La pas de pisica prin Tokyo

 

Nick Bradley - Pisica si orasul 

 

Japonezii au iubit dintotdeauna pisicile. Acum vreo 1000 de ani, erau considerate animale sacre, asa cum fusesera candva si in Egipt. Daca simbolul a disparut, dragostea fata de ele a ramas, s-a transmis chiar si culturii pop; o regasim la tot pasul in manifestarile ei de sorginte japoneza: Hello Kitty, Maneki-neko, urechiuse de pisica ce se pot purta pe cap si raspund la starile emotionale, benzi desenate, temple si altare, gradini din Tokyo pe unde se plimba gratios, toate au in comun simbolismul felin. Nick Bradley stie asta, iar volumul sau de debut poate fi vazut ca o declaratie de dragoste fata de capitala tarii in care, atunci cand a plecat pentru a-si petrece un an, a ramas zece. 

Cartea e considerata un roman, dar eu o vad mai mult ca pe o colectie de povestiri cu aceeasi tema principala, orasul Tokyo, cu un personaj care apare intr-o forma sau alta in fiecare fragment, o pisica tricolora, si cu o multime de alte personaje recurente ce brodeaza impreuna un oras halucinant, aflat la granita dintre vis si realitate (nu intamplator o mare parte din actiunea textelor se petrece noaptea).

 Galeria de portrete este una colorata si foarte diversa, atingand mai toate mediile sociale: unele personaje incearca sa pastreze o traditie (precum Rentaro, tatuatorul ce lucreaza prin metoda traditionala tebori, fara ajutorul masinii, sau Ohashi, povestitorul rakugoka cazut in viciul betiei si ajuns pe strazi), altele sunt oameni simpli, soferi de taxi, functionari, un detectiv particular, un pasionat de haiku englez, o traducatoare americana din limba japoneza. Cu totii ofera un fragment de viata japoneza, intr-o carte caleidoscopica in care vedem atat partile frumoase, desprinse din orasul florilor de cires ale caror petale cad pe obraji, cat si pe cele mai putin frumoase, precum lumea Yakuza, cersetorii adunati de pe strazi in apropierea Olimpiadei ori chikan, cuvantul invocat ca un strigat de ajutor in mijloacele de transport aglomerate cand o femeie simte atingeri si apropieri indecente. Exista si xenofobie, si orgolii locale, si serile obligatorii de iesit la karaoke cu colegii de lucru, si jocuri video, si hikikomori, si drame de familie, expresii si zicale ce dovedesc buna cunoastere de catre autor a limbii, toate fac din Japonia o lume mai accesibila, mai apropiata.

Exista o pisica ce prinde viata in atelierul unui tatuator pe spatele unei tinere ce si-a dorit o harta a orasului, vazut in toate anotimpurile sale. De acolo se strecoara in lumea reala si ajunge intr-o cladire abandonata, un fost hotel cu capsule de dormit, intr-un tren ce merge spre un oras de la periferia capitalei, in casa unui cercetator dintr-o povestire cu tenta SF, in cea a unui hikikomori dupa ce este ranita, chiar si pe pachetul de tigari al unui personaj ce fumeaza marca Calico. 

 Ca si ea, si oamenii migreaza dintr-o povestire in alta; fata cu ochii verzi si tatuaj din prima, de exemplu, e amintita in trecere in a treia, ajungand la un moment dat vanzatoare la McDonalds. Un cersetor din a doua povestire se dovedeste mai incolo ca are un frate care il cauta, cei doi tineri care se pregatesc sa inceapa o idila descoperindu-si pasiunea comuna pentru un joc video ajung la un moment dat pe bancheta unui taxi; americanca ce traduce o povestire despre pisici clonate (pe care o vom citi mai incolo) se intalneste cu o prietena intr-o cafenea, o regasim  pe bancheta unui taxi unde isi lasa/uita povestirea tradusa, este cea care refuza iesirile cu colegii, cade victima unei agresiuni chikan, fiecare din aceste lucruri petrecandu-se intr-o alta secventa; si tot asa, firele destinelor se intersecteaza. Uneori personajele se reflecta fulgurant in ochii celorlalti si trec mai departe, spre propria viata, dar alteori au legaturi mai puternice. Se intalnesc sporadic, in acelasi oras in miscare, pe peroane, in trenuri, in taxi, la cluburi ori isi urmeaza propria traiectorie si ne trec prin fata in viniete ce pun in lumina, dincolo de caracterele umane, caracterul unui oras: stralucitor, grabit, fascinant, indiferent, pe alocuri tenebros, efervescent, plin de viata si de vieti surprinse intr-un moment al timpului, de suflete pierdute in valtoarea lui, instrainate, insingurate, de oameni ce-si cauta fericirea sau siguranta materiala. 

Cu totii alcatuiesc o lume in care pandemia nu exista, desi volumul a aparut in original spre sfarsitul lui 2020 si unele texte lasa sa se intrevada apropierea Jocurilor Olimpice. Iar daca ati urmarit ceremoniile prilejuite de Jocurile Olimpice din vara asta, ati vazut cum, prin toata punerea in scena, organizatorii au incercat sa ne aduca mai aproape traditiile si manifestarile reprezentative pentru cultura japoneza. Cam asa am simtit eu ca face si Nick Bradley in cartea asta. Unele lucruri sunt atat de cunoscute incat le poti considera clisee, dar ele exista inradacinate in esenta acestui popor. Si procedeaza la fel cum s-a intamplat la J.O., prin tot felul de reprezentatii, din cele mai diverse, de la traditionale dansuri cu saboti de lemn la futuristele jocuri de lumini. Cartea incepe cu o poezie, continua cu povestiri, una din ele evocand cultura jocurilor video, alta jucandu-se cu SF-ul, ajunge si la banda desenata sau haiku. Acum nu stiu daca in original era atat de divers cum spun unii sau doar le-au luat ochii formele literare variate, ori poate ceva din delimitarea stilistica s-a pierdut in traducere, care mi-a dat senzatia ca este mult mai reusita pe partea de prezentare a culturii si civilizatiei japoneze decat pe cea de joaca de-a formele literare... repet, nu stiu cum a fost conceput originalul. Insa dincolo de asta, asa cum am spus, daca ghiveciul de prezentare a Jocurilor Olimpice vi s-a parut apetisant (mie da :D), o sa va placa si cartea asta, e cam la fel, nu aprofundeaza, ci doar ofera un album foto in miscare usor de rasfoit. Asta venind din partea cuiva care nu gusta nici Haruki Murakami si nici nu este a cat person, presupun ca nu e chiar rau ;).