Ultima drumetie pe munte a anului

Pentru ca in ultimele doua luni am fost tare ocupati cu cresterea si educarea semi-salbaticiunii canine si cu transformarea ei intr-un catel cuminte si mai mult sau mai putin ascultator (ma gandesc daca sa infiintez o sectiune noua a blogului intitulata "Viata cu Nadia", dar nu stiu daca ar interesa pe cineva, un pic de parenting canin, un pic de peripetii sau locuri de mers cu catelul) si pentru ca, parafrazand vorba cantecului, "ciobanasului ii place sus la munte, sus la munte la izvor", am profitat de ultimul week-end calduros din zonele alpine si am pornit impreuna, picioare si labute, pe un traseu scurtut, de vreo 5 ore, cat sa nu ii prinda pe drum noaptea scurtelor zile de toamna tarzie pe lenesii care ajung la inceputul traseului la ora 12. Chiar daca lenesii au plecat cu lanterne in rucsac, nu e o situatie ideala...

Cum ocolesc Bucegii cei aglomerati si, de la o vreme, plini de ursi, aveam de ales intre Piatra Craiului si Ciucas si am preferat varianta din urma, pornind pe traseul Cabana Muntele Rosu (1280 m) - La Rascruce (1805 m) - Varful Gropsoarele (1883 m) - Varful Zaganu (1817 m). Adica ramura cu orientare NV-SE, urmand ca o alta tura sa cuprinda poate Ciucas - Bratocea. Dar probabil nu anul asta, winter is coming!

Lasam masina in parcarea de la cabana Muntele Rosu (cei trei km de serpentine pana acolo sunt perfect astfaltati, soseaua este mai buna decat multe bulevarde din Bucuresti) si incepem sa urcam prin padurea rara de brad, prin iarba palita de venirea toamnei.

Din loc in loc avem surpriza de a intalni cate o brandusa. 

 

Voi cine oti fi?! Cele care ati uitat sa infloriti in primavara si va grabiti sa o faceti acum, inainte de prima ninsoare, sau nerabdatoarele care cred ca deja a venit urmatoarea primavara? Ori poate harnicutele care s-au hotarat sa infloreasca de doua ori pentru a potoli setea de nectar a putinelor insecte ce inca zumzaie firav inainte sa fie ucise de ger. 

Iesim in golul alpin si continuam sa urcam, mai de voie, mai impinsi de entuziasmul cainesc care ne da tarcoale parca spunand "haideti lenesilor, ce va tot opriti?"

Cateodata porneste inainte, inspecteaza, verifica perimetrul, isi protejeaza turma formata din cele doua oite care o urmeaza cuminti (nu ca ar exista alta poteca!), saluta cu bucurie pe fiecare din rarele grupuri intalnite pe traseu, cersind cate o mangaiere pe care oamenii nu ezita sa o ofere. Si cand vede ca ne asezam, sta si ea, cativa metri mai incolo, atenta la orice zgomot sau miscare. 

Pe partea opusa, zarim cabana Ciucas, varful Ciucas si Tigaile.

 Insa nu nu lasam ademeniti, drumul nostru este in cealalta directie, acolo, cat mai departe.

Ajungem la rascrucea de pe sa, unde drumurile noastre se despart si tentatia ramane in urma. Cu timpul suntem in grafic, chiar ceva mai bine decat cel prevazut. 

Tot aici apare si primul dintre cele trei panouri care marcheaza o fila din istoria rezistentei anticomuniste a zonei.

Ne indreptam spre Varful Gropsoarele trecand de cele doua foste statii seismice care pe harta apar ca Statie meteorologica automata, acum ramase doar un potential adapost de vreme rea al turistilor prinsi pe creasta de intemperii. 

Drumul serpuieste lin, plimbarea de aici se dovedeste odihnitoare, numai buna pentru recuperarea dupa urcusul initial si inaintea portiunii mai adrenalinice care urmeaza. Din pacate, Muntele Rosu in aceasta perioada a anului nu este nicidecum rosu, am vazut doar tufele, semnele rododendronilor ce il vor imbraca din nou la primavara in culori aprinse.  Facem un popas pe varf pentru masa, noi ne infulecam sendvisurile, cainele bobitele si apoi cerseste si primeste mar - intotdeauna face asta, este innebunita dupa mere :) - si continuam drumul.

