Baiatu' mamii

Elling (2001)

Printr-una din acele coincidente ce vin pe cai necunoscute, s-a intamplat ca in aceeasi zi sa cumpar cartea lui Ingvar Ambjørnsen, Vedere spre paradis (ma dusesem glont sa-mi iau o carte de un autor norvegian, ca n-am habar ce se mai scrie zilele astea prin nordul Europei in afara de romane politiste cu substrat politic) si sa vad filmul facut dupa un alt roman de-al lui, abia dupa vizionare am vazut ca scenariul ii apartine. Cu ocazia asta, am aflat si ca ar fi vorba despre o tetralogie. Volumul publicat la editura All e primul din serie, filmul este ecranizarea celui de-al treilea.
Din fericire, nu se bazeaza pe actiune, ci pe un personaj, asa ca nu se pierde nimic daca incepeti cu filmul. Singurul posibil dezavantaj este ca, atunci cand voi ajunge si la carte, Elling mi se va asocia mereu cu imaginea actorului Per Christian Ellefsen, totusi nu cred ca-i un lucru rau. 
Nominalizatul la Oscar pentru film strain in 2001 are in centru viata unui barbat care a trait pana la 40 de ani cu mama lui, intr-o totala dependenta. Dupa moartea ei, Elling cel anxios este preluat de serviciile sociale si internat intr-un sanatoriu unde il are coleg de camera pe Kjell Bjarne (Sven Nordin), un vlajgan cu minte putina, obsedat de sex. Dupa doi ani, considerandu-se ca ar putea sa se integreze in societate, statul le ofera un apartament in centrul Oslo-ului (sa tot suferi de anxietate in Norvegia daca asta e procedura!), pentru a incerca readaptarea la o viata normala. Pentru un om care se teme si sa traverseze strada singur pana la magazinul de la colt, fiecare pas in noua viata este unul extrem de dificil. Dar filmul trateaza cu umor si empatie aventurile celor doi prieteni - si cand spun "aventuri", ganditi-va ca doar simplul fapt de a da un telefon sau de a raspunde cand suna cineva la usa sunt pentru Elling o provocare. 
Daca la inceput Elling si Kjell Bjarne pot parea putin exagerati, scenariul este consecvent si cei doi ajung sa fie convingatori in excentricitatea lor, desfasurandu-se pe ecran cu naturalete si spontaneitate. Sunt doi prieteni cu probleme, insa functioneaza bine impreuna, fiecare devenind pe rand receptorul imperturbabil al tensiunilor celuilalt, capabil sa-l linisteasca si starneasca amuzamentul spectatorilor. Impreuna, ei sunt "Oslo Rescue Team", super-eroi anonimi ce lupta cu ezitarile si temerile proprii pentru a-i ajuta si pe cei din jur.
Cast-ul mai cuprind doar trei alte personaje mentionabile, o femeie gravida, lucratorul de la serviciul social ce se ocupa de cazul lor si un poet candva celebru. Dar filmul e viu, fara timpi morti sau spatii ramase neumplute, cu o atmosfera pozitiva ce-ti aduce zambetul pe chip. 
Minimalist ca resurse (filmarile desfasurandu-se mai mult intr-un apartament si in cateva locatii reale din Oslo, incluzand supermarketul si restaurantul), isi gaseste tonul si ritmul potrivite pentru a ne vorbi despre curaj, prietenie, cautarea vocatiei si depasirea propriilor bariere mentale, un ton cald si amuzant, cu replici memorabile si cu secvente care starnesc rasul. Cum sa nu te amuze cand cei doi, admonestati pentru factura prea mare la telefon dupa ce Kjell Bjarne descopera liniile erotice, fac o vizita "culturala" de noapte in parcul Vigeland pentru domolirea impulsurile sexuale?! E o scena care reuseste sa nu cada in ridicol si grotesc, pentru ca reactia blandului urias are ceva din puritatea si bucuria unui copil ce descopera o jucarie noua. 
Pentru ca filmul mi-a placut, ma intreb la final: o merita vazuta piesa de la Teatrul de Comedie, daca mai e in programul viitoarei stagiuni? N-am gasit nici o cronica entuziasta, dimpotriva, un personaj important pare sa lipseasca din distributie si, in plus, ezit sa suprapun peste prestatia lui Per Christian Ellefsen pe aceea a lui Marius Florea Vizante (singurul rol care mi-a aratat ca mai exista sperante sa nu fie un actor foarte slab este cel din Restul e tacere), mi-e teama de overacting, dar parca tot ma roade curiozitatea. 

