vineri, 26 noiembrie 2021

Iesirea din haos intr-o carte-haos

  

Lulu Miller - De ce pestii nu exista 
 
"David Starr Jordan. Naturalist. O forta a naturii. Un descendent al lui Darwin, care a avut cele mai mari colectii de pesti din lume: a batut in lung si in lat toate oceanele planetei si a identificat si numit cele mai multe categorii de pesti. Si extraordinar e ca a parut s-o faca in ciuda haosului: o sa citesti cum colectiile si munca lui de-o viata au fost distruse de mai multe ori - la propriu - dar Jordan n-a facut altceva decat sa constate dezastrul si sa spuna: nicio problema, mergem mai departe", spune Cristian Lupsa in prefata acestui volum. David Jordan a fost un om pasionat sa clasifice, sa ordoneze, sa controleze. Un taxonomist care, cu cat incerca mai mult, cu atat isi vedea munca lovita de distrugeri, ca un Sisif ce trebuie sa reporneasca pe lungul drum ascendent dupa pravalirea bolovanului. Iar si iar...
Viata si activitatea presedintelui fondator al Universitatii Stanford este interesanta, de la copilaria in care se manifestau deja curiozitatea si interesul pentru lumea din jur, de la stele la plante, pentru a-si gasi apoi in ihtiologie pasiunea vietii si refugiul din calea loviturilor ei, locul in care Haosul poate fi (sau poate da iluzia ca este) ordonat, clasificat, numit, inainte sa se manifeste din nou cu putere, sa ii spulbere 30 de ani de munca, o colectie adunata din marile si oceanele lumii ce avea sa piara strivita sub daramaturile cutremurului sau stearsa din memorie in lipsa etichetelor indicatoare. Multi s-ar fi prabusit, dar el a continuat, persistand in amagirea ca ar putea controla Haosul, astfel ca a reusit sa identifice si sa catalogheze cam 20% din pestii cunoscuti la inceputul secolului XX. 
Pornind pe urmele sale, dupa ce ii admiram tenacitatea, capacitatea de a-si gasi mereu resurse pentru a surmonta orice tragedie, personala sau profesionala, pe masura ce inaintam incepem sa observam tot mai mult si aspectele neplacute ale sale: eugenist, white supremacist, vanitos, adept al sterilizarii fortate a celor considerati "inapti", cel putin complice la musamalizarea unei crime daca nu mai mult... Acesta este modelul la care se raporteaza autoarea... Poate pentru ca, dupa cum spune la un moment dat, pe masura ce il descopera, "incepe sa semene mai mult cu tata". Sper ca nu la aceste din urma trasaturi se refera. Ori poate pentru ca ceea ce cauta in el nu-s convingerile, ci motivatiile tenacitatii sale intr-un moment al vietii in care ea insasi avea mai multa nevoie pentru ca (si aici am simtit cum cartea pica total in derizoriu) fusese parasita de un iubit pe care il inselase... 
Experienta sa personala nu a venit deloc ca un contrapunct al celei a omului de stiinta, alaturarea lor mi s-a parut deplasata complet si as fi crezut ca e vorba de doua carti, una de stiinta popularizata si alta presupus inspirationala, daca nu ar fi existat acelasi stil unitar, obositor, redundant, autocompatimitor de-a lungul intregului volum, cu o multime de intrebari retorice incercand sa deschida o poarta spre mintea personajului masculin ("Oare ce si-a spus...", "Cum a reusit sa...", "De unde a venit aceasta idee?"), fara sa propuna un rationament, doar pentru a umple spatiul. Nu are vioiciunea stilului jurnalistei care se presupune ca este, e muuulta melodrama intr-o carte in care nu-si prea avea locul, si mai multa plangere de mila de sine, o pledoarie pentru acea psihologie a iluziilor pozitive, a lui "minte-te singur frumos ca sa fii mai putin descurajat de esecuri", tonul fortat de dezvoltare personala optimista si clisee self help ce imi repugna... Ca si cum autoarea nu ma zbarlise suficient, m-am mai impiedicat si prin traducere de formulari de felul "nu exista asa ceva ca goblinii", aproape ca simt romgleza batandu-ma pe umar.
Dar ca sa inchei intr-o nota pozitiva, am ramas totusi cu cateva episoade din cartea asta: copilul atras de stele si de plantele mici, insignifiante pentru cei mai multi, istoria unei femei ce a cazut victima politicii de sterilizare fortata continuata in America pana in a doua jumatate a secolului XX si intregul context al acestor decizii criminale, otravirea lui Jane Stanford cea care, alaturi de sotul sau, a fondat universitatea ce le poarta si astazi numele, un pic de taxonomie, cu tipuri si holotipuri, cum s-a resimtit cutremurul din San Francisco din 1906 si, in final, de ce pestii nu exista. Teoria cladista a inadecvarii stiintifice a categoriei pestilor imi era necunoscuta; am aflat ca e vorba despre caracteristici atat de diferite ale vertebratelor nemamifere care populeaza adancurile incat au dus la o impartire a lor in 4 clase. Titlul ramane unul senzationalist, asa pare sa fie genul de jurnalism al doamnei Miller, pentru ca pana la urma  - rezumand sapaturile facute pe net pentru a intelege detaliile tehnice ale bazelor afirmatiei ca n-ar exista - pestii (pisces) exista.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.