Pescuit, muzica, literatura, copaci... si sex, mult sex

Nymphomaniac (2013)

Filmului astuia i s-a facut o nedreptate in momentul in care a fost impartit in doua. De fapt, inclin sa cred ca von Trier a comis prima nedreptate atunci cand s-a hotarat sa faca un film de 5-6 ore cu un subiect care putea demonstra tot ce avea de demonstrat in maxim 3. Restul e doar pornografie, dar regizorii "de arta" au dreptul sa faca asta in numele artei fara ca filmele lor sa ajunga la raftul XXX :). Poate doar sa faca obiectul unui scandal legat de difuzarea sa in cinematografe, dar totul e bine cand se termina cu bine si nu intervine cenzura.
Pentru cei care au vazut prima parte, eu zic sa mergeti sa vedeti si continuarea, daca tot ati apucat pe calea pierzaniei vizuale, fiindca exista o "morala", chiar daca in prima jumatate nu prea intelegi incotro se indreapta. Si spun asta fiindca prima parte m-a cam dezamagit, ca fan al filmelor lui von Trier. O nimfomana (interpretata de Charlotte Gainsbourg) este ridicata din mijlocul strazii unde zacea lovita de un bun samaritean (Stellan Skarsgard) si, ca o Seherezada a sexului, incepe sa-i spuna povestea celor 1001 sau mai multe nopti de amor, de la varsta cand si-a descoperit sexualitatea pana in momentul cand a fost gasita zacand pe asfalt. Episoadele erotice sunt intrerupte de consideratii ale ascultatorului, cu analogii ale actului si ritualului sexual cu pescuitul, literatura, muzica, matematica prin dizertatii ce au o nota fortata, cam nenaturala, ca si cum scenariul ar fi simtit nevoia sa compenseze multimea de organe sexuale afisate pe ecran cu o doza zdravana de cultura generala, sa sublinieze din cinci in cinci minute ca ceea ce vedem nu este un film porno, ia uite cate lucruri interesante despre arta aflati aici!
Din fericire, partea a doua schimba tonul condescendent cu spectatorul, primeste si un fir narativ logic, eroina noastra, Joe, preia controlul asupra dialogului si analogiilor, dovedind ca pe langa o viata intima bogata a mai avut timp sa puna mana si pe o carte, nu numai pentru a o folosi ca jucarie sexuala, ci chiar pentru a o citi. Este vorba despre Ian Fleming, parintele literar al lui James Bond. Calatoria erotica se transforma intr-una prin viata, sentimentele si actiunile isi gasesc motivatii si explicatii si "trilogia depresiei" feminine a lui von Trier, inceputa cu Antichrist si continuata cu Melancholia se incheie aici. Daca ar fi sa rezum intr-un mod misogin cele trei motive de depresie ale femeii in viziunea regizorului, ele ar fi psihoza, sfarsitul lumii si sexul... cum primele doua au probabilitati mai mici de a se intampla, ultima este probabil cea mai comuna, insa nu din motive de supradoza, as indrazni sa cred. Insa viziunea regizorala nu este deloc una misogina, dupa cum vom vedea spre final.
Fiindca prea multe despre continut si idei nu va pot dezvalui fara sa va rapesc placerea, iar restul sunt secvente erotice (unele chiar tratate in cheie grotesc - umoristica), am sa ma opresc asupra interpretarii excelente a Umei Thurman, intr-un monolog al nevestei parasite care acapareaza ecranul, intr-o scena de tot rasu'- plansu'.
Este un film care nu doar provoaca si socheaza, cu toata "imoralitatea" imaginilor condamnata de unii se transforma  paradoxal intr-un film mai moral decat multe dintre productiile asa-zis "decente". Faptul ca nu acuza explicit libertinajul, nu inseamna ca-l ofera ca model, dimpotriva, totul ascunde tristetea, cautarea armoniei, dorinta de a putea controla viata, cu stiinta de a dezvalui totul, lasand in acelasi timp totul la interpretarea spectatorului. Am vaga impresie ca von Trier trolleaza la greu, dar n-as sti sa va spun exact in ce fel.
Daca m-ati fi intrebat dupa prima parte daca mi-a placut filmul, as fi zis probabil ca nu. Dupa a doua, cu toata convingerea, da. Nu sta langa cele mai bune von Trier-e din topul meu, dar nici acolo jos, langa Dancer in the Dark, nu este :).

