Supereroi

Chronicle (2012)

Este bine sa te duci din cand in cand la un film fara asteptari prea mari. Risti sa te prinda pe picior gresit si sa te surprinda in mod placut, cum mi s-a intamplat recent cu Chronicle. Adica la ce te poti astepta cand pui in aceeasi propozitie cuvintele "superputeri" si "adolescenti americani"? Eu, cel putin, ma gandeam la un film tembelut, cu oarece situatii de un comic sau dramatism fortat, dupa caz, cu multe efecte speciale si prea putina maturitate in abordare. Acum nu spun ca am avut cine stie ce revelatie artistica si am descoperit filmul anului, departe de a fi o capodopera, reuseste sa ramana intr-o zona mai mult decat decenta. 

Trei tineri, Andrew, Matt si Steve fac o descoperire in urma carora se vor vedea inzestrati cu darul telekineziei, dar pe care incep sa-l descopere si sa-l accepte natural, reactionand cu normalitatea oricarui om care s-ar trezi intr-o buna zi ca poate face un lucru iesit din comun: panica, din ce in ce mai putina teama, entuziasm, dorinta de a-si explora cat mai adanc noile limite, de a-si controla mai bine capacitatile, confuzie, descoperirea aplicabilitatii noilor abilitati in viata de zi cu zi. Personajele evolueaza frumos si credibil, povestea n-are nimic tras de par, justificarile actiunilor sunt perfect logice si de inteles.

Ceea ce face filmul placut, punctul sau forte, este scenariul, unul care nu incearca sa forteze nota pentru a pune accentul pe spectaculos, pe senzational, ci pe firesc. Poti empatiza cu personajele tocmai fiindca te poti pune in situatia lor, iti imaginezi cu usurinta ce ai face tu daca te-ai trezi peste noapte cu o putere pe care nu ti-o cunosteai. Ce ai face tu, de exemplu, copilul nepopular, putin mizantrop dar dornic in acelasi timp de recunoasterea si acceptarea colectiva, care-si uraste tatal, sau tu, tanarul inteligent si echilibrat, constient de faptul ca poti distruge dintr-o miscare totul in jur, ca poti curma vieti. Cei trei actori sunt convingatori, dand viata unor personaje naturale, in miscare, in continua dezvoltare, facandu-ne partasi la procesul de creare si evolutie a supereroilor. Efectele sunt bine create, dialogurile firesti, scenariul inteligent constituindu-se drept raspuns la alegoria lui Platon despre Gyges, cel ce ajunge regele Lydiei gratie unui inel gasit intr-o grota care-l facea invizibil. Este o meditatie asupra a ceea ce este drept sau nedrept, asupra naturii umane corupte sau coruptibile prin modul in care un individ este situat in societate. Cu cat se afla pe o treapta mai joasa, cu atat atunci cand puterea ii creste este tentat sa abuzeze de ea, fiindca gandeste si resimte nedreptatea la o scara mult mai mare decat semenii sai mai populari. 

Chiar daca recurge la unele din stereotipurile filmelor cu supereroi, in Chronicle se strecoara ceva mai mult decat simplul divertisment. Exista insa si un lucru care nu mi-a placut, pe alocuri chiar m-a exasperat la el. Toata povestea asta a filmarilor cu camera de mana, fixa sau mobila, mai tremurata sau rostogolindu-se odata cu mana care o sustine, lansata de Blair Witch Project incepe sa ma agaseze. Ii inteleg utilitatea si avantajele, poate o perspectiva first person are rolul de a implica mai mult spectatorul, de a dinamiza filmarea, scuteste scenariul de anumite explicatii date din unghiul de vedere omniscient dar come on! Ajunge! Incepe deja sa mi se para un mod cheap de a capta atentia, deloc justificat de povestea in sine. Nici chiar turistii japonezi veniti in Europa nu sunt atat de obsedati si dependenti de lentila camerei pentru a privi totul, absolut totul prin ea, pentru a-si trai intreaga existenta, chiar si atunci cand incepe sa devina extrem de interesanta, prin ochiul rece al aparatului de filmat. Se pare insa ca unul dintre eroii nostri este... In afara de aceasta abordare cam fortata, situatiile sunt credibile, chiar si neverosimilul ajunge sa fie revelat intr-un context normal, in care se porneste de la premiza supranaturalului, cum este cel al unui spectacol de magie.
Una peste alta, este un film simpatic si, fara sa vrea sa revolutioneze genul, reuseste sa aduca o perspectiva usor diferita intr-un domeniu mult exploatat in cinematografie, cel al filmelor cu personaje inzestrate cu superputeri, nu doar ca nu este o pierdere de timp, ci chiar e placut, relaxant, lipsit de platitudinile obisnuite.