Rezistenta, pace si cadenta...

 

Sandro Veronesi - Colibri

 

Marco Carrera este un om ca toti ceilalti, banal din afara, unic in interior, prin modul personal de a face fata situatiilor comune ale vietii, caderilor si ridicarilor pe care ea le aduce. In existenta sa, a adunat amintiri, deceptii, durere, dezamagiri, dar si multa speranta, cu care are puterea de a privi mereu inainte. Este multa moarte in jurul lui, cu care se confrunta inca din adolescenta, sunt pierderi, cruzime, viata brut(al)a ce nu prea lasa loc de incredere in viitor, dar ea continua sa fie prezenta in ruinele de unde, adunandu-se, Marco o ia de fiecare data de la capat, hranindu-se cu promisiunea unei mari iubiri in mijlocul destramarii ce-i macina familia, atat cea in care s-a nascut, cat si cea pe care a intemeiat-o. 

Viata acestui personaj, formata din binoame, dragoste/moarte, bucurie/suferinta, banal/important, fidelitate/tradare se alcatuieste in fata noastra ca un puzzle construit din piese diferite. Totul se descompune si se recompune prin salturi inainte si inapoi in timp, de-a lungul deceniilor, din expunerea la persoana a III-a, liste, scrisori, e-mailuri, poezii, SMS-uri, vederi alcatuind fragmentele unei existente uneori in deriva dar revenind mereu pe fagasul sau, intr-o reconciliere cu sine si cu ceilalti. Uneori este nevoie de o lista precum aceea a volumelor colectiei Urania adunate de tatal sau pentru a justifica lipsa catorva carti prin evenimentele (nasteri, morti) ce au marcat familia. Valoarea simbolica ce poate fi adusa unei simple liste aduce o nota de subtilitate unui volum altfel mult prea direct si demonstrativ. 

 Unele episoade capata accente supranaturale, cum ar fi acelea in care este implicat bunul sau prieten din tinerete, ce avea darul prezicerii catastrofelor, ocolit de toti ceilalti, considerat o piaza rea. Si mai are o particularitate Marco, toate femeile din viata lui (mama, sora, iubita, nevasta, fiica, nepoata) au avut de-a lungul timpului o relatie aparte cu psihoterapeutii, asa cum si el insusi are. Timpul trece, atmosfera se schimba odata cu fundalul pe care se desfasoara personajele (de la Florenta burgheza a anilor '70, la Roma sfarsitului de secol XX si apoi mai departe, pana la o imagine a viitorului). Intregul roman da senzatia ca se construieste dintr-o succesiune de episoade in mijlocul carora Marco ramane intr-un echilibru ce contrabalanseaza dezechilibrul femeilor ce ii traverseaza viata. 

Ar fi o viziune interesanta, insa cartea are cateva carente importante: retorica de care abuzeaza, mai ales in a doua jumatate, se transforma la un moment dat intr-o pledoarie idealista ce mi-a creat o senzatie tot mai neplacuta, culminand cu aparitia in peisaj a lui Miraijin (numele insemnand in japoneza "Omul Viitorului"), nepoata personajului principal, o combinatie de eroina manga, celebrare a ADN-ului si supraomul de sorginte proto-fascista. Marco mi se pare total lipsit de acea carisma care i se atribuie prin prisma imuabilitatii, probabil ca ma gandisem ca o sa gasesc un fel de Stoner italian. Comparatia cu un colibri, sugerata de femeia care-l cunoaste de departe, fara sa-i inteleaga trairile si mistuirile de zi cu zi, este dezmintita de el insusi, in raspunsul la scrisoarea ei. El nu opreste lumea in loc, nici nu se opreste in mijlocul ei. Pentru ca Marco Carrera nu este un colibri, ci doar un om aflat intr-o cursa de rezistenta in care incearca sa-si gaseasca scopul si cadenta, cu o anumita imunitate/ lipsa de constientizare a suferintei celor din jur (a parintilor sau a sotiei), centrat fiind pe propria sa suferinta. Si pana la urma, cum spunea Octavio Paz ca dragostea este un mod inventat de oameni pentru a putea privi moartea in fata, viata lui nu are nevoie decat de un obiect al dragostei, asupra caruia sa-si canalizeze toate energiile.

Amintesc si multele afirmatii sententioase ce indruma spre ideea unui destin prestabilit spre care Veronesi incearca sa-si convinga cititorii sa priveasca cu obstinatie, pe parcursul intregii carti. Pe mine nu m-a convins, nici nu am putut sa dau credit spuselor sale. Un exemplu ar fi: "Ar trebui sa fie un lucru stiut - dar de fapt nu este - ca destinul relatiilor dintre oameni e hotarat dintru inceput, o data pentru totdeauna, si ca, pentru a sti dinainte cum se vor incheia lucrurile, e suficient sa vezi cum au inceput." Prezinta discursul, dar si ceea ce este in afara lui, nu lasa nimic nedisecat, este mult prea explicit si prea orientat spre propria perspectiva unilaterala. Este un efort pe care, cand il vad, il resping... 

In rest, cartea propune o coloana sonora interesanta, mai ales ca Fabrizio de André este cantautorul meu italian preferat.  Dar e prea putin si incep sa ma gandesc ca valoarea unei carti este invers proportionala cu osanalele de pe coperta a IV-a. Probabil cartile bune se recomanda ele insesi, nu au nevoie de atatea laude, uneori total lipsite de inspiratie, de genul: "Colibri este un roman plin de inspiratie, scris de unul dintre cei mai inspirati scriitori ai nostri".