Sa va spun o poveste... cu morala

Urmuz - Pagini bizare 

Demetru Demetrescu-Buzau isi ducea zilele printre arhivele prafuite, incalcindu-se tot mai mult printre itele absurdului ce-i hranea existenta. Asta pana in ziua cand, din lacrimile suferintei sale - sau poate dintr-o pata de cerneala picurata dintr-o palnie - a luat nastere Urmuz. Urmuz a venit pe lume batran si intelept, prins in trupul lui Demetru Demetrescu-Buzau. A dat vreo cateva pedale prin cartile si muzica lumii, i-a intalnit pe Fuchs, pe Stamate, pe Cotadi, pe Algazy si a considerat ca universul lor straniu si ordonat, in ciocnire cu lumea noastra haotica si conventionala, trebuie sa fuzioneze, pentru a crea un nou creier, poate ascuns intr-un cap de ratoi, din care plictiseala sa fie incarcata intr-o roaba si aruncata intr-o firida a memoriei.

Urmuz a fost un demon sfasiat de ingeri, hartuit de limitarile trupului in care s-a nascut. Din cand in cand, reusea sa-l adoarma pe Demetru si sa preia controlul, uimind si scandalizand cunoscutii linistitului grefier. Iar atunci muzele si Afrodita insasi vibrau la cuvintele lui si incercau sa le patrunda miezul. Uneori era greu, dar niciodata nu stiau ce vor gasi dupa ce vor trece de stratul de ciment, de stratul de ceata sau de lingurita de dulceata, de bariera pe care fiecare cuvant il ridica in fata ratiunii...

Insa timpul trecea, demonul crestea, puterea lui Demetru asupra demonului slabea. Se instraina tot mai mult de lumea intrezarita prin cate-o nara, prin pavilionul urechii sau, cel mai adesea, prin gura ce rostea cuvinte stranii, necontrolate, refugiindu-se intr-o umbrela veche pentru a-si contempla caderea. Urmuz devenea tot mai puternic, iesea prin toti porii acelui corp pentru care ambii se luptau cu creioane si cerneala, pana cand intr-o buna zi Demetru a fost inghitit.

Ajungand Demetru in abisurile trupului devenit acum al lui Urmuz, a cautat mai intai sa-l ademeneasca, sa-l poarte pe la spectacole, sa-i arate frumusetea lucrurilor normale, insa demonul se tinea tare. Tresarea la armoniile muzicii, dar nu ceda in fata vorbelor mestesugite, le considera banale si plictisitoare, le ironiza si inchidea orice cale de acces spre sarmanul Demetru, pierdut in intunericul constiintei sale. Asa ca era nevoie de o alta solutie, una radicala, care sa nu se supuna normelor batatorite ale luciditatii. 

Intr-o zi, pe cand Urmuz dormea, oropsitul grefier s-a furisat in afara trupului si a hotarat sa fuga in lume. Insa coarda elastica ce-l lega de dublul sau nu se putea rupe. Doar s-a intins tare, suficient cat sa-l proiecteze pe nefericit inapoi, in corpul abia parasit. A apucat sa prinda, din zborul imaterial spre propria-i inchisoare, un pistol, pentru a fi apoi trantit cu brutalitate sub umbrela unde se adapostea. Capul de ratoi il privea sever si dezaprobator. 

A asteptat apoi trezirea demonului, ce a pornit fluierand vesel la plimbare. Cand s-a convins ca au ramas singuri si nu-i nimeni in jur sa-i sara in ajutor victimei, a strapuns brusc trupul posedat cu un glont fatal. A pasit singur si liber prin bresa creata spre paradis, unde o lumina blanda ii amintea de tot ce mai ramasese bun prin literatura. 

Fericirea i-a fost de scurta durata, fiindca demonul i se incolacise de glezna si refuza sa-l paraseasca. Si, pentru prima data, privindu-i chipul inocent si ochii blanzi de foca, Demetru a inteles ca in tot acest timp il iubise, ca era de fapt ingerul sau pazitor ce-l purta prin brate intr-o lume ostila si-l ajutase sa o infrunte. Asa ca amandoi, imbratisati, au pasit spre portile nemuririi literare. 

Morala o stim, ne-au soptit-o chiar ei: "De vreti cu toti, in timpul noptii, un somn in tihna sa gustati / Nu faceti schimb de ilustrate cu cel primar din Carligati!"

