Din Apuseni in Bucovina si inapoi - Spre Pestera Ursilor si un pic de anti-parenting

 

Inainte de a va povesti despre urmatorul traseu, vreau sa va spun o poveste in care se amesteca doua tipuri de copilarii: a mea, aceea a unui copil crescut cu cheia de gat, ce mergea in tabere in clasele II-IV fara sa aiba vreun dor de parinti sau fara ca ei sa aiba vreun stres ca le-ar pati odorul ceva (intr-una din ele chiar am invatat sa inot, doar din ambitia de a-i arata unei fete ca pot si eu) si aceea a copiilor de astazi. Asta ca sa nu se mai vorbeasca de "copilaria copilului universal", ca de la Nica pana la mine si apoi la cei mici din prezent sunt secole si experiente diferite. Cei din urma sunt copiii celor ce eram atunci mai independenti, mai lipsiti de atentia si supravegherea permanenta a adultilor.

Langa locul nostru de campare au poposit pentru o ora - doua, pentru o activitate in natura, vreo 10 copii impreuna cu instructorii lor, participanti la o tabara care se instalase ceva mai incolo, pe vale. M-am amuzat sa le ascult discutiile si lectiile si am constatat ca cei 10, cu varste cuprinse intre 7 si 13 ani, reprezentau tipologii variate si aveau pasiuni diferite. Dar cu totii erau atenti, curiosi, interesati (macar pana la un punct) de lectia despre copaci, de jocurile propuse, dornici sa asculte si sa fie ascultati. Surpriza mea a fost sa constat ca ei nu erau veniti singuri in aceasta tabara de cunoastere a naturii... O prietena, mama a unui copil de 10-12 ani, m-a lasat cu gura cascata cand mi-a spus ca in cazul lor, intr-o excursie cu scoala chiar si de o zi, autocarul cu copii este urmat de un convoi de masini de parinti vigilenti. Se pare ca asta e regula in prezent... 

Nu pot privi tendinta actuala din perspectiva parinteasca, dar pot sa o fac din aceea a copiilor care am fost eu si parintii lor, a instructorului / profesorului care as fi putut deveni. Si din ambele directii mi se pare gresita, prea posesiva, prea acaparatoare, prea lipsita de orice incredere, in propriul copil si in cei ce-si asuma raspunderea pentru el. Eu nu cred neaparat ca lumea a devenit mai rea decat era acum cateva zeci de ani, ci doar mai transparenta. Existau si atunci oameni rau intentionati, pedagogi slabi, parinti isterici, copii cu o doza mare de inconstienta, se intamplau si atunci lucruri neplacute sau grave, la fel cum sa intampla si acum, cand ori parintii devin foarte paranoici in momentul cand au un copil, ori mersul lucrurilor ma depaseste complet si ma uimeste. Mai este cred si presiunea comunitatii, probabil ca daca un parinte din ziua de azi ar actiona cum faceau ai nostri ar risca cel putin sa fie pus la colt de ceilalti, daca nu reclamat la Protectia Copilului pentru neglijenta. Imi explic partial generatia ce-si traieste copilaria pe tablete, laptopuri sau calculatoare si prin aceasta negare a independentei, a experientei individuale. Petrecand atat de mult timp cu copiii lor, parintii se simt mai in siguranta sa-i stie inchisi intr-o camera decat sa ii indemne sa iasa afara, sa se joace in aer liber atata timp cat ei insisi nu-i pot insoti si tine sub observatie de la mica distanta, eventual de pe o banca dintr-un parc. Nu stiu cum se vad lucrurile din interior, dar din coltul meu par cam anapoda si ma intreb la ce varsta se va petrece necesara rupere a cordonului ombilical pentru acesti copii.

Sa ma intorc insa la ale mele si sa pornim pe traseul spre Pestera Ursilor, un drum de 17 km dus-intors peste dealuri cu culmi domoale, incluzand rataricile cauzate de marcaje care nu stiam unde duc, de lipsa celor care credeam ca stiu unde duc, de faptul ca a fost nevoie de un ocol pana la un punct unde aveam semnal pentru ca aplicatia Muntii Nostri sa devina salvatoare si sa ne spuna ca, pentru o scurta perioada, trebuia urmat un alt marcaj decat cercul rosu pe care pornisem. 

Din Valea Sighistelului, dupa vreun kilometru si jumatate de mers prin cheile de care aminteam, se face o poteca marcata cu punct rosu ce urca abrupt dealul prin padure pentru a ne scoate intr-un luminis cu ferigi ce par sa anunte urmatoarea era a carboniferului. 

Apoi drumul se deschide intr-o vale insorita unde urmam un alt semn, linia rosie, pentru a urca de jos, de la nivelul ei, un alt deal impadurit pana pe culmea domoala, de unde privelistea spre deschide spre  o alta, la fel de incarcata de tufe de ferigi inalte, dar si spre alte creste ale Apusenilor.

Suntem insotiti in aceasta aventura de trei companioni de nadejde, carora le-a cam iesit limba de-un cot dupa lungul drum pana acolo si inapoi, insa nu au dat nici un moment semn ca ar dori sa se intoarca singuri. Prietena Nadia si-a adus intariri.

Ajunsi in fine la Chiscau, imediat ce intram in localitate in formula full de trei caini cu doi oameni, ne izbesc (pe noi, oamenii, cainii erau foarte fericiti sa gaseasca eventuale ocazii de mangaiere sau vreun rest picat din mana/gura cuiva) galagia, kitch-ul afisat pe tarabe, mirosul de benzina, gramada de masini si de popor, asa ca ne-am adus brusc aminte ca de fapt vazusem pestera acum ceva timp si facem stanga-mprejur, inapoi in linistea si racoarea padurii si a muntelui, impreuna cu toata haita insotitoare. Am inteles ca destinatia chiar a fost un simplu pretext, ca de fapt drumul cel frumos a fost singurul care a contat, ca imi este tot mai greu sa inghit Romania populata si modul in care intelege sa valorifice potentialul turistic, ca prefer o vale linistita, frumoasa, unde un localnic vine din cand in cand cu produsele sale, fie ca sunt lapte, branza si smantana ori placinte facute in casa. Asa ca ne intoarcem la baza, la racoare, liniste si o zi-doua de contemplare, citit si zacut in hamac, pentru a ne pregati de urmatoarele explorari.