Disclaimer: sa nu aud pe cineva ca nu stiu forma de genitiv a substantivului "mama" :P

Case

Casele vietilor noastre

"Sunt in aceasta carte case triste si case care privesc lucrurile cu umor, sunt case galagioase sau linistite, sunt case fricoase, neastamparate sau batranicioase. Sunt case care au istorie si, uneori, fac istoria. Sunt, adesea, case care au rezistat vremurilor si care i-au ajutat pe oamenii din ele sa reziste", noteaza Ioana Parvulescu in prefata antologiei unde scriitori, arhitecti, traducatori rememoreaza casele ce i-au adapostit de-a lungul vietii. 

Daca, din pacate, cei mai multi conationali sunt interesati de cum se mai imbraca nu stiu ce "vedeta" sau ce masina si-au mai luat ori cum si cu cine se mai fandosesc, intr-o lume ideala eu as vedea articolele adunate in aceasta culegere drept cele mai fierbinti dezvaluiri, capul de afis al unui tabloid, genul de intimitate in care iti face placere sa intri, cea a adevaratelor vedete. 

Cand ma duc la cineva in casa, primul loc spre care imi indrept privirile curioase este intotdeauna biblioteca. Apoi nu pot sa ma impiedic sa nu observ cum este decorata si ochii mi se opresc de obicei asupra genului de fleacuri fara utilitate practica: vreo colectie de minerale, un tablou sau o jucarie, o decoratiune, lucruri care ma intriga, dau dovada de creativitate, imi trezesc curiozitatea, chiar daca nu-s mari opere de arta. 

In cartea de fata, unii autori ne introduc asemenea unor bune gazde in intimitatea lor, altii ne tin la poarta, in fata curtii, sa ne depene amintiri cu parfum de epoci apuse, plecand apoi cu senzatia ca a fost o vizita reusita, iar altii ne opresc politicos in prag, hranindu-ne mai mult cu consideratii generale despre influenta mediului de viata asupra evolutiei personalitatii. Nu stiu daca in cercul vicios al caselor si personalitatii cele dintai o modeleaza pe cea de-a doua sau, inconstient, tu, locuitorul, alegi (atunci cand o faci, cand nu ramai in locuinta parinteasca) o casa potrivita nevoilor si aspiratiilor tale, dar un lucru stiu sigur: desi stau la bloc, in interiorul meu nu traieste un "maidanez cantator de manele", cum spune Andrei Plesu despre "blocatari". Daca ar fi un caine, sigur n-ar fi maidanez, ci unul pe care l-as adopta si iubi, iar manele n-ar canta, poate doar ar scanci trist de dor de libertatea din afara celor patru pereti. Prefer sa cred ca adapostesc, de fapt, o pasare gata sa se desprinda, sa cutreiere prin lumi vazute, auzite sau citite si apoi sa se intoarca in cuibul ei, cu rol pur functional. Casa mea ideala ar fi probabil un camper (in lipsa unui iaht), sa pot cutreiera tot pamantul de la nord la sud si de la est la vest, evitand cu grija Rusia (din antipatie) si tarile musulmane (din motive practice  descurajante pentru hoinarit), sa schimb peisajul ori de cate ori imi doresc. Cel mai apropiat de aspiratiile mele l-am simtit pe Radu Paraschivescu, are acelasi neastampar, acelasi dor de duca. Nu m-am atasat de nici una din cele 6-7 case pe care le-am schimbat de-a lungul timpului, doar de anumite obiecte sau momente traite acolo, ramase in urma si incremenite in timp, ori de un peisaj ce se deschidea in fata. Daca ar fi sa-mi parasesc locuinta actuala, as tanji doar dupa umbra copacilor din fata balconului, dupa ciocanitoarele sau gaitele ce le mai dau ocol, dupa cei doi gugustiuci care vin sa-i hranesc atunci cand ma vad la geam, dupa acele trei-patru zile cand pandesc  corcodusul pentru a prinde exact momentul cand explodeaza bobocii si se transforma in flori, moment cand imi decretez oficial starea de primavara. Si poate dupa linistea zonei, dupa izolarea in care traiesc de mai bine de 15 ani, fara sa cunosc in blocul de 10 etaje mai mult de doi-trei vecini de palier si inca vreo 2 posesori de caini, intalniti in parc prin forta imprejurarilor. 