De acum nu mai vedem doar Cheia si restul Masivului Ciucas, privelistea se deschide in toate directiile, pana departe, spre Vama Buzaului intr-o parte, Muntii Baiului si Bucegi in cealalta. 

Nu stiu cum se numeste formatiunea pietroasa din centrul imaginii, mie mi-a sugerat laba piciorului unui urias. Fiind urias, poate sa aiba mai mult de 5 degete, nu?! Toate aceste formatiuni slefuite pe care aveam sa le vedem si in continuare mi-au creat o senzatie de deruta, conglomeratul de pietris ce a alcatuit masivele si impresionantele stanci mi s-a parut destul de asemanator cu piroclastitele din Calimani. Dar aici nu avem munti vulcanici, a trebuit sa verific, sa ma asigur, ca prea semanau. Contemplam poteca ce urmeaza in cea mai spectaculoasa parte a traseului 

si ne avantam abrupt in jos pe ea. Trecem de lanturi, locul unde, cat timp ne-am oprit sa cautam in rucsac lesa cainelui ca sa-l ancoram, de siguranta, am constatat ca el era deja in partea cealalta,

trecem cu bine si de saritoarea spectaculoasa, inclusiv sportiva noastra de performanta, care pana sa intrebam "Oare o putea c...?" era deja jos.

Toata aceasta topaiala pe stanci presupun ca este oricum mult mai usoara acum, cand totul e insorit si uscat, decat pe o vreme ploioasa, dar aderenta pietrelor cu aspect de beton in care parca cineva ar fi turnat pietricele mai mici este oricum buna, fiind neregulate, usor de escaladat.

Traversam cele trei ferestre prin care vederea se deschide grandios in ambele parti ale crestei 

si iata ca am ajuns, ultimul pas, ultimul hop.

Sunt pe Zaganu, mai sunt 10-15 metri pana in varf si desi totul incepe sa para un pic scary urcand pe un bolovan in jurul caruia prapastiile se deschid larg, nu ma pot opri, asa cum fac companionii mei uman si canin, trebuie sa ajung sus de tot. 

I did it, i'm the king of the mountain! Dopamina, adrenalina, serotonina.

De acum, putem sa pornim inapoi, mai ales ca si soarele se pregateste sa se culce.

Paaa Zaganu (a doua creasta din poza de mai sus)! Te-am cucerit si tare mi-a placut! Mai fusesem mai demult prin zona, dar niciodata nu urcasem pe varful lui. Pana la urma, satisfactia de a ajunge pe un varf nu este proportionala neaparat cu inaltimea, ci cu spectaculozitatea traseului, iar drumul dintre Gropsoarele si Zaganu plus urcarea finala au fost pentru mine cireasa entuziasmului de pe tortul unei excursii care oricum ar fi fost frumoasa.

Pornim inapoi in pas vioi, caci drumul e lung si tot ce am coborat de la Gropsoarele trebuie acum urcat din nou. Iar cand e vorba de urcare, cine este cea mai tare?! Nadia, evident, care iar pare sa ne priveasca oarecum condescendent. 

Mai oprim un pic pe Gropsoarele pentru fotografia apropierii asfintitului 

si incepem lunga coborare, numai bine cat sa prindem ultimele raze. Nu mi se pare deloc mai prejos ascunderea soarelui dupa munte decat reflectarea sa in valurile marilor.

Ne asezam toti trei si asteptam pana cand ultimele raze dispar dincolo de Muntii Baiului si Bucegi

 

iar intunericul incepe sa cuprinda totul, asa ca fuga inapoi la masina, patru labute si patru picioare obosite dar fericite, incarcate cu miros si imagini de munte. 

Eficienta maxima, pornit pe la 12 pe traseu, cam 3 ore urcat (incluzand pauza de masa pe langa pauzele dese dar nu foarte lungi), doua de coborat, imagini frumoase, miscare, aer curat, bucurie la puterea a treia. Dupa atata Ciucas, Zaganu si cum nici Valea Berii si cabana Silva nu erau departe, parca merge si o bere rece!