Sa va spun o poveste... cu morala

Urmuz - Pagini bizare 

Demetru Demetrescu-Buzau isi ducea zilele printre arhivele prafuite, incalcindu-se tot mai mult printre itele absurdului ce-i hranea existenta. Asta pana in ziua cand, din lacrimile suferintei sale - sau poate dintr-o pata de cerneala picurata dintr-o palnie - a luat nastere Urmuz. Urmuz a venit pe lume batran si intelept, prins in trupul lui Demetru Demetrescu-Buzau. A dat vreo cateva pedale prin cartile si muzica lumii, i-a intalnit pe Fuchs, pe Stamate, pe Cotadi, pe Algazy si a considerat ca universul lor straniu si ordonat, in ciocnire cu lumea noastra haotica si conventionala, trebuie sa fuzioneze, pentru a crea un nou creier, poate ascuns intr-un cap de ratoi, din care plictiseala sa fie incarcata intr-o roaba si aruncata intr-o firida a memoriei.

Urmuz a fost un demon sfasiat de ingeri, hartuit de limitarile trupului in care s-a nascut. Din cand in cand, reusea sa-l adoarma pe Demetru si sa preia controlul, uimind si scandalizand cunoscutii linistitului grefier. Iar atunci muzele si Afrodita insasi vibrau la cuvintele lui si incercau sa le patrunda miezul. Uneori era greu, dar niciodata nu stiau ce vor gasi dupa ce vor trece de stratul de ciment, de stratul de ceata sau de lingurita de dulceata, de bariera pe care fiecare cuvant il ridica in fata ratiunii...

Insa timpul trecea, demonul crestea, puterea lui Demetru asupra demonului slabea. Se instraina tot mai mult de lumea intrezarita prin cate-o nara, prin pavilionul urechii sau, cel mai adesea, prin gura ce rostea cuvinte stranii, necontrolate, refugiindu-se intr-o umbrela veche pentru a-si contempla caderea. Urmuz devenea tot mai puternic, iesea prin toti porii acelui corp pentru care ambii se luptau cu creioane si cerneala, pana cand intr-o buna zi Demetru a fost inghitit.

Ajungand Demetru in abisurile trupului devenit acum al lui Urmuz, a cautat mai intai sa-l ademeneasca, sa-l poarte pe la spectacole, sa-i arate frumusetea lucrurilor normale, insa demonul se tinea tare. Tresarea la armoniile muzicii, dar nu ceda in fata vorbelor mestesugite, le considera banale si plictisitoare, le ironiza si inchidea orice cale de acces spre sarmanul Demetru, pierdut in intunericul constiintei sale. Asa ca era nevoie de o alta solutie, una radicala, care sa nu se supuna normelor batatorite ale luciditatii. 

Intr-o zi, pe cand Urmuz dormea, oropsitul grefier s-a furisat in afara trupului si a hotarat sa fuga in lume. Insa coarda elastica ce-l lega de dublul sau nu se putea rupe. Doar s-a intins tare, suficient cat sa-l proiecteze pe nefericit inapoi, in corpul abia parasit. A apucat sa prinda, din zborul imaterial spre propria-i inchisoare, un pistol, pentru a fi apoi trantit cu brutalitate sub umbrela unde se adapostea. Capul de ratoi il privea sever si dezaprobator. 

A asteptat apoi trezirea demonului, ce a pornit fluierand vesel la plimbare. Cand s-a convins ca au ramas singuri si nu-i nimeni in jur sa-i sara in ajutor victimei, a strapuns brusc trupul posedat cu un glont fatal. A pasit singur si liber prin bresa creata spre paradis, unde o lumina blanda ii amintea de tot ce mai ramasese bun prin literatura. 

Fericirea i-a fost de scurta durata, fiindca demonul i se incolacise de glezna si refuza sa-l paraseasca. Si, pentru prima data, privindu-i chipul inocent si ochii blanzi de foca, Demetru a inteles ca in tot acest timp il iubise, ca era de fapt ingerul sau pazitor ce-l purta prin brate intr-o lume ostila si-l ajutase sa o infrunte. Asa ca amandoi, imbratisati, au pasit spre portile nemuririi literare. 

Morala o stim, ne-au soptit-o chiar ei: "De vreti cu toti, in timpul noptii, un somn in tihna sa gustati / Nu faceti schimb de ilustrate cu cel primar din Carligati!"