Ma incanta imaginea caselor cochete interbelice cu mansarda in care traiesc multi dintre autorii ce semneaza antologia, mi-ar placea sa locuiesc pentru o vreme in hambarul transformat de Ana Blandiana in birou de lucru, dar nu am nici veleitati agrare, nici de trai intr-o comunitate intruziva, iar zgomotul marilor artere de-a lungul carora sunt insirate multe din acele case frumoase imi da fiori de groaza, indiferent in cate straturi de termopan mi-as inveli urechile. Cum traiesc de obicei dupa ora Canadei, m-ar ucide sa nu fie liniste dimineata, pe la 11-12, cand mi-e somnul mai dulce.

Revenind la carte, nu este doar cu/despre case, ci despre o intreaga epoca si oamenii ei, personaje pitoresti sau grotesti, evocate cu nostalgie sau umor. Unele amintiri sunt invaluite in aura copilariei si recreeaza un moment de magie pastrat peste ani. Altele readuc in memorie tensiunea apasatoare, incordarea epocii comuniste, cand fiecare ciocanit in usa in miez de noapte putea insemna o vizita a Securitatii. Multi autori au trecut prin experienta locuitului in comun dupa nationalizare si majoritatea pune accent pe simbioza creata intre locatar si spatiul locuit. Hmm, care simbioza?! Aceea dintre canar si colivia lui, cred eu, oricat de zugravita, aranjata si poleita cu vise mi-ar fi cusca, e pana la urma doar un dormitor, simt mai mereu nevoia sa-mi intind aripile si sa pornesc departe, cat mai departe, mai ales ca obiectul principal de atasament, biblioteca, poate fi luat pe o tableta oriunde.

Traversarea noptii

Gabriel Osmonde - Alternastere 

O "viata moarta" este transformata din momentul cand un sinucigas ghinionist intra in contact cu Fundatia Digggers si ajunge intr-un misterios sat din inima continentului australian, plin de bizarerii menite sa-i cauzeze desteptarea lenta din indelungata somnolenta a vietii. 

