Concert Opeth, Von Hertzen Brothers, Jukebox Venue, 29 februarie 2012
Pe la 7 si 20 m-am infiintat in fata clubului Jukebox, cu teama ca am pierdut deja prestatia finlandezilor din deschidere. Nu m-as fi plans foarte tare daca s-ar fi intamplat, insa voiam totusi sa-i vad. Cand colo... surpriza-surpriza! O senzatie de deja-vu combinata cu fiori de frig si teama, acentuati de aparitia in zona a omului cu karma proasta care acum cativa ani ne-a facut sa stam patru ore afara, in acelasi loc, asteptand venirea celor de la Candlemass, mi-a retezat din elanul si voia buna cu care venisem la concert. Tropaind, huiduind, socializand, obtinand informatii din ce in ce mai contradictorii, cum ca desi ora de incepere a concertului pe afis era 19,00 ultimele surse ar fi indicat 21,00 iar un zvon si mai alarmist (credeam noi atunci in inocenta noastra ca e doar un zvon) spunea ca Opeth ar incepe sa cante la 23,00 timpul trece: un sfert de ora, o jumatate, o ora... o ora jumate... Frig, si mai frig, din ce in ce mai frig, unii abandoneaza lupta cu timpul si pleaca, altii se retrag sa se incalzeasca pe la vreo bodega invecinata, cei mai optimisti si perseverenti spectatori raman pe pozitii sperand ca dintr-o clipa in alta se vor deschide portile Raiului, pentru cei care cred ca asa arata Raiul, cu o chitara luminoasa deasupra :)
Injuraturile la adresa organizatorilor sunt inevitabile. Dar stiti cine plateste pana la urma oalele sparte. Este ca la reportarea TVA-ului: nu ne intereseaza daca trupa s-a ratacit pe drum, daca tour managerul vine cu pretentii absurde pe ultima suta de metri, daca organizatorii isi bat joc de public doar asa, fiindca pot sa-l tina in frig pana isi pierde rabdarea, costurile sunt in sarcina consumatorului final, adica al fraierului platitor de bilet, care isi inchipuie ca pentru cei 85 sau 95 de lei dati totul ar trebui sa mearga struna, concertul sa inceapa la ora anuntata pe bilet (sau hai, cu 10-15 minute intarziere), daca nu - macar accesul in sala, mai ales cand vremea nu este foarte prietenoasa, sa se faca la ora mentionata. Nu si nu?! Cel putin am fi fost indreptatiti sa primim o explicatie, cineva sa iasa si sa ne spuna: ne pare rau, blabla, uitati care e situatia / cat mai aveti de stat. Lipsa de respect (ca este a organizatorului, a trupei sau a promoter-ului strain) va duce la acelasi sentiment si din partea spectatorului, asa ca organizatorii sa nu se mire de lipsa de incredere a publicului de la noi concretizata in dorinta de a nu-si cumpara bilete in avans (suntem patiti, "incidentele" nu sunt cazuri izolate, mai degraba concertele la care totul merge struna sunt exceptia de la regula), de a nu mai participa la concertele organizate de anumite persoane, de a prefera (pentru cei mai apropiati de granita) sa mearga sa-si vada trupele favorite la Budapesta sau Sofia si nu la Bucuresti.
Sa ne intoarcem la concertul nostru: dupa aproape doua ore, usile s-au deschis, insa nu era deloc sfarsitul asteptarii. E adevarat ca am intrat in hol, puteam sa ne incalzim si sa ne clatim gatlejul cu un strop de lichid (ceea ce nu-i ajuta deloc pe disperatii care aveau nevoi fiziologice mai puternice, reprimate atata timp, fiindca toaleta era in afara zonei de acces), dar am mai avut de asteptat inca vreo jumatate de ora pana cand sa ajungem in sfarsit in sala si sa inceapa concertul. Singurul lucru pe care-l apreciez la toata povestea asta cu asteptatul este ca aici nu am fost tratati cu aceeasi nesimtire ca si la SepticFlesh, unde trupa aproape terminase de cantat cand a reusit sa intre mare parte din masa de oameni inghetata de afara.
Finlandezii de la Von Hertzen Brothers, trupa celor trei frati Von Hertzen, a avut misiunea dificila nu atat de a incalzi spiritele, cat de a mai calma nervii intinsi ai publicului, pentru a ne ajuta, in sfarsit, sa uitam de indignare si sa ne putem bucura de show. Nu cunosteam trupa inainte de concert, asa ca, pentru a sti la ce sa ma astept, am ascultat cateva piese acasa, imi sunau a un prog rock destul de cumintel. Live insa, soundul lor capata o agresivitate care il apropie destul de mult de cel al trupei in deschiderea careia concerteaza in acest turneu. Au la activ patru albume, ultimul dintre ele, Stars Aligned, aparut in 2011. Am ascultat doua piese de pe el, dar in scurtul recital, de o jumatate de ora, au reusit sa treaca si prin cele 3 albume precedente. Nu stiu daca nu m-au impresionat din cauza starii de spirit sau pentru ca nu prea gust ceea ce canta, tind sa cred ca putin din ambele, fiindca nici inregistrarile nu pot spune ca m-au entuziasmat, asa ca nu ma plang de lungimea prestatiei lor.