Regasirea lui Kempes

Concert Kempes, Silver Church, 27.02.2014 

Hai ca n-am avut timp pana acum sa va spun de concertul asta, cu Oscarurile care mi-au captat atentia in ultima vreme, dar trebuie! 
Nu stiu daca mai este cazul sa va spun cine este Kempes, dar fie, pentru cei nu prea atasati de rock-ul autohton (desi nu stiu de ce ar citi acest post), am sa o fac, sa nu-si inchipuie ca vorbesc despre vedeta fotbalului argentinian. Pe la sfarsitul anilor '80 si inceputul anilor '90 era perioada de glorie a trupei Cargo. Si prin "glorie" nu spun audienta si vizibilitate, ca de-astea au avut din plin din momentul cand au inceput sa se amestece cu tot felul de suse manelistice pe la festivalurile berii, mai incoace, desi nu stiu daca acolo aveau publicul pe care si-l doreau, ci acele momente cand faceau sa vibreze sali si stadioane, cand spectatorii cantau cu totii in cor, cand fanii strabateau tara sute de kilometri pentru a-i vedea iar si iar. Mai intai cu Leo Iorga la voce, apoi cu Kempes, trupa a devenit din ce in ce mai iubita. Din 1995, dupa accidentul de motocicleta al lui Kempes, cand in trupa a fost cooptat Adrian Igrisan pe post de solist vocal, pentru mine s-a cam rupt firul Cargo, oricat am incercat sa-l innod, sa-l carpesc, sa ma iluzionez ca nu s-a schimbat prea mult. Nici atmosfera creata fara Kempes frontman nu mai era la fel, si piesele si-au pierdut din farmec, devenind din ce in ce mai slabe, asa ca, treptat, am inceput sa uit de Cargo, sa nu mai merg la concertele lor si am crezut ca bucuria de a-i asculta s-a pierdut definitiv. 

Au trecut niste ani si Kempes, plecat intre timp in Australia, s-a intors in tara, unde a incercat sa refaca spiritul Cargo impreuna cu Tavi Iepan, membru fondator si compozitorul Povestirilor din gara. Am fost la concertul de lansare Rezident Ex din Vama Veche. Ceva-ceva era acolo, ascultam piese Cargo, il ascultam pe Kempes si-l vedeam dupa atata timp si anii parca nici nu trecusera peste el, dar tot nu era combinatia perfecta, alchimia nu functiona, stelele nu se aliniasera inca. 

Asa ca atunci cand am aflat ca una dintre trupele mele preferate din underground-ul romanesc, Gothic, isi uneste fortele cu Kempes pentru a forma aceasta noua trupa, mi-a revenit din nou speranta ca asta ar fi directia potrivita si combinatia castigatoare.

Va mai las insa putin sa asteptati pana ajungem la ei si sa va spun cum a fost pe 27 februarie in Silver Church:

Seara incepe in acorduri de rock simfonic pe Nirvana, cu trupa Blade Strings. Ii vad pentru prima oara si nu suna deloc rau, sunt dinamici si prelucrarile cu instrumente clasice (doua viori, viola, violoncel si toba) ale unor piese cunoscute din repertoriul rock/metal (Scorpions, Metallica, Led Zeppelin) sunt executate cu maiestrie si precizie. Intrebarea mea este: avem nevoie de cover-uri dupa o trupa de cover-uri?! (Cat de meta suna :P). Nu stiu, voi sa-mi spuneti. Blade Strings, chiar daca folosesc instrumente mai variate (un singur violoncel in loc de trei), raman doar o copie de Apocalyptica, ideea abordarii repertoriului metal din perspectiva instrumentelor muzicii clasice nu mai este demult una noua, asa ca sper ca piesele lor de acum sa fie doar o introducere, un contact cu scena, un prim pas spre crearea unor compozitii proprii, daca-si doresc sa evolueze. Ar fi frumos ca unele piese sa aiba si parte vocala (invitat sau poate chiar dintre membrii actuali ai trupei), sa ne surprinda cu ceva, sa-si gaseasca o coarda (era sa spun o voce) originala. 

