Ceea ce nu vrem sa stim

 

Dasa Drndic - Trieste

Am mai primit intrebarea asta, de-a lungul timpului: de ce citesti carti urate? Si spun "urate" nu in sensul de carti proaste, desi am si pentru ele cateodata o voluptate (daca-s amuzant de proaste), ci pentru ca e un cuvant care acopera o sfera mai larga: de la cruzimile reale ale razboaielor, inchisorilor, Holocaustului, segregarii rasiale, persecutiilor politice, experientelor individuale traumatizante pana la cele plasmuite sau ingloband realitatea din cartile lui Bolano (mai ales volumul II din 2666), trecand prin tot soiul de genuri si de tipuri de manifestari, "uratul" acesta, real sau inchipuit, simt ca e esential din mai multe motive: 1. recunoasterea radacinilor raului pentru a putea fi prevenit, daca este cazul si daca imi sta in putere, macar ca o protectie individuala; 2. pastrarea memoriei unei experiente individuale si colective si asumarea ei; 3. crearea unor mecanisme mai bune de intelegere a lumii in care traim; 4. acelasi motiv pentru care joc jocuri violente si imi plac filmele horror si muzica gore, cred, cel de supapa, de escapism, pentru a imblanzi/satisface acea parte intunecata din mine care ar vrea/ar putea sa faca rau; 5. un punct de vedere mai onest, mai putin invelit in puf asupra realitatii; 6.  mod de a experimenta alte existente; 7. mod de trezire a altui gen de emotii/senzatii pe care simt nevoia sa le exteriorizez; 8. o mai buna intelegere a aspectelor umanitatii (dpdv psihologic, istoric, etc.); 9. nevoia de a simti ceva in momentele cand simt ca nu mai simt nimic; 10. pentru a imi extinde imaginatia vizuala... Mai vreti? Cred ca as putea sa mai gasesc cel putin inca atatea motive. Sunt carti de care ma bucur chiar si fara sa imi "placa" evenimentele sau trairile pe care le contin, am nevoie si de ele pentru a-mi completa experienta vietii... 

Probabil cartea din fata s-ar inscrie in principal la punctele 1, 2, 3 si 8 din enumerarea de mai sus. Pentru ca nu as fi stiut cum sa definesc Trieste, o face subtitlul, de unde aflu ca este un roman documentar. Diferenta principala fata de fictiunea istorica ar fi ca, desi formatul si cadrul general tin mai degraba de roman, volumul contine marturii istorice si evenimente reale. Fictiunea in care o batrana cu origini partial evreiesti asteapta reintalnirea cu fiul disparut cu 62 de ani in urma se intersecteaza cu realitatea unui razboi, dar si cu istoria unui oras, construita din marturiile victimelor supravietuitoare ale celor judecati la Nurnberg, dar si ale celor care nu mai sunt, din fotografii, decupaje din ziare, interviuri. 

In centrul cartii o avem pe Haya Tedeschi, ajunsa la 83 de ani. "Povestea ei este una marunta, una dintre nenumaratele povesti despre intalnirile dintre oameni, despre urmele pastrate de contactul dintre ei, lucru pe care il stie, asa cum stie si faptul ca pana toate povestile din lume nu vor fi asamblate intr-un desavarsit patchwork cosmic care sa inveleasca Pamantul la culcare, istoria, aceasta naluca a realitatii, va continua sa desire, sa taie, sa dezmembreze, sa fure petice de univers ca sa le carpeasca in propriul giulgiu de mort. Ea stie ca fara povestea ei lucrarea va ramane neincheiata, asa cum stie la fel de bine ca lucrarea asta n-are sfarsit, ca sfarsitul se intinde in vesnicie in afara existentei. Stie ca sfarsitul inseamna nebunie, asa cum ii spusese odinioara Umberto Saba...". 

Insa modul in care aceasta posibila poveste, ce le inglobeaza pe multele ale copiilor smulsi de langa parinti pentru a contribui la puritatea rasei ariane (una din care face parte, ca fapt divers, si Frida din ABBA, ca tot sunt din nou pe val), se impleteste cu aceea reala, a vremurilor cumplite, este coplesitor si strivitor prin elementele de precizie non fictionala aduse. Are ceva din Austerlitz-ul lui Sebald si fiecare unghi din care priveste aduce noi nuante, incearca sa completeze un tablou ce contine, dincolo de interpretari si povesti personale, si realitatea seaca si dura, sub forma de liste. Avem, de exemplu, 62 de pagini cu nume scrise marunt pe 4 coloane, ale celor in jur de 9000 de evrei deportati din Italia sau ucisi in Italia si in tarile ocupate de italieni intre 1943-1945. Printre ei, scris la fel de marunt, apare un anume Levi Primo ce-mi da speranta, pentru ca ne place sa ne mintim frumos, ca poate multi altii vor fi supravietuit razboiului, ca in spatele oricarui nume se ascunde o poveste, o viata care va fi continuat. Si nu este deloc totul ci doar, asemenea scrisorilor trimise acasa de detinutii din lagare, pe vremea cand inca se mai puteau trimite scrisori, "piese de puzzle care compun panorama istoriei, fragmente marginale, fragmente de la colturi fara de care imaginea de ansamblu nu va putea fi inramata." Exista o istorie a familiei Hayei, una ce ar putea fi a multor familii italiene, fortata sa emigreze in sud, la Napoli, apoi in Albania, revenita apoi acasa, in nord, la Gorizia sau Trieste. 

Si pentru ca vorbeam de liste, mai sunt cateva care, desi incomplete, fac cel mai mult sa se zbarleasca parul de o emotie a ororii, sunt date exacte, numere si nume in spatele carora au fost oameni:  transporturile de deportati catre lagare si numele celor care au participat la operatiunea T4 (programul nazist de eutanasiere a celor cu dizabilitati, de la care a pornit ulterior exterminarea) la Trieste si in imprejurimi, cu scurte biografii. Si marturii, multe marturii, unele lipsite de orice remuscare, multe din categoria "eu nu stiu ce se petrecea, desi lucram acolo", voci de dincolo de mormant, stropi de umanitate intr-un ocean de indiferenta, cum ar fi impartitul de paturi, supa calda si cafea intr-o gara din Zurich la un tren ce trecea dinspre Italia spre Germania, marturii ale copiilor Lebensborn, acuzatii... Despre unele nu stiam, cum ar fi rolul Bisericii Catolice in separarea copiilor evrei, protejati initial prin adoptie, dar care nu au fost inapoiati dupa razboi familiilor lor pentru ca... Mai bine cititi cartea, ca sa o dau pe titluri senzationaliste zic sa vedeti si ce legatura are Arnold Schwartzenegger cu nazismul!

Am trecut peste limba "tedesca" (germana) si peste traducerea din italiana a cuvantului "cor" prin cor (unde era, de fapt, inima) pentru ca oricum traducerea principala este din limba croata si nu era cazul sa se mai consulte un traducator de italiana, oricum o stim cu totii, asa ca hai sa ma abtin cat pot, noroc ca nu era prea multa italiana in text... Am ramas cu ceva mai multa cunoastere, cu ceva mai multa intelegere, cu ceva mai multa antipatie fata de cei care continua sa spuna ca lucrurile sunt exagerate, ca nu a existat un Holocaust, fata de cei care continua sa se reculeaga la mormintele criminalilor de razboi, fata de cei pentru care svastica si salutul nazist sunt cool, fata de nationalist-socialisti in general.