Opeth au intrat pe scena la ora 23,00. Desi, fiind vorba de promovarea albumului Heritage, stiam ca urma sa ascultam un playlist care include destule piese de pe el, ceea ce nu pot spune ca ma bucura in mod deosebit, speram totusi la mai multa diversitate, la o alternanta a pieselor care sa nu duca la stagnare si plictiseala. Din pacate, este prima data cand m-am plictisit la un concert Opeth. Ii vazusem de vreo 3-4 ori inainte, ultima oara la Artmania, si de fiecare data singurul lucru care ma deranja era umorul de o calitate indoielnica pe care-l presara Akerfeld in discursurile ce insoteau prezentarea pieselor. As spune ca din acest punct de vedere a fost mai decent decat cu alte ocazii, insa decizia sa de a renunta la piesele mai agresive mi se pare in masura sa le indeparteze o parte din fani (printre care ma numar). Poate le vor aduce probabil altii noi, nu ma lamentez cum ca si-ar schimba stilul muzical, departe de mine gandul, doar ma intristeaza faptul ca si muzicienii imbatranesc si, de la o vreme, isi mascheaza incapacitatea de a mai sustine growlingul la nivelul de pana acum intr-o alegere benevola a laturii acustice, mai "cuminti", mai melancolice si sentimentale a muzicii lor. Dincolo de declaratii de intentie, am auzit, pe piesele in care era prezenta vocea growl, ca s-a mai subtiat, si-a mai diluat din forta, este un efort mai mare asa ca deh... nu ii pot cere omului sa-si strice definitiv corzile vocale, dar pot sa spun ca trupa imi va placea mai putin decat in trecut.
Pana una-alta, au bifat aproape intreaga discografie, cu 4 piese de pe ultimul album (dintre care Devil's Orchad imi place cel mai mult), cu o dedicatie in memoria lui Dio, trecand apoi si prin celelalte, The Drapery Falls (de pe Blackwater Park, cel care continua sa ramana albumul meu favorit), The Grand Conjuration (de pe Ghost Reveries) si asa mai departe, incheind apoteotic cu minunanata Deliverance, o proba de virtuozitate pentru orice tobar, piesa care m-a facut sa-mi para rau ca se termina concertul.
Daca stau sa ma gandesc, setlistul in sine nu a fost chiar atat de rau. Ceea ce l-a facut sa para mai slab a fost lipsa de alternanta pieselor, alegerea - nefericita cred eu - de a plasa un calup de piese lente la inceput, nu-i vorba ca nu-mi plac, merg de minune ca pasaje alternate printre cele mai brutale, insa prea multe la un loc, marturisesc, imi fac somn. De pe la jumatatea concertului, probabil dupa ragazul necesar pentru incalzirea vocii, atmosfera s-a mai inviorat, odata ce playlist-ul a capatat ritm si nerv.
Pentru mine Opeth este o imbinare de agresivitate si melodie la nivel instrumental, de riffuri si armonie, de voce clean in crescendo pentru a exploda apoi intr-o descatusare de energie, piesele care-mi plac cel mai mult sunt cele care pastreaza echilibrul intre aceste doua aspecte. Cumva asta e identitatea trupei, daca ii iei una dintre laturi, oricare, jumatate din farmecul ei se duce, de-asta n-am prea gustat prea mult Damnation si ultimul album, de-asta as fi sperat la mai multe piese mai vechi (dar nu pot reprosa asta, stiam ca Heritage e "vedeta", aruncasem si un ochi pe setlistul concertelor precedente, pe care l-au respectat) si de-asta pana spre jumatate incepuse sa-mi para rau ca m-am incapatanat sa stau afara, in frig, si n-am plecat, cum au facut destui altii.
Insa Deliverance-ul de la final a meritat toti banii, ca si fulgii mari si desi de zapada care cadeau pe la ora 1, cand am plecat. Wait, ei erau gratis si puteam sa-i vad si acasa!
Ca sa bifez si partile pozitive ale evenimentului, ele ar fi sunetul, echipele de securitate si prim-ajutor foarte ok, discrete si neintruzive.
Observ ca aproape am scris mai mult despre aspecte colaterale concertului propriu-zis. Cred ca avem cativa organizatori de concerte care tare se mai bucura sa fie vedeta show-ului, sa se povesteasca mai mult despre ei decat despre trupe fiindca orice publicitate este, pana la urma, o forma de afirmare. Cu cea pozitiva e mai greu, e mai mult de lucru pana sa te perceapa lumea ca o institutie serioasa (cum sunt Artmania, Hatework, Axa Valaha de exemplu), cea negativa e mai facila, se obtine mai repede. Eu un singur lucru am de spus legat de asta: cea mai buna organizare este cea in care organizatorul nu se vede, nici nu stii ca exista, nu cea in care toata lumea cauta disperat vinovatul sa-l injure personal. Succes data viitoare!
