Noul val la noi si la ei

Intregalde (2021) 

 

 Am observat un lucru la filmele romanesti, care se perpetueaza deja de ani buni: ori sunt bine interpretate, cu dialoguri firesti pentru situatiile in care se afla personajele, dar nu construiesc mai nimic in plan narativ, ori incearca sa dramatizeze, sa creeze dinamism si suspans, dar replicile sunt concepute atat de artificial si intonate atat de prost incat vezi efortul actorului care stie ca este filmat de a da cat mai bine la camera, ceea ce-l face sa dea foarte rau. Din a doua categorie face parte Tata muta muntii, din care n-am putut sa vad mai mult decat trailerul. Intregalde face parte din prima categorie, chiar daca e tot "cu munti". Un grup de voluntari pleaca incarcati in gipane sa duca ajutoare in catunele izolate din Apuseni. De fapt nu imi este foarte clar daca scopul principal era pentru una dintre protagoniste cel de a duce ajutoare sau de a face un test drive, important e ca Maria (Maria Popistasu), Dan (Alex Bogdan) si Ilinca (Ilona Brezoianu) se trezesc blocati pe un drum de munte, cam in perioada asta a anului, cand se intuneca devreme si se face frig iar la munte se astern primele ninsori. 

Acum mie drama lor mi-a aratat oarecum similara cu cea creata de Bear Grylls in episodul in care se ratacea prin padurile Romaniei fiind de fapt la 5 minute de sat... Dar nu asta este relevant, asa cum nu e relevant nici faptul ca, stiind zona, Muntii Trascaului, Cheile Intregalde, m-am cam mirat unde au gasit ei varfurile alea semete si golase de Apuseni care apar intr-o secventa, presupun ca pentru efect artistic au fost filmate in alta parte. Aventura lor in munti mi-a adus aminte si de o aventura personala, care m-a dus pe un drum tot pe-acolo, pe langa Mogos, dintr-o parte in cealalta a muntelui, prin niste hartoape de unde nu mai stiam daca iesim vii si cu masina intr-o singura bucata... Era si ea mai tanara pe atunci, si mai 4x4, asta a fost inainte sa-i pice cardanul care n-a fost pus la loc niciodata. 

Revenind la film, oamenii se baga in bucluc din dorinta de a fi altruisti si de a ajuta un batran pe care ameninta sa-l prinda noaptea pe drum, si de aici intra intr-un bucluc si mai mare incercand sa-l salveze cu forta pe respectivul batran si ramanand blocati in noroi. Si cam asta este filmul, care ar fi avut (am asteptat cu sufletul la gura) potentialul de a face un salt in fantastic la un moment dat, dar directia in care parea sa se indrepte s-a dovedit a fi doar o ratacire a mosului, ce incepe sa fie resimtit tot mai mult ca o povara, pe masura ce spiritul umanist se scurge din venele hipsterilor de oras, sufocat de namol si frig. Luca Sabin, interpretul acestui batran, face tot farmecul filmului,  este autentic si savuros, chiar foarte suspectez ca, in afara unor linii generale de scenariu, i s-a dat mana libera sa improvizeze, sa povesteasca din amintirile sale sau sa creeze altele, spune, mosule, vorbeste, umple spatiile goale, gaurile unui scenariu ce nu ofera privitorului nimic altceva decat 24 de ore de viata in banalitatea ei, in gesturile ei marunte (macar farfuria cu ciorba traditionala a fost inlocuita cu baia batranului, la fel de lunga cat ai sorbi o ciorba pe ecran si de minutios filmata), un exercitiu de psihologie individuala si de grup, un subiect de scurt metraj lungit pe aproape doua ore, urmand strict reteta atat de des vizionata. Ce sa facem, macar e dintre filmele romanesti bune, de altele nici nu ma pot apropia... 

Apples (2020)

 Si in timp ce valul nostru se lupta cu feliile de viata in criza unde nu se simte nevoia de a construi prea mult, nici macar un background al personajelor, cat de cat, valul lor se cladeste in siajul absurdului suprarealist al carui sef de scoala a devenit Yorgos Lanthimos. In filmul regizat si scris de Christos Nikou, omenirea pare atinsa de o pandemie de amnezie contagioasa in care oamenii uita cine sunt, unde locuiesc, daca au sau nu prieteni, soti, copii, un fenomen pentru care spitalele - spre deosebire de pandemia reala - par bine pregatite si organizate. Personajul principal (Aris Servetalis, pe care l-am vazut si in Alps de Lanthimos) ajunge intr-un astfel de spital si, dupa primele momente de acomodare cu noul sau statut, este inclus intr-un program de reintegrare in societate, primind o noua identitate si un set de obiective de indeplinit, pentru a isi insusi din nou un mod de viata printre semeni. 

Aceasta realitate alternativa in care traieste eroul nu este deloc lipsita de surprize. Din pacate nu vreau sa dezvalui exact acel punct spre final in care am simtit ca filmul  ar mai trebui vazut o data pentru a intelege detaliile ce au scapat la prima vizionare prin prisma sfarsitului. 

Christos Nikou este un regizor debutant in lung metraj, dar viziunea lui a reusit sa suprinda un mod in care tragicomedia strecoara in final o unda de tristete mai adanca, pentru ca implica insasi conditia umana, creand un film bizar si inteligent prin modul in care piesele puzzle-ului se aduna impreuna la final. 

Ca resurse, nu este mai sus decat filmele romanesti, dar e un film care te face sa intelegi cum a avea o idee, ceva particular, inedit, lucreaza de multe ori in favoarea scenariului si nu stirbeste cu nimic din analiza umana pe care o propune. 

Prea multe nu pot sa dezvalui despre parcursul personajului, ar insemna sa dau un mare spoiler si nu fac asta cu filmele care imi plac.

 

Ambele filme ruleaza la cinematograful HBO Go de acasa.