vineri, 12 noiembrie 2021

O gura de aer fantastic (romanesc si contemporan)

 

Treisprezece. Proza fantastica
 
 M-am tot gandit daca sa scriu sau sa nu scriu despre cartea asta, pentru ca in general, atunci cand vine vorba de literatura romana, unii tind sa ia lucrurile foarte personal. Insa de ce nu, pana la urma?! In fond, incerc sa nu folosesc dubla masura in aprecieri si, la fel cum as fi scris despre o antologie ce ar reuni autori straini, o voi face si acum. Nu as fi facut-o daca mi s-ar fi parut necitibila, asa cum se mai intampla cu unele carti (deopotriva autori romani si straini) despre care pur si simplu nu am ce spune si le las sa se scufunde in negura uitarii. Oricum, in general pe aici scriu cam despre maxim o treime din cartile citite: cele (foarte) misto, cele care ma stimuleaza / ma fac sa ma gandesc sau rezonez cu ele in vreun fel, macar in parte, cele care mi se par pe nedrept ridicate in slavi intr-atat incat ma pacalesc sa le citesc ori dimpotriva, pe nedrept uitate, neglijate, si cele care mi-au trezit intr-o forma sau alta curiozitatea si mi-au inselat sau nu asteptarile.
Cred ca a citi literatura fantastica la maturitate echivaleaza cu o intoarcere la varsta cand descopeream cu mirare si incantare povestile, cand nu existau conventii, nici tipare deja formate; citeam aceeasi poveste spusa in feluri diferite de sute de ori si asteptam cu infrigurare ca printul sa isi dovedeasca vitejia salvand printesa din ghearele zmeului sau ca eroul cel istet sa-l puna la punct pe imparatul cel trufas ori crud. Si apoi au venit alte genuri de povesti si pretentiile au mai crescut pe masura ce alte usi ale fanteziei s-au deschis: magia unei oglinzi, o casa luata de uragan in Kansas, plasmuirile morbide ale lui Poe, mai tarziu am ajuns la maestrii care mi-au aratat ca fantasticul se ascunde uneori chiar in mijlocul realitatii, irumpe din ea, Saramago si Marquez. E nevoie doar de un alt mod de a privi lumea, de o minuscula deformare a cotidianului pentru a intra pe taramul unde legile fizicii sau ale logicii sunt lasate deoparte si plasmuiri fascinante prind viata sub ochii nostri. 
Cele 16 povestiri din antologia de fata mi-au dat o idee despre modul de abordare a fantasticului contemporan din literatura noastra. Marea mea dezamagire este legata de faptul ca originalitatea cam lipseste, nu m-am putut intoarce la varsta copilariei, sa absorb fiecare text cu entuziasmul de atunci, pentru ca ma loveam de prea multe locuri comune si idei reciclate. Cam asta a facut postmodernismul din literatura in general, colaje, broderii pe marginea unor teme si motive cunoscute. Exista idei, dar ele nu sunt impinse dincolo de limitele imprevizibilului previzibil, chiar daca sunt frumos expuse. Avem, de exemplu, printre altele, o reinterpretare a "Nasului" lui Gogol intr-o cheie umoristica in care evadatul devine penisul (Pavel Nedelcu), o continuare a "Caprei cu trei iezi", mixata cu un strop de "Cei trei purcelusi" si "Ursul pacalit de vulpe", care incepe de acolo de unde a lasat-o (repovestirea lui) Creanga, dupa ce macelul s-a produs si lupoaica incearca sa repare ceea ce sotul ei a stricat si sa ajute capra, lamurind si misterul unui al patrulea ied (Cosmin Leucuta). Avem si o prelucrare folclorica cu tenta de Vasile Voiculescu, in povestirea Umbra Dracului (Mihail Victus), unde misterul se construieste in jurul disparitiei unor copii, izvorand din filonul credintelor populare. 