Cand a inceput sa cante 9,7 Richter, animatia in randurile - tot mai  stranse ale - publicului a crescut, atmosfera de pe scena contaminand incet-incet si spectatorii. Au avut o prestatie buna, cu de toate: riffuri energice, dinamism, tehnica... Din punctul meu de vedere, ar fi doua probleme: 1. Desi am ascultat trupa asta de cateva ori, nu prea-i gasesc puncte de ancorare, acele refrene catchy care se presupune ca exista in heavy metal. Ar fi cate ceva, Assassins, de exemplu, dar pasajele care sa se lipeasca de tine de la prima ascultare sunt destul de rare, spre deosebire de piesele mai vechi Trooper, ca sa raman in sfera autohtona. Si tind sa cred ca tine mai degraba de o complicare inutila a compozitiei decat de stil propriu-zis, fiindca heavy metal-ul se "prinde" de spectatori destul de usor, sunt piese pe care le asculti o data si ar trebui sa stii deja refrenul. 2. o chestie de gust personal: nu-mi place vocea! Unii zic ca ar avea timbru de Halford, as fi vrut eu, insa prefer oricand backing vocalizele lui Sinner in locul lui Cosmin. Sorry! 

Insa pe ansamblu a fost un concert bun, antrenant, care a incalzit suficient publicul pentru dezlantuirea ce avea sa urmeze. 

Regasirea mult-asteptata s-a produs. Speram de mult ca va veni, insa nu mai credeam in ea. Cu Rezident Ex, chiar daca Kempes era acolo, totul suna moale, timpul ce a trecut de la inceputul anilor '90 parea sa se simta, chitarile sunau parca fara vlaga, obosit... Si Kempes si-a dorit mai mult, nu o trupa in care sa fie doar un membru, ci o trupa care sa-i sustina talentul, proiectele, dorinta de a fi din nou in centrul scenei. Acum are in spate trupa visata: una mai inclinata spre riffuri compacte, fara sa piarda nimic din melodicitate, una in masura sa-l acompanieze, sa-i compuna piese si sa-i puna in valoare vocea care, dupa vreo 30 de ani de cariera, ramane cea mai buna din heavy metal-ul romanesc, o trupa entuziasta, deprinsa cu scenele mari (experienta de la Wacken a fost probabil utila), care stie sa comunice cu publicul astfel incat pe langa muzica sa transmita si placerea de a o impartasi.

Poate ca piesele noi Kempes nu se ridica chiar la nivelul celor mai bune dintre preferatele publicului de pe Povestiri din gara, Destin sau Ziua vrajitoarelor (desi de pe cel din urma doar vreo doua, pe care le-am putut asculta si in concertul din Silver Church, sunt memorabile), dar sunt acolo, pastreaza directia, spiritul acelui Cargo si aduc o nota proaspata, ceva mai heavy, pierzand insa un pic din ceea ce a consacrat la inceputuri trupa ca reprezentata a "rockului balcanic", floricelele etno. Insa nu suna rau si am convingerea ca albumul rezultat din colaborarea lui Kempes cu cei doi Alini (Petrut si Moise) de la Gothic este o relansare a unei cariere care am sperat atatia ani ca va continua.

Au fost cateva cantece noi (vreo 4-5), au fost si piese vechi, intr-un playlist echilibrat si bine balansat intre prime auditii si hituri cunoscute, unele despre care nu credeam ca le voi mai auzi vreodata cantate de Kempes, din motive de drepturi de autor, nu stiu cum s-au aliniat planetele ca am avut din nou Ziua vrajitoarelor, sa fi fost lucrarea Ielelor sau a Clasei muncitoare, sau doar un Destin care a facut ca publicul sa se simta din nou Aproape de voi, sa cante ca pe vremuri, impreuna si in locul lui Kempes, sa se declanseze acea efervescenta pe care n-o mai vazusem la un concert Cargo de prin anii de dinainte de plecarea lui Kempes din trupa.

Au fost si surprize, pe una dintre ele am sperat-o/anticipat-o/dorit-o si s-a implinit, aceea de a auzi din nou Destin live, cu partea de growl interpretata de vocalistul de la Gothic, cealalta a fost ca, pentru una dintre piese, mai soft, au fost invitati pe scena membri ai trupei Blade Strings. A sunat foarte bine imbinarea dintre voce, o chitara si viori, dar ambaland-o astfel la prima prezentare, ma intreb daca si datile urmatoare o vom asculta tot intr-o interpretare similara si e cazul ca chitaristii lui Kempes sa ia lectii de vioara / violoncel pentru a nu lasa sa se piarda nimic din sensibilitatea si vibratia momentului:). Tot la capitolul poezie si sensibilitate se inscrie si cover-ul dupa Doru Stanculescu, Haidi hai, o alta surpriza.

