese Beatles, la revistele de benzi desenate citite pe sub banca... chiar daca ei au mai avut in plus o Olimpiada la Sarajevo si niste echipe de baschet, in rest ne uitam la aceleasi programe TV - fiind printre fericitii romani care prindeau sarbii :) - ascultam aceeasi muzica si vedeam aceleasi filme.
O alta voce, care va primi si chipul colegului de camera cu care Jozef va petrece o perioada la Kiev, va relata un segment din epoca puciului de la Moscova, insa vazut din Ucraina, intr-o vreme cand tablourile si statuile lui Lenin inca ii vegheau pe tinerii bursieri veniti la studii, fie ele de literatura sau doar de regasire a unei identitati stramosesti. Perspectiva lui Victor este cea a indragostitului, a unui "tanar trist existentialist american tipic", dupa cum ii place sa se considere, care va fi atras de candoarea, de naivitatea, de stinghereala lui Jozef, pe care il va transforma intr-o fantezie neimplinita.
Prietenul din copilarie ramas in Sarajevo, marcat de atrocitatile razboiului, da glas poate celei mai sumbre imagini, intr-o scrisoare trimisa lui Jozef in America.
Fiecare fraza merita citita, savurata, dincolo de ineditul situatiilor, care-l fac pe erou sa ajunga, de exemplu, sa aiba un schimb de replici in contradictoriu cu Bush, sa militeze pentru Greenpeace, sa transforme soarecele intr-un simbol nefast al existentei sale, sa lucreze alaturi de un detectiv, simtindu-se strain nu doar printre americani sau alti slavi, ci chiar printre conationalii sai, divizati de-acum intre crestini si musulmani. Daca din afara este privit uneori cu reticenta sau putina ostilitate (ca orice strain), cu compasiune si mila (ca orice locuitor al unei tari trecute printr-un razboi, chiar daca nu a participat direct la el), alteori ridica el insusi bariere impotriva acestor atitudini, isi construieste un zid de ironie si auto-ironie pentru a se apara de invazia instrainarii din afara.
Cu cea profunda, insa, interioara, este mai greu de negociat. Sentimentul cu care am ramas cand am terminat cartea a fost o tristete plina de confuzie, este mai bine pentru cei care n-au citit-o sa nu spun de ce, dar as avea nevoie de o calauza care sa-mi reveleze "traduca" capitolul final. Am eu o explicatie, dar parca nu se leaga... si interpretarile citite mi s-au parut niste supozitii la fel de (ne)fondate ca si ale mele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.