Cateva povestiri au o tenta mai dark, in moduri destul de diferite intre ele. Octavian Soviany, ale carui romane mi-au placut (am scris cred pe aici despre doua dintre ele), creeaza o povestire desprinsa din traditia horror-ului gotic pe care am gasit-o destul de conventionala si cliseistica, Radu Gavan reia una dintre temele sale favorite, cea a dedublarii, construind monstruosul in stilul sau sumbru si usor criptic (Ezria) iar Mihail Victus concepe un rechizitoriu al unei fiinte diforme impotriva celui responsabil de existenta sa (Intunericul cobora incet si sinistru), destul de atmosferic. 
Cu cateva exceptii, povestirile sunt ancorate in prezentul timpului nostru. Uneori, gasesc o cale de a evada din el, poate la cumpana dintre doua secole (Mihai Ene), alteori se produce o ruptura si normalitatea timpului ce curge este brusc perturbata, fie de o voce care fredoneaza o melodie (Radu Gavan), fie de o Judecata de Apoi (Allex Trusca), fie de comportamentul inexplicabil ce se manifesta la un moment dat, ca intr-o psihoza colectiva in care adultii incep sa se sinucida (acelasi Allex Trusca, ce mi-a creat in minte o imagine de Golconda a lui Magritte), sau ca o revelatie a leacului impotriva unui virus (Bogdan Raileanu), in ceea ce mi s-a parut un fel de tribut adus lui Saramago dar si cea mai buna gaselnita - in termeni de originalitate - a volumului. Tare mi-ar placea chiar sa existe boala aia care sa aiba ca singur tratament cititul, ca nu m-as fi vaccinat si as fi cautat activ virusul, eventual as fi devenit si superspreader! Si ideea acelui singur loc pe care il numim Rai pana cand ajungem sa-l numim Iad din textul lui Lucian Mindruta imi era cunoscuta, iar dezvoltarea ei nu m-a convins ca ar exista pe-acolo si calitati literare. 
Pavel Nedelcu cu ale sale Buchete urbane mi s-a parut excesiv ca realizare (abuz de personificari, nu doar florile, dar si bancnotele, si anotimpurile vorbesc), e o zarva continua in povestirea sa, poate ca un contrapunct al singuratatii unei batrane in mijlocul unui oras care atunci cand nu este agresiv e doar indiferent. M-au contaminat atat de tare reinterpretarile incat si pe batrana cu flori am tendinta sa o privesc ca pe o fetita cu chibrituri in context autohton, doar ca aici nu este ajunul Anului Nou, ci al Pastelui. 
Ce sa zic?! Pentru un volum de proza fantastica ma asteptam la mai multa fantezie, creativitate, la ceva care sa ma surprinda, sa imi dea fiori de placere sau de groaza, tanjeam sa fericesc din nou acea parte din mine care tresare cand aude de realism magic, de fantasticul in siajul Poe/Maupassant sau de umorul si ironia cuprinse in fantasticul lui Vonnegut. Asta nu am gasit. Am gasit in schimb cateva imagini/secvente de povestiri care mi-au ramas in minte si cateva reusite stilistice, printre care cele ale Doinei Rusti din miniatura cu care se deschide volumul (Prin ochii mei de ambra) si din povestirea Herr, una cu tensiune bine dozata si gradata pana spre un neasteptat final kafkian si cea a lui Tudor Ganea din Saritorul unde, chiar daca saritura in fantastic nu se produce cat sa-l califice pentru o asemenea antologie, contureaza un personaj convingator pentru orgoliile si incertitudinile adolescentei, in care adrenalina si pericolul devin o forma de validare sociala pana cand se transforma in resorturi ale invidiei. 
As remarca si prefata Andreei Apostu, o privire sintetica asupra fantasticului romanesc cuprins intre paginile volumului, unul light, ce ramane insa o referinta pentru un anumit gen si moment al istoriei literare. Cum eu nu am vazut niciodata literatura fantastica drept una minora, mi-as fi dorit mai mult, stiu insa ca unii din autorii inclusi in volum au nevoie de spatii ceva mai ample decat cel al unei povestiri pentru a-si "imbraca" ideile, asa ca le astept cu interes urmatoarele romane. Sau povestiri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.