Amintiri din tinerete

Neagu Djuvara - Insemnarile lui Georges Milesco (roman autobiografic)

Personalitatea lui Neagu Djuvara ma fascineaza. In curand va implini un secol de viata (ii doresc multi, multi ani inainte cu aceeasi energie si rafinament al spiritului) dar are o vivacitate, o eleganta in maniere si limbaj care le depasesc cu mult pe cele ale unor pretinsi oameni de cultura mult mai tineri. 

In "Cuvantul inainte" al celei de-a doua editii a "Insemnarilor..." publicate la editura Humanitas, autorul nu face un secret din faptul ca Georges Milesco este un alter ego al sau, un personaj sub care se ascunde tanarul Djuvara, caracterizand-o drept "o carte trista si profund pesimista de la mijlocul vietii mele". Scrisa in anii 1958-1959, cartea a avut de asteptat 45 de ani pentru a fi publicata. Desi este subintitulata "roman autobiografic", structura, concizia si stilul sec sunt mai degraba apanajul unor insemnari de jurnal, unde personajul noteaza lapidar, in prima parte, experiente traite intre anii 1947-1957, incepand cu fuga sa nu lipsita de riscuri din Romania comunista, continuand cu sosirea la Paris, instrainarea de sotia sa, pierderea micutului Cocolos cand abia incepuse sa-l cunoasca, vestile trunchiate si sporadice primite din tara fata de care nutreste un dor nestins. Sunt insemnarile unui om care a pierdut tot ceea ce conta in viata, lipsit de speranta, cazut prada unei toropeli sufletesti din care nimic nu pare sa-l poata scoate. In scurte rastimpuri, veselia celor din jur pare sa-l molipseasca, doar pentru a recadea apoi intr-o melancolie si mai adanca, marcata de relatii sporadice care, odata consumate, il instraineaza definitiv de partenera. 

Amintirile din partea a II-a fac sa transpara formatia de ziarist si istoric a autorului cu care se identifica personajul. Cu spirit autocritic, Milesco isi considera insemnarile precedente fade, incapabile sa redea fidel trecutul, fara substanta, lipsite de profunzime. Il regasim peste doi ani, la sanatoriul "Les Alouettes" unde, de pe patul de spital, ne aduce inaintea ochilor fragmente dintr-o alta viata, de dinainte de emigrare: prezenta ocrotitoare a mamei, rigiditatea militareasca a bunicului, verile petrecute la tara in care aromele imbietoare se amestecau cu fascinatia decoperirii naturii, autoritatea bunicii, evocarea unchilor marcati psihic de consecintele razboiului, iubirea adolescentina pentru Sofia Wodinska.
Culorile luminoase si atmosfera idilica se vor estompa brusc, lasand loc, incepand cu 1941, ingrijorarii si confuziei razboiului. Sunt evocate traversarea Prutului si a Nistrului de catre armata romana, frigul, oboseala, marsuri prin canicula, caderea Odessei. Inca din 1942, eroul intuieste venirea "timpului resemnarii totale" ce se va abate peste cativa ani asupra tarii.
As fi preferat o autobiografie mai detaliata, as fi vrut ca autorul sa nu se ascunda in fictiune, sau poate sa imbrace intr-un stil mai literar pretinsa fictiune. Valoarea documentara a cartuliei este incontestabila in ceea ce priveste razboiul (de altfel, chiar daca personajul este unul fictiv, volumul este ilustrat cu fotografii din arhiva autorului), ca si faptul ca, dincolo de informatie, te face sa respiri un aer curat, venit dintr-o alta epoca, perioada interbelica fiind pentru mine cea mai atractiva in ceea ce priveste efervescenta vietii culturale, manierele cu iz usor desuet pe care le privim acum cu oarecare nostalgie amestecata cu duiosie, obiceiurile uitate astazi, ritmul vietii de zi cu zi. Dar ca incadrare literara mi se pare un hibrid care se vrea putin mai mult decat reuseste: fals jurnal cu date reale, biografie fictiva cu adanci ramificatii autobiografice, fals roman, in care stilul sec, lapidar, te face sa astepti in zadar o dezvoltare in unele pasaje, pastrand pana la sfarsit tonul unui reportaj in care sobrietatea, privirea oarecum cinica tine sub control introspectia, cartea este pana la urma doar un mod de exorcizare a demonilor interiori, un "aperitiv" concetrat care n-a facut decat sa-mi deschida apetitul pentru Amintiri din pribegie.