joi, 1 octombrie 2020

Prea putin despre biblioteca si Luna

Francesc Miralles - Biblioteca de pe Luna 

In ultima vreme, pentru ca izolarea mi-a cam intrat in sange (nu ca inainte n-ar fi fost, au scandinavii o gluma: "bine ca s-a terminat cu distantarea sociala de 2 metri, ne putem intoarce la cei 5 metri obisnuiti"), nu am mai vizitat librarii. In schimb mi-am tot comandat carti de pe Elefant (multumesc, Laura Caltea, pentru trecerea lunara in revista a noilor aparitii editoriale, mi-a fost si imi este de mare folos!)  si am constatat ca impulsul de a cumpara cu un clic este mai puternic decat cel pe care-l aveam in librarii, cand rasfoiam cartea si vedeam daca e pentru mine sau nu. Asa s-a intamplat ca, dupa ce ocolisem cu precautie celelalte aparitii ale autorului catalan in urma frunzaririi, de data aceasta am cedat impulsului din motive de titlu (o biblioteca pe Luna? woow!) si a premisei unui viitor in care omenirea a ajuns sa-si construiasca o colonie acolo sus, pe astrul care a inspirat de secole poetii romantici si scriitorii SF. Am cumparat-o cu un clic, fara a sta si investiga prea mult, sa nu-mi rapesc placerea descoperirii. 
Cartea are cam toate ingredientele care, transpuse intr-un episod de Black Mirror cu o adaptare inteligenta a scenariului mi-ar fi placut: alienare intr-o epoca tehnologizata, ceva mister, o proiectie a viitorului omenirii - unii ar numi-o utopica, altii distopica - in care ecologia triumfa si cartile fizice dispar cu totul de pe Pamant, fiind inimaginabile pentru omul vremii. Insa netul lunar este scump si merge prost, conexiunea cu Pamantul permite doar transmiterea de mailuri, fara poze si - oroare! - nu merge Facebook-ul, poate si pentru a nu lasa sa transpara fisurile unui Paradis turistic pe care doar cateva sute de pamanteni, cei mai bogati, si-l vor permite.
Societatea in aparenta utopica nu-i impiedica pe oameni sa se simta nefericiti, sa-si caute refugii, fie ca se afla aici, pe Pamant, sau sus, in colonie. Verne, personajul principal, este un consultant existential la distanta, adica ghicitor in carti de tarot. Indragostit de vreo zece ani de Moira (destinul sau?), responsabila cu telecomunicatiile in Exovillage, colonia lunara ridicata de un milionar excentric pe nume Musk...  pardon, Kumar, face tot posibilul pentru a i se alatura. 
Acum, prima mea problema (nu neaparat cea mai mare) a fost constructia personajului Verne. Pe masura ce il descopeream, nu mai intelegeam nimic. Mi-a fost total antipatic de la inceput: vorbeste in sentinte, emite platitudini cu pretentii filozofice, obiectifica sexul opus, privindu-l prin prisma aspectului fizic, mai precis al "balcoanelor". Descriindu-le pe cele doua femei din viata lui, cele mai importante trasaturi par sa fie formele (una mai plata - iar ea, in tonul cartii, cand isi vede descrierea, nu are alt comentariu decat ca n-ar fi chiar asa de plata, cealalta cu globuri mari de silicon) iar atunci cand are o conversatie cu ele privirea i se plimba mai mult pe corp. Viata lor interioara este ignorata cu desavarsire, desi se mentioneaza ca Moira sufera de "melancolie lunara", nu e un aspect care sa-l preocupe pe egocentricul Verne. Printre altele, nu stiu daca din traducere sau din original, cele doua "zepeline umflate" nu-s baloane, din cate stiu eu un zepelin este construit din metal si nu se umfla. "Caldura umana" pentru care obtine promovarea mi s-a parut doar cunoastere logica si rece a naturii umane, intelegere a problemelor, nu empatie, ci parte a unui job care ii produce plictiseala si frustrare. Exista o slabiciune in carte pentru triunghiuri, ambele personaje feminine fiind intr-o relatie cu altcineva cand interactioneaza amoros cu Verne, asta pare singurul mod prin care autorul intelege sa dezvolte si sa defineasca o relatie intre doi oameni, adaugand un al treilea. Mi se pare ca sunt multe scene gratuite, care puteau sa nici un existe. Ca, de altfel, intreaga carte!
Dialogurile simplute si fara relevanta par sa contrasteze puternic cu ceea ce-si propune autorul, sa aduca greutate si profunzime printr-o biblioteca ce-i schimba personajului perspectiva asupra sensului in viata si-i deschide ochii asupra rezolvarii unei presupuse crime. Dar nu va imaginati ca avem futilitati beletristice in acea biblioteca, nuuu, numai carti grele, profunde, e plina cu mistici si filosofi orientali. Poate ca asta ma enerveaza cel mai mult la carte, o pretentie de adancime pe care nu o justifica deloc la nivel stilistic sau narativ. Daca era o cartulie fara miza, un fel de SF Mystery, putea sa merga, s-o citesc ca atare, dar s-a dorit importanta si serioasa. Lumea construita de Miralles e lipsita de imaginatie, nu aduce mai nimic nou fata de universul batatorit al altor productii SF, poate cu exceptia Pesterii Aborigenilor, unde se preia  inclusiv originea extraterestra a caracatitelor ajunse pe Terra prin panspermie, o ipoteza ce mi s-a parut intotdeauna o teza fantezista, doar pentru ca ne place sa ne imaginam alienii cu tentacule...
Sinopsisul de pe coperta a doua (asta tine de alegerea editurii, nu o pun in carca autorului) este mult prea detaliat (nu-l cititi inainte, cum nu ma pot abtine sa fac eu mai mereu), rapeste placerea descoperirii unei carti careia, daca ii iei asa-zisele surprize ce tin de desfasurarea sa, nu-i mai ramane nici macar partea de divertisment light, te trezesti in fata unor panseuri pseudo-filozofice redundante de larg consum.  Sunt cateva puncte care s-ar fi putut dezvolta, cartea nu ar fi complet garbage, de-aia am si dus-o pana la capat, dar orice mister este inventat doar pentru a fi expediat rapid si la sfarsit ramai cu senzatia aia de neterminare, de rezolvare in pripa, in care nimic din derularea ei nu te-a convins ca ar fi meritat timpul lecturii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.