Piesa cu care a inceput concertul l-a si incheiat, circular, dupa vreo 70 de minute. Nici nu am simtit cand au trecut, au venit si au plecat cu aceasta promisiune a noului inceput, cu reafirmarea dorintei lui Kempes de a continua sa fie pe scena, inconjurat de dragostea si admiratia publicului, acolo unde se transfigureaza, in lumea lui, pe care ne-o ofera cu generozitate si entuziasm. 

Multumesc, Kempes, acum pot sa spun cu toata inima (cu Rezident Ex aveam retineri) bine ai revenit!

Oscar 2014

Fara alte introduceri, iata nominalizarile, preferintele si previziunile mele pentru principalele categorii:

Cel mai bun film: 
American Hustle
Captain Phillips
Dallas Buyers Club
Gravity
Her
Nebraska - n-am scris, dar l-am vazut... nici prea-prea, nici foarte-foarte...un ritm al filmului la fel de lent ca si personajul
Philomena
12 Years a Slave
The Wolf of Wall Street

Marele absent pentru mine: Saving Mr. Banks, dar probabil ca as fi inclus si Inside Llewyn Davis sau August: Osage County, tinand cont ca-s prea multe filme inutile pe lista.
Limitandu-ma la lista, favoritul meu ar fi Dallas Buyers Club, dar probabil se va juca intre Gravity si 12 ani de plictiseala... de sclavie adica...

 Actor in rol principal: 
Christian Bale - American Hustle
Bruce Dern - Nebraska 
Leonardo DiCaprio - The Wolf of Wall Street 
Chiwetel Ejiofor - 12 Years a Slave 
Matthew McConaughey - Dallas Buyers Club 

I-as fi vazut nominalizati si pe Tom Hanks pentru Captain Phillips si Oscar Isaac pentru Inside Llewyn Davis.. poate cu alta ocazie. Bine ca l-au nominalizat pe sclavul cu o singura expresie pe fata tot filmul...

Vorbind strict despre prestatiile din filmele respective, l-as vedea/ vrea castigator pe Matthew McConaughey, dar s-ar putea ca juriul sa considere ca-si merita si DiCaprio Oscarul pe care-l tot cauta de ceva ani. Pronostic: DiCaprio

Actrita in rol principal: 

Amy Adams - American Hustle 

Cate Blanchett - Blue Jasmine 

Sandra Bullock - Gravity 

Judi Dench - Philomena 

Meryl Streep - August: Osage County

Nu inteleg cum de s-a ignorat prestatia Emmei Thompson din Saving Mr. Banks... de exemplu in favoarea unei Amy Adams care nu prea are ce cauta pe aceasta lista. Dintre nominalizate, sper si-mi doresc si cred ca va castiga Cate Blanchett sau Meryl Streep, una dintre ele. Probabil Blanchett, pentru variatie, daca nu vor sa-l numeasca pe viitor "Premiul Meryl Streep" :) 

Actor in rol secundar: 

Barkhad Abdi - Captain Phillips 

Bradley Cooper - American Hustle 

Michael Fassbender - 12 Years a Slave 

Jonah Hill - The Wolf of Wall Street 

Jared Leto - Dallas Buyers Club 

Nu stiu ce tot cauta Jonah Hill pe aceasta lista... sa fie din cauza figurii foarte "supportive"?! Ca prea multe virtuti actoricesti nu-i gasesc. Favoritul meu este Bradley Cooper, dar nu m-as supara prea tare daca ar castiga Jared Leto, cum pronostichez ca se va intampla... travestitii sunt roluri prea ofertante...   Si juriile sunt intotdeauna sensibile la interpretarea lor.

Actrita in rol secundar: 

Sally Hawkins - Blue Jasmine 

Jennifer Lawrence - American Hustle 

Lupita Nyong'o  - 12 Years a Slave 

Julia Roberts - August: Osage County 

June Squibb - Nebraska

Aici am o favorita clara si incontestabila: Jennifer Lawrence... acum depinde daca interpretarea se va "cantari" calitativ sau cantitativ. Jennifer Lawrence reuseste in vreo 10 minute adunate de aparitie pe ecran mai mult decat Lupita sau Julia Roberts intr-un film intreg... Merg pe mana ei. Daca va castinga una din celelalte doua, am sa inteleg ca aprecierea s-a facut "cantitativ". 

