Filmul (anti)rasist al anului

12 Years a Slave (2013)

Dupa ce anul trecut Django mi-a mai taiat din prejudecatile legate de filmele "cu sclavi", iata ca ele se intorc in forta. Acum se merge pe reteta clasica, se bifeaza toata locurile comune ale napastuirii si suferintei negrilor si se mizeaza pe cartea compasiunii si a unei autobiografii pe care o anticipez ca aducatoare de un Oscar pentru cel mai bun film (in cazul in care imaginile frumoase din spatiu nu ii vor lua "partea leului"). 

Solomon Northup s-a nascut liber. A invatat sa citeasca, sa scrie, sa cante la vioara. A trait pentru o vreme fericit intr-o comunitate unde era respectat si indragit, impreuna cu sotia si cei doi copii, pana in momentul cand totul - familia, libertatea, demnitatea - aveau sa-i fie luate. Timp de 12 ani isi va astepta docil eliberarea, motivat de singura speranta de a supravietui... Nu va luati dupa imaginea din poza. Solomon nu va fi un fugar, nici un revoltat, ci doar un resemnat care-si accepta docil soarta asteptand oportunitatea de a fi salvat. Rezulta un film plat, inexpresiv, care nu implica si nu emotioneaza si abia am asteptat sa se termine sa zic ca l-am bifat si asta. Poate pentru natia americana sa fie o tema obligatorie, o penitenta la care se revine an de an pentru pacatul de a fi avut sclavi (chiar asa, pe cand un film romanesc de Cannes cu tiganii robi?!) dar gata, m-am saturat de toate aceste clisee cu negri buni si victime, cu albi caricaturizant de rai, unilaterali si previzibil de monotoni... As sugera scenaristilor de la Hollywood, daca tot vor sa-si rascumpere periodic pacatele fata de natiunile conlocuitoare oprimate, o tema la fel de ampla si si de ofertanta, genocidul nativilor indieni... 

Django lupta, este dinamic, in timp ce Solomon doar tace si inghite... si asteapta, cu o figura impietrita in durerea lui tot filmul, incapabil sa-si schimbe expresia, care parca si-n momentele de dinainte de a fi luat sclav anunta destinul ce va urma. Imi pare rau, dar mie nu mi-a trezit constiinta, care a dormit linistita si absolut neparticipativa timp de doua ore si ceva, percepute cam ca vreo patru, ca nu mai termina de patimit acest erou care, negru fiind, imbratiseaza la un moment dat prejudecatile rasiale. 

A fost singurul moment cand am iesit din letargie, nu pentru a ma emotiona, ci pentru a ma indigna. Cu ce este mai bun un negru nascut liber decat unul nascut in sclavie? Stie canarul din libertate sa cante mai frumos decat cel din colivie?! Si oare, la inceput, pe continentul unde s-au nascut, nu au fost cu totii liberi? Cu ce-ti da dreptul locul nasterii (un stat in care sclavia fusese abolita), sa te consideri mai presus decat altii asemenea tie, doar fiindca ei nu au avut aceleasi conditii? Cu o astfel de gandire, Solomon ma face sa cred ca si-a meritat cu varf si indesat cele intamplate, ajungand sa vada si reversul medaliei. Poate negrii nascuti in sclavie nu stiu sa scrie si sa citeasca, dar asta fiindca nu i-a invatat nimeni, nu pentru ca nu ar fi fost capabili genetic sa o faca. Mi se pare uimitor cum un film antirasist reuseste sa devina unul rasist chiar prin ideile exprimate de oprimati, de cei nascuti liberi. Spune la un moment dat un personaj - negru, evident - ca negrii nascuti in sclavie nu sunt capabili sa se revolte, se tem sa o faca. Dar exact asta va face si Solomon, timp de 12 ani... 

Regizorul Steve McQueen a avut mare grija cu partea estetica: de la imaginile pitoresti ale imprejurimilor New Orleans-ului, la cele ale degradarii umane (tortura fizica si psihica), nu-i scapa nimic, insa filmul esueaza lamentabil la partea etica. Totul este simplist, in alb-negru, cei buni si asupriti tac si inghit toate cele puse la cale de albii fara inima, in afara de unul, care intamplator este canadian si abolitionist. Am nevoie de mai mult pe ecran ca sa empatizez, o biciuire pana la sfartecarea carnii ma oripileaza, este o reprezentare explicita, brutala, dar nu ma responsabilizeaza, nu-mi starneste remuscari, nu ma face sa ma simt ca un alb mizerabil si crud ce ar fi trebuit poate sa fiu daca m-as fi nascut in America... Iar cand vad ca exista o ierarhie a dispretului nu numai in functie de culoarea pielii, dar chiar si in cadrul culorii, printre cei nascuti in libertate si in sclavie, mi se pare ca mesajul esueaza total, cade pe langa, dar se pare ca pe masa juriului de Oscar a reusit sa ajunga, sa-l faca sa se simta suficient de vinovat cat sa-l... premieze?! Ma tem ca da... 

Oricum ar fi, Oscarul de anul asta va merge la cine o merge strict pe motive estetice, asta e previziunea mea!