In locul unde "traversarea noptii devine posibila", eroul este pus in fata unor imagini care la inceput par sa nu aiba nici o noima, dar capata treptat inteles. Fiecare, in felul lui relativ si partial, se poate simti util, si pictorul care isi picteaza tabloul, si stergatorii de tablouri aflati de cealalta parte a zidului, si copiii orfani ce construiesc picioare de mese pentru ca noaptea profesorul lor sa le arda. Numai vederea de ansamblu a ambelor parti ofera o imagine a absurdului gesturilor lor. Si aceasta perspectiva din afara genereaza nasterea alternativa, dreptul de a fi in alta parte, de a iesi din ritmurile impuse ale vietii, salvarea propusa de soteriologia lui Godb. Doctrina lui porneste de la ideea ca fiecare are parte de o nastere biologica - agregatul format din cele 20-30 de mii de zile (stiati ca doar atatea are viata unui om? 30 de mii pentru situatia optimista de 84 de ani!) - si apoi de una sociala, ce incepe cu initierea profesionala, sexuala, angrenarea in rutina. Cea de-a treia, o lume inaccesibila multora, este capacitatea de a trai in alta parte decat in propria viata, o tema cu radacini inca din Testamentul francez, unde aparea o scena in care timpul pare sa se opreasca in loc intr-un fel irepetabil.
"Ai putea sa ti-i imaginezi pe Hitler sau pe Stalin oprindu-se pe malul unui rau, intr-o zi de toamna, privind curgerea apei, trecerea norilor, simtindu-se singuri, straini in lumea asta? Ai putea sa le acorzi posibilitatea unui asemenea moment?" Da, problema mea cu cartea este ca pot. Asa cum, vorba cantecului, "nu e om sa nu fi scris o poezie", tind sa cred ca la baza avem cu totii aceleasi nevoi, si escapismul, dorinta de oprire din goana agitata dupa bani sau putere, oricat de obsedanta ar fi, este una dintre ele. Oricine o intrezareste, macar o data. N-o fi asa, dar asta e senzatia mea, drept pentru care toata povestea cu alternasterea mi-a sunat cam patronizing, ca si cum ar fi vorba despre un cerc al initiatilor inaccesibil muritorilor de rand, cu iz de manual de spiritualitate orientala pe intelesul omului modern, in care ni se flutura prin fata ochilor felurite aspecte ale moralei, sexualitatii, ecologiei, nu atat de revolutionare sau originale cum le considera unii.

Filmele proiectate in cadrul fundatiei sunt scurt-metraje asemanatoare celor in ralenti de prin muzeele de arta contemporana, avand ca subiect rutina vietii, miscarile mecanice, acele filmulete ce nu reusesc mai niciodata sa-mi transmita tensiunea angoasanta, le privesc ca pe o ciudatenie artificiala, dar inglobate in povestea lui Makine-Osmonde capata o noima si un grad de digerabilitate mai mare. Poate pentru ca receptez mai bine cartile care-mi spun "ce viata de cacat ai" decat filmele cu acelasi subiect, o spun intr-un mod mai prietenos, mai empatic. Ori poate faptul ca am citit-o intr-un moment de gratie, in mijlocul paradisului nordic, m-a facut sa ma detasez, intr-o lume unde nu se aplicau legile rutinei, totul era nou si frumos, ochii si urechile larg deschise incercau sa inregistreze fiecare imagine, fiecare zgomot, asa ca punctul de pornire al cartii mi s-a parut o prostie.
Am citit ulterior si Lucrarea iubirii, cu speranta ca Alternasterea e doar un derapaj. E mai rau decat mi-am imaginat, acolo se naste Bôlos si este introdusa ideea femeii cu corpul extrem, aparitie repetitiva pana la obsesie, acolo germineaza gandul unei fratii a inadaptatilor social, e ca un fel de schitare a proiectului cartii de fata.
Un lucru care ma deranjeaza la multi reprezentanti considerati de frunte ai literaturii franceze contemporane  apare si aici: nu fac un subiect tabu din sex in literatura, da-s prea multi francezii astia freudieni care pun sexul, in toate formele, pozitiile si orificiile posibile, la baza dezvoltarii romanelor, nu cu rol de argument, ci de motiv central, punct de plecare sau de sosire, serios, a devenit o particularitate nationala si-i face prea previzibili.

Sa nu intelegeti ca ar fi o carte prost scrisa, asta m-a si ajutat s-o termin, m-a luat valul frazelor frumos aranjate si m-a scos la liman, imi pare doar teribil de rau ca Makine nu-si pune talentul in slujba unei cauze mai bune. Sau Osmonde, care a incercat sa se alternasca, asumandu-si o a doua identitate literara, din fericire nu l-a tinut prea mult. Deocamdata, raman la Makine cel inspirat de istorie, acolo unde tonul justitiar si raspicat cu nuante livresti isi gaseste mai multa justificare si originalitate decat in bovarismele filozofice. Au ceva rusii cu dedublarile, ma bucur ca aici secretul nu a fost la fel de durabil si de succes ca la Gary/Ajar, singurul scriitor laureat al Goncourt-ului de doua ori, unde avatarul a reusit sa devore identitatea pana la anihilare, sper ca faza de personalitate multipla sa se fi incheiat si din ea sa se intoarca doar Makine, fara Osmonde. Daca nu, voi gusta din mar doar jumatatea dulce si parfumata, o voi evita pe cea otravita cu ademenirea ei spre neant, il voi citi in continuare cu multa placere pe unul, il voi evita pe celalalt.