Animatie

The Croods
Despicable Me 2
Frozen - fara link, vazut, enervat tare pe motive de muzica (excesiva si plictisitoare)
The Wind Rises
Ernest & Celestine
Nu stiu cum "suna" Ernest & Celestine in dublarea americana, dar ca animatie si feeling este de departe favoritul meu. Prezic (din pacate) o victorie a siropului Frozen.


Regie
American Hustle 
Gravity
Nebraska
12 Years a Slave 
The Wolf of Wall Street
Daca nu ia premiul pentru cel mai bun film, Scorsese are mare sanse sa primeasca aici o compensatie. Eu as prefera American Hustle, dar cred ca batalia se va da intre Scorsese si Cuaron (Gravity). 

Imagine 
The Grandmaster 
Gravity
Inside Llewyn Davis 
Nebraska 
Prisoners  
Nu le-am vazut pe primul si pe ultimul, dar oricat de drag mi-ar fi Inside Llewyn Davis, daca nici aici nu-si ia Gravity premiul, atunci unde?

Costume
American Hustle 
The Grandmaster
The Great Gatsby
The Invisible Woman
12 Years a Slave
Am apreciat aerul de autenticitate din American Hustle, mi l-as dori castigator, dar ma tem ca opulenta stralucitoare si kitch-oasa din The Great Gatsby va avea castig de cauza.  

Film strain
La grande bellezza
The Hunt
The Broken Circle Breakdown
The Missing Picture 
Omar 
Nu le-am vazut pe ultimele trei, dar cu siguranta am vazut castigatorul, fandoseala pentru snobi imitatoare de Dolce Vita  nu are cum sa piarda aici, desi tare m-as bucura ca premiul sa-i revina lui The Hunt. 

Scurt-metraje
Feral 
Get a Horse - animatia Disney prezentata la cinematografe inainte de Frozen
Mr. Hublot - o alta animatie, nu stiu prea multe despre ea, personajul mi-l inspira oarecum ca aparitie pe cel din Despicable Me.
Possessions
Room on the Broom
Aici chiar e greu, nu pot sa inteleg cum au gandit cei care au facut nominalizarile, cum aduna ei mere cu pere si "hopa, statueta". Avem un scurt-metraj cu un tip care crede ca se transforma in varcolac, o animatie in traditia de inceput a scolii Disney, o alta animatie, un documentar si o noua animatie in versuri, in genul cartilor cu poezii cu animalute pentru copii cand "un elefant se legana pe o panza de paianjen..." si tot asa, pana cand vine dragonul... Nu ma pronunt.
Later edit: Ignorati sectiunea asta, din dorinta de a vedea cat mai multe dintre ele, le-am cautat cu YouTube-ul in loc sa ma documentez putin inainte, Feral si Possessions nu sunt ce par. A castigat Mr. Hublot.

Ar mai fi multe de zis, am lasat pe dinafara o multime de categorii, scenariu adaptat / original, muzica, cantec, editare si mixare de sunet... Premii importante pentru palmares, care de obicei sunt vazute insa ca palide consolari pentru castigatori, despre care lumea cam tinde sa uite... Poti sa fii scenarist, creator de muzica castigator al Oscarului, poate in cariera ta sa aiba un rol, dar tot filmul va ramane (sau nu) in memoria spectatorilor.
Vizionare placuta!

Filmul (anti)rasist al anului

12 Years a Slave (2013)

Dupa ce anul trecut Django mi-a mai taiat din prejudecatile legate de filmele "cu sclavi", iata ca ele se intorc in forta. Acum se merge pe reteta clasica, se bifeaza toata locurile comune ale napastuirii si suferintei negrilor si se mizeaza pe cartea compasiunii si a unei autobiografii pe care o anticipez ca aducatoare de un Oscar pentru cel mai bun film (in cazul in care imaginile frumoase din spatiu nu ii vor lua "partea leului"). 