Opeth au intrat pe scena la ora 23,00. Desi, fiind vorba de promovarea albumului Heritage, stiam ca urma sa ascultam un playlist care include destule piese de pe el, ceea ce nu pot spune ca ma bucura in mod deosebit, speram totusi la mai multa diversitate, la o alternanta a pieselor care sa nu duca la stagnare si plictiseala. Din pacate, este prima data cand m-am plictisit la un concert Opeth. Ii vazusem de vreo 3-4 ori inainte, ultima oara la Artmania, si de fiecare data singurul lucru care ma deranja era umorul de o calitate indoielnica pe care-l presara Akerfeld in discursurile ce insoteau prezentarea pieselor. As spune ca din acest punct de vedere a fost mai decent decat cu alte ocazii, insa decizia sa de a renunta la piesele mai agresive mi se pare in masura sa le indeparteze o parte din fani (printre care ma numar). Poate le vor aduce probabil altii noi, nu ma lamentez cum ca si-ar schimba stilul muzical, departe de mine gandul, doar ma intristeaza faptul ca si muzicienii imbatranesc si, de la o vreme, isi mascheaza incapacitatea de a mai sustine growlingul la nivelul de pana acum intr-o alegere benevola a laturii acustice, mai "cuminti", mai melancolice si sentimentale a muzicii lor. Dincolo de declaratii de intentie, am auzit, pe piesele in care era prezenta vocea growl, ca s-a mai subtiat, si-a mai diluat din forta, este un efort mai mare asa ca deh... nu ii pot cere omului sa-si strice definitiv corzile vocale, dar pot sa spun ca trupa imi va placea mai putin decat in trecut.
Pana una-alta, au bifat aproape intreaga discografie, cu 4 piese de pe ultimul album (dintre care Devil's Orchad imi place cel mai mult), cu o dedicatie in memoria lui Dio, trecand apoi si prin celelalte, The Drapery Falls (de pe Blackwater Park, cel care continua sa ramana albumul meu favorit), The Grand Conjuration (de pe Ghost Reveries) si asa mai departe, incheind apoteotic cu minunanata Deliverance, o proba de virtuozitate pentru orice tobar, piesa care m-a facut sa-mi para rau ca se termina concertul.
Daca stau sa ma gandesc, setlistul in sine nu a fost chiar atat de rau. Ceea ce l-a facut sa para mai slab a fost lipsa de alternanta pieselor, alegerea - nefericita cred eu - de a plasa un calup de piese lente la inceput, nu-i vorba ca nu-mi plac, merg de minune ca pasaje alternate printre cele mai brutale, insa prea multe la un loc, marturisesc, imi fac somn. De pe la jumatatea concertului, probabil dupa ragazul necesar pentru incalzirea vocii, atmosfera s-a mai inviorat, odata ce playlist-ul a capatat ritm si nerv.
Pentru mine Opeth este o imbinare de agresivitate si melodie la nivel instrumental, de riffuri si armonie, de voce clean in crescendo pentru a exploda apoi intr-o descatusare de energie, piesele care-mi plac cel mai mult sunt cele care pastreaza echilibrul intre aceste doua aspecte. Cumva asta e identitatea trupei, daca ii iei una dintre laturi, oricare, jumatate din farmecul ei se duce, de-asta n-am prea gustat prea mult Damnation si ultimul album, de-asta as fi sperat la mai multe piese mai vechi (dar nu pot reprosa asta, stiam ca Heritage e "vedeta", aruncasem si un ochi pe setlistul concertelor precedente, pe care l-au respectat) si de-asta pana spre jumatate incepuse sa-mi para rau ca m-am incapatanat sa stau afara, in frig, si n-am plecat, cum au facut destui altii.
Insa Deliverance-ul de la final a meritat toti banii, ca si fulgii mari si desi de zapada care cadeau pe la ora 1, cand am plecat. Wait, ei erau gratis si puteam sa-i vad si acasa!
Ca sa bifez si partile pozitive ale evenimentului, ele ar fi sunetul, echipele de securitate si prim-ajutor foarte ok, discrete si neintruzive.
Observ ca aproape am scris mai mult despre aspecte colaterale concertului propriu-zis. Cred ca avem cativa organizatori de concerte care tare se mai bucura sa fie vedeta show-ului, sa se povesteasca mai mult despre ei decat despre trupe fiindca orice publicitate este, pana la urma, o forma de afirmare. Cu cea pozitiva e mai greu, e mai mult de lucru pana sa te perceapa lumea ca o institutie serioasa (cum sunt Artmania, Hatework, Axa Valaha de exemplu), cea negativa e mai facila, se obtine mai repede. Eu un singur lucru am de spus legat de asta: cea mai buna organizare este cea in care organizatorul nu se vede, nici nu stii ca exista, nu cea in care toata lumea cauta disperat vinovatul sa-l injure personal. Succes data viitoare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.