Un prieten de departe

Mary and Max (2009) 

Inclin sa cred ca Mary & Max este cea mai trista animatie pe care am vazut-o vreodata. Este povestea unei prietenii prin corespondenta, intre micuta australianca Mary Daisy Dinkle, o fetita solitara care atunci cand incep sa-si scrie are 8 ani si Max Jerry Horrowitz, un barbat de 44 de ani, obez si la fel de singur, problemele sale psihice fiind de natura sa-l izoleze de lume, ale carei mecanisme si logica nu le poate intelege. Povestea se intinde pe parcursul multor ani, timp in care relatia dintre cei doi, intotdeauna una la distanta, se consolideaza, se destrama si se reasaza, intr-un proces de maturizare din partea lui Mary si de apropiere si incredere in oameni din partea singuraticului Max. 

Totul pare sa-i desparta la inceput: mediul in care traiesc, experientele acumulate, gandurile si senzatiile pe care le incearca. Mary priveste cu incredere spre viitor, Max cu suspiciune si teama, ea traieste intr-o lume colorata, America lui Max este una in alb-negru, dar exista si doua puncte comune, pasiunea pentru aceleasi figurine colectionabile, Noblets, si pentru dulciuri. In acest prim lung-metraj de animatie,  regizorul Adam Elliot, castigator in 2003 al Oscarului pentru cel mai bun scurt-metraj de animatie cu Harvie Krumpet, reuseste sa creeze o minunata lume din plastilina, in care apa e construita din lubrifiant, minutiozitatea tehnicii stop cadrului l-ar face mandru chiar si pe personajul nostru Max (vazand filmul, veti intelege de ce spun asta), muzica insoteste si accentueaza atmosfera filmului, impactul vizual este amplificat de cel emotional, schimbandu-ne in permanenta starea, de la duiosie si buna-dispozitie la melancolie si tristete. 

Modul in care Elliot intelege sa abordeze un subiect atat de dramatic este, dupa cum marturiseste, inspirat din propria experienta: "Max is based on my pen friend in NY. He, like Max, has Asperger's and I wanted to demystify the many misconceptions others have about these people, even the so-called "experts". A lot of people say they often feel different: I am one of them, so the people I portrait are the people I relate to, and know audiences also want to hear these stories of difference. And still, this film explores our desire for acceptance and love, no matter how different we are. This film has many dark moments and I always try to keep the variety of colours to a minimum, acting a point of difference to the "wacky" and colourfilled world of most animated films."

Dincolo de desfasurarea de forte tehnica, ceea ce impresioneaza cel mai mult aici este scenariul, modul in care schimbul de scrisori dintre cei doi protagonisti reuseste sa redea prin cuvinte o intreaga poveste despre prietenie, speranta, descumpanire, cinism, tradare, iertare, singuratate, doua vieti traite in paralel, doua universuri atat de atent construite si doua personalitati atat de fragile incat echivocul care se poate strecura in cuvinte si intentii le poate ruina intreaga existenta. Max este singurul prieten din copilaria solitara a lui Mary, un prieten lipsit de experienta interactionarii sociale devenit partas la viata si problemele ei de copil, apoi de adolescenta, de femeie casatorita si parasita, confidentul si sprijinul sau in viata, pe care va visa toata viata sa-l intalneasca astfel ca, in cele din urma, ea va ajunge la New York pentru mult-dorita intalnire.
Desi filmul foloseste procedeele animatiei si pastreaza tonul naiv si proaspat al intrebarilor si curiozitatilor copilaresti dar si al viziunii despre viata nealterate de conventiile sociale  pe care si-a format-o Max, nu este deloc un film pentru copii. Este prea trist si prea subtil, cu secvente puternice si, chiar daca isi pastreaza candoarea unei descoperiri a lumii specifice copilariei, are imagini dramatice, foarte triste, deloc recomandate unei receptari care s-ar inscrie in categoria divertismentului. Este un film care te pune pe ganduri, creand un impact emotional puternic, intristand prin desincronizarile caii parcurse in viata de protagonisti, prin cautarea disperata a unei normalitati pe care spera sa o inteleaga si sa o afle cu ajutorul celuilalt si infruntarea absurdului din interior si din exterior. L'Enfer c'est les autres, dupa cum spunea Sartres, si in incercarea lor de a se cunoste, de a se intelege, personajele noastre tind sa se raporteze la modul in care le vede celalalt, un "celalalt" a carui viziune este deformata, alterata, transmitandu-le inapoi raportarea proprie la realitate. De aici se nasc sentimente precum neincrederea, dezamagirea, senzatia de a fi tradat de singura persoana a carei impresie conta si pana la depresia ce poate impinge la sinucidere mai este doar un pas. Numai mana salvatoare a aceluiasi prieten o va putea readuce pe Mary din infern, o mana pe care, la randul sau, va dori sa o intinda de-a lungul intortocheatei lor relatii de peste 20 de ani.
Ce este cu adevarat remarcabil la Mary and Max este ca nu are timpi morti. Orice animatie, oricat de buna ar fi, tot ajunge sa aiba un mic moment de stagnare, in care spectatorul sa-si traga putin sufletul. Si totusi nu vorbim despre un film "de actiune", ci de o induiosatoare poveste epistolara, care surprinde la fiecare scena prin inventivitatea limbajului, prin prospetimea abordarii, prin capacitatea de a combina satira cu parabola, analiza sociala cu psihanaliza si mai ales prin afectiunea cu care regizorul australian isi construieste eroii, intr-o evolutie deloc previzibila sau banala. A fost cu adevarat o mare supriza, ma astept la animatii bune de la Pixar sau Tim Burton, dar trebuie sa-l adaug si pe acest Adam Elliot pe un loc de frunte printre favoriti.