Solomon Northup s-a nascut liber. A invatat sa citeasca, sa scrie, sa cante la vioara. A trait pentru o vreme fericit intr-o comunitate unde era respectat si indragit, impreuna cu sotia si cei doi copii, pana in momentul cand totul - familia, libertatea, demnitatea - aveau sa-i fie luate. Timp de 12 ani isi va astepta docil eliberarea, motivat de singura speranta de a supravietui... Nu va luati dupa imaginea din poza. Solomon nu va fi un fugar, nici un revoltat, ci doar un resemnat care-si accepta docil soarta asteptand oportunitatea de a fi salvat. Rezulta un film plat, inexpresiv, care nu implica si nu emotioneaza si abia am asteptat sa se termine sa zic ca l-am bifat si asta. Poate pentru natia americana sa fie o tema obligatorie, o penitenta la care se revine an de an pentru pacatul de a fi avut sclavi (chiar asa, pe cand un film romanesc de Cannes cu tiganii robi?!) dar gata, m-am saturat de toate aceste clisee cu negri buni si victime, cu albi caricaturizant de rai, unilaterali si previzibil de monotoni... As sugera scenaristilor de la Hollywood, daca tot vor sa-si rascumpere periodic pacatele fata de natiunile conlocuitoare oprimate, o tema la fel de ampla si si de ofertanta, genocidul nativilor indieni... 

Django lupta, este dinamic, in timp ce Solomon doar tace si inghite... si asteapta, cu o figura impietrita in durerea lui tot filmul, incapabil sa-si schimbe expresia, care parca si-n momentele de dinainte de a fi luat sclav anunta destinul ce va urma. Imi pare rau, dar mie nu mi-a trezit constiinta, care a dormit linistita si absolut neparticipativa timp de doua ore si ceva, percepute cam ca vreo patru, ca nu mai termina de patimit acest erou care, negru fiind, imbratiseaza la un moment dat prejudecatile rasiale. 

A fost singurul moment cand am iesit din letargie, nu pentru a ma emotiona, ci pentru a ma indigna. Cu ce este mai bun un negru nascut liber decat unul nascut in sclavie? Stie canarul din libertate sa cante mai frumos decat cel din colivie?! Si oare, la inceput, pe continentul unde s-au nascut, nu au fost cu totii liberi? Cu ce-ti da dreptul locul nasterii (un stat in care sclavia fusese abolita), sa te consideri mai presus decat altii asemenea tie, doar fiindca ei nu au avut aceleasi conditii? Cu o astfel de gandire, Solomon ma face sa cred ca si-a meritat cu varf si indesat cele intamplate, ajungand sa vada si reversul medaliei. Poate negrii nascuti in sclavie nu stiu sa scrie si sa citeasca, dar asta fiindca nu i-a invatat nimeni, nu pentru ca nu ar fi fost capabili genetic sa o faca. Mi se pare uimitor cum un film antirasist reuseste sa devina unul rasist chiar prin ideile exprimate de oprimati, de cei nascuti liberi. Spune la un moment dat un personaj - negru, evident - ca negrii nascuti in sclavie nu sunt capabili sa se revolte, se tem sa o faca. Dar exact asta va face si Solomon, timp de 12 ani... 

Regizorul Steve McQueen a avut mare grija cu partea estetica: de la imaginile pitoresti ale imprejurimilor New Orleans-ului, la cele ale degradarii umane (tortura fizica si psihica), nu-i scapa nimic, insa filmul esueaza lamentabil la partea etica. Totul este simplist, in alb-negru, cei buni si asupriti tac si inghit toate cele puse la cale de albii fara inima, in afara de unul, care intamplator este canadian si abolitionist. Am nevoie de mai mult pe ecran ca sa empatizez, o biciuire pana la sfartecarea carnii ma oripileaza, este o reprezentare explicita, brutala, dar nu ma responsabilizeaza, nu-mi starneste remuscari, nu ma face sa ma simt ca un alb mizerabil si crud ce ar fi trebuit poate sa fiu daca m-as fi nascut in America... Iar cand vad ca exista o ierarhie a dispretului nu numai in functie de culoarea pielii, dar chiar si in cadrul culorii, printre cei nascuti in libertate si in sclavie, mi se pare ca mesajul esueaza total, cade pe langa, dar se pare ca pe masa juriului de Oscar a reusit sa ajunga, sa-l faca sa se simta suficient de vinovat cat sa-l... premieze?! Ma tem ca da... 

Oricum ar fi, Oscarul de anul asta va merge la cine o merge strict pe motive estetice, asta e previziunea mea!