Odiseea moderna

Manuel Vincent - Glasul marii

Sa fi fost mai bine sa-mi ascult primul instinct si sa nu cumpar o carte a carei coperta promitea siropel pentru domnisoare visatoare? Ce poate fi mai kitch decat un cuplu mergand pe malul marii spre asfintit, tinandu-se frumusel de mana?! M-am razgandit la vederea numelui unui alt autor spaniol ce-si astepta cuminte randul sa-l descopar, mai ales ca editurii Univers ii datorez intalnirea cu un scriitor ce a intrat ca o mare surpriza in top zecele personal, Javier Marías. Apropo de care fac o paranteza sa-mi spun un ofofof, poate vede cineva cu vreo putere de decizie prin planurile editoriale de la Univers sau Polirom, editurile care-l traduc la noi: ma uit cu frustrare pe raftul unde zace de cativa ani volumul 2 din trilogia "Chipul tau, maine". Pe primul, "Febra si lance", nu l-am mai gasit nicicum si site-ul Polirom spune ca-i epuizat iar cel de-al treilea am impresia ca nici nu s-a tradus si nu stiu daca intra in planurile de viitor. Sa citesc "Dans si vis" cel singurel si stingher ori o fi mai bine sa mai astept sperand ca rabdarea imi va fi recompensata? Din aceasta dilema nu pot sa ies :).
Revin insa la cartea de fata. Inceputul era plin de promisiuni, mi-a atins o coarda extrem de sensibila, aceea ce rezoneaza la proza sud-americana, amintindu-mi de o povestire a lui Marquez, in care cel mai frumos inecat din lume poposeste intr-un sat de pe tarmul Marii Caraibelor. Un alt inecat misterios ajunge aici pe o plaja spaniola. Poate mi s-au ridicat mie asteptarile pana la cer si inapoi, insa Manuel Vincent nu este un al doilea Marquez, nici un al doilea Camus, desi Circea, localitatea ce poarta in nume rezonante ale mitologiei grecesti (de care se abuzeaza in tot continutul) are ceva din verile inabusitoare ale Oranului, cu miros de portocali si briza sarata.
Impresiile mele despre o carte pot fi pozitive sau negative fara rezerve, pozitiv-negative (nu-mi place, desi o consider bine scrisa, am un exemplu pentru data viitoare) si negativ-pozitive (imi place, desi e slaba, asa zisele "placeri vinovate"). In cea din urma se incadreaza cartea de fata, pentru ca imi atinge niste afinitati personale si literare. Este cheesy as hell, de la coperta pana la ultimul rand, dar cum sa nu-mi trezeasca interiorul stancos al continentului nostalgia Cretei cu satucele ei izolate pierdute intre coline sterpe? Si cum sa nu vibrez imaginandu-mi ca poate satul abandonat in ruine pe care l-am descoperit intr-o zi torida printre dealuri ar fi putut fi, daca l-as fi privit cu alti ochi, un sat viu, in care oamenii cu chip de leu isi primesc oaspetii cu flori?! Mai ales ca nu era foarte departe de Spinalonga, insula din apropierea Cretei transformata pentru o vreme in colonie de leprosi. 

Dar sa ma intorc la Spania lui Ulises Adsuara al nostru, profesorul de literatura greaca si latina care, asemenea predecesorului mitologic sau tonilor, porneste intr-o lunga pribegie din care se intoarce. "In carti, moartea este doar o calatorie", spune la un moment dat o ghicitoare. Asa este si in cartea de fata, o calatorie ce se transforma intr-un naufragiu, incepand cu momentul cand protagonistul revine la mal, mort, la zece ani dupa disparitia sa, imbracat