Horror, sex si miso

  

Ryu Murakami - In supa miso

Citez de pe un blog culinar, ca bucatarii stiu mai bine decat mine: "Supa Miso este un preparat specific japonez, servita traditional la finalul unei mese sau ca un mic dejun sanatos si plin de proteine. Pentru a va delecta cu supa miso intr-un mod autentic,  ingredientele solide se vor manca cu betisoare, iar supa se soarbe direct din bol." In cazul nostru, ingredientele ar fi sange, cruzime, imagini horror. Ce mai ramane in supa? O societate consumista ahtiata dupa modelul american, liceence care practica prostitutia de placere sau din plictiseala, in lipsa de alta ocupatie care sa le umple timpul, Kabukicho, cartierul din Tokio unde gasesti de toate pentru toti in materie de preferinte sexuale, de la peep-show-uri si ran-pabu pana la saloane de masaj erotic si cluburi sado-maso.

Frank este un gaijin, un american care vine la Tokio (parca asa stiam ca se scrie in romana, si nu cu "y", cum apare obsedant in carte) pentru cateva zile de petrecere in paradisul sexual. El apeleaza la tanarul Kenji, ghid turistic specializat in astfel de servicii, cunoscator al barurilor, cluburilor, dar si cu relatii printre sleperi, cei care stau in fata localului si incearca sa atraga clientii inauntru (oare cei din fata restaurantelor de prin locurile turistice din Europa tot asa se numesc?!). 

Perindarile lor prin locurile frecventate de persoane carora "singuratatea nu le este straina" sunt ocazia de a ne arata o anumita latura a Japoniei, cea in care adolescente cu un univers limitat isi inchipuie ca visul oricui este sa stea la Hilton sau sa cumpere de la Nike, dar si stereotipurile acestui univers despre americani, o natiune pe care, luand-o ca model, o resping totodata ("Daca lasam lucrurile sa mearga asa, fara sa intervenim, o sa ajungem cu adevarat ca America, o tara in ruine"). Admiratia si fascinatia fata de modelul america este imbinata cu dispretul, reciproc impartasit de Frank, care deplange lipsa valorilor religioase in Japonia si nu reuseste deloc sa inteleaga acest popor: ii imita pe negrii din Harlem, purtandu-se ca ei, dar nu stiu deloc engleza. Este o cultura atat de diferita incat pentru toti strainii care ajung acolo ramane o enigma, dupa cum marturiseste in carte o sud-americanca, straina de conceptul de compensatie, care nu poate intelege larga lui raspandire, de la copiii care se joaca inocenti cu mingea pana la industria sexului. Cartea mi-a dat pe alocuri o puternica senzatie de Lost in Translation prin incercarile esuate ale personajului american, trecute totusi printr-un filtru al receptarii foarte deformat, dupa cum vom vedea, de a intelege o natie atat de stranie. 

Pentru curiosi, cartea contine si un mic dictionar de termeni sexuali roman-japonez (roman prin prisma traducerii, evident). Ce mi s-a parut amuzant la un moment dat a fost descoperirea unui punct comun al nostru cu japonezii, acela ca si ei obisnuiesc sa aiba experti in toate domeniile existente si inexistente, precum "analist expert in liceeni". Se pare ca-si desfasoara activitatea cu acelasi succes ca si ai nostri, si anume prin discutii inutile la televizor. 

Cum spuneam la inceput, Japonia este supa, cadrul care ofera prilejul unei observatii exterioare, detasate, prin fraze scurte, seci, concise. Ingredientul solid al romanului e alcatuit dintr-o poveste horror care se contureaza treptat, incepand cu primele semne, continuand cu dezlantuirea si terminand cu explicatia a ceea ce a facut un monstru sa devina astfel. Este o alta viziune asupra vampirismului decat cea promovata de romanele si filmele pentru adolescenti, una tenebroasa, ce isi construieste motivatiile treptat. Cred ca v-ati prins ca am o slabiciune pentru ceea ce in limbaj cinematografic s-ar numi "thriller psihologic", de aceea m-a enervat teribil urmatoarea consideratie metatextuala pusa in seama lui Frank: "Stii cine se uita la filme de groaza? Oamenii care duc un trai plicticos. Au nevoie de stimulare, iar apoi vor sa se linisteasca. In timpul filmului, sunt cu inima in gat, iar cand se termina, se linistesc vazand ca lumea si ei insisi exista in continuare, ca mai inainte." Nope, sunt mai degraba, ca si jocurile de pe calculator, o supapa de eliminare a violentei care, in doze mai mici sau mai mari, exista in fiecare dintre noi. Si rareori mi se intampla sa ma prinda tensiunea, le privesc cu multa relaxare si cu amuzament, probabil incordarea apare doar cand ceva din scenariu ma surprinde atat de mult ca nu reusesc sa anticipez momentul tensionat care urmeaza (adica nu la filme americane) iar linistea de care vorbeste la final nu e decat o prelungire a celei din timpul filmului, nu am senzatia de "bine ca s-a terminat" decat daca filmul a fost prost. Asta nu inseamna ca n-am un trai plicticos, dar nu vad legatura cu modul de receptare al filmelor :) In schimb, ceea ce nu intelege CNA-ul este ca "daca esti atat de tampit incat sa iti vina ideea sa omori pe cineva dupa ce vezi un film de groaza, inseamna ca ti-ar veni aceeasi idee si daca te uiti la stiri". 

Sa ma intorc insa la carte: daca pe partea de atmosfera mi se pare reusita, in partea de constructie a actiunii  se impiedica intr-un bla-bla in care nu are loc nicio lovitura de teatru, nimic surprinzator (si vizualizam deja scenariul, dar n-a fost nici asa cum mi-am inchipuit, nici altfel, pur si simplu s-a pierdut), Kenji ramane destul de sters conturat, de amorf, parca lipsit de orice vointa si dupa ce am citit ultimele vreo 70-80 de pagini pe nerasuflate, asteptand sa se produca o epifanie cat de mica, am ramas cam... "Asta e tot?". Da, asta e tot, ca daca mai zic scap un spoiler.