Din Apuseni in Bucovina si inapoi - Mesteri populari

Din Calimani, de unde ne-au gonit norii ce incepusera sa se stranga amenintatori din perspectiva eventualelor trasee de creasta, am dat o tura cu masina prin Bucovina, prima destinatie fiind comuna Marginea, cunoscuta pentru ceramica sa neagra, despre care se spune ca ar fi unica in Europa. Solul argilos favorizat de vecinatatea raului Sucevita este modelat si prelucrat printr-o tehnica mostenita de la daci, ce a cunoscut cateva modificari. Pe timpuri, vasele erau arse in gropi de 1,5 m in forma de con cu varful in sus, ce comunicau cu alte gropi mai mici in care se facea focul, capatand culoarea rosiatica, apoi era adaugat un alt strat de lut umed si canalul dintre cele doua gropi era astupat, pentru a continua arderea fara oxigen, lucru ce ducea la obtinerea culorii negre. In prezent, acest proces se face in cuptor. Pentru mai multe informatii, puteti intra pe acest site, unde exista si poze cu produsele. Eu am fotografiat doar mesterii la lucru, in timp ce modelau lutul, rezultatele muncii lor le puteti vedea pe site. 

Exista in localitate mai multe magazine, asemanatoare cu cele de la Horezu, in care ceramica traditionala de Marginea sta alaturi de cea de Corund si de diverse alte obiecte mai mult sau mai putin relevante. Macar nu sunt chinezarii... 

Coborand din acel capat de tara la care se afla Marginea, trecem fara sa ne oprim pe langa manastirile Sucevita si Moldovita, pentru ca nu practic turismul religios si ma enerveaza aglomeratia. Poate ca mi-ar placea la un moment dat sa le admir arhitectura si sa le studiez mai de aproape picturile - nu imi mai aduc aminte prea mult de cand m-au dus parintii, in copilarie, in vizita - insa nu prea era loc de intors de autocarele pline cu credinciosi, asa ca las pe o alta data. As fi vrut sa fac macar o fotografie cu zidurile fortificate ale celei dintai, dar pareau sa fie in renovare, cu schele urate sprijinite de ele. Tot pe alta data sa ramana. 

Imi ia ochii, in schimb, tiroliana din Pasul Palma, cea mai lunga din Romania, cu 1,1 km, unde se pot atinge viteze de 100 km/h. Ar fi frumos sa experimentez candva acest zbor de soim in vazduh, la 100 de metri deasupra pasunilor si fanetelor, insa nici pasare nu e fun sa fii pe ploaie... Tot data viitoare poate. 

Voiam apoi sa coboram spre Bicaz pe Valea Bistritei, insa planurile ne-au fost schimbate de lucratorii de la drumuri, care ne-au deviat, vrand si mai mult nevrand, pe Transrarau, traseul nostru fiind blocat de niste lucrari, am inteles ca fusesera caderi de pietre, copaci, nu stiu exact, dar ca vreo doua zile a fost inchisa soseaua. Ceea ce insemna un ocol de peste 100 km pentru a reveni la traiectoria initiala. Oricum ratasem un loc pe care doream sa-l vad si caruia ii dedic urmatorul episod, asa ca hai inapoi, ca-i frumos in Bucovina! Transrarau era poate singura sosea trans- din tara pe care nu ajunsesem. Am fost candva, acum vreo 10-15 ani, cand am stat la cabana Rarau si ne-a prins ninsoarea la inceput de septembrie, dar pe vremea aia era un drum forestier destul de prost. De data asta, dupa ce ajungem in varful catararii, evitam continuarea spre Pietrele Doamnei si cabana Rarau, de teama de a nu gasi acolo aceeasi mitocanie si mizerie ce par sa se fi instalat la Obarsia Lotrului sau Ranca de cand drumul forestier a devenit Transalpina. Raman cu imaginea muntelui tacut si salbatic de acum 15 ani si oprim in punctul maxim al catararii pentru o fotografie. 

Cand sa pornim din nou la drum, o taraba plina de culoare de pe marginea drumului imi atrage atentia. Avem astfel ocazia de a cunoaste un mester popular, pe doamna Lacramioara Mihoreanu din Botosani, care duce mai departe traditia icoanelor pictate pe lemn, a oualor incondeiate si a impaslirii matasii, o indeletnicire necunoscuta mie pana acum. 

Aici este prima data unde vad si ouale decupate, o tehnica mai recenta de prelucrare a lor, pe care aveam sa o regasesc la Muzeul Oualor Incondeiate din Ciocanesti, executata cu o freza de inalta precizie. 

Doamna Mihoreanu nu este un mester popular traditional, care urmeaza cu precizie drumurile de acum sute de ani, ci unul creativ, care prefera sa-si aduca propria contributie la dezvoltarea artei populare. O noutate pe care nu am mai vazut-o in alte parti sunt esarfele din matase impaslita, despre care mi-a povestit atat de multe incat am uitat sa le fotografiez :). Procedeul de confectionare este migalos si implica spalari in ape succesive si frecarea fibrelor fine de lana cu apa si sapun pana cand ajung sa se aseze cuminti intr-un model, de obicei floral, pe o esarfa subtire de matase. Am fotografiat in schimb gentutele colorate din pasla. Poate ca pe pagina de Facebook a doamnei sunt disponibile mai multe imagini; eu, neavand Facebook, nu am putut sa verific. 

 Pentru ca in ziua precedenta nu apucasem sa vizitam cele doua muzee din Ciocanesti, ci doar sa admiram din fuga masinii casele localnicilor, ne-am intors acolo. Despre asta, data viitoare, ca-s multe de spus despre un loc care a fost pentru mine surpriza placuta a calatoriei, tocmai pentru ca nu a fost nimic planificat, ci o descoperire facuta din trecerea masinii pe frumoasa vale a Bistritei, fara sa stiu la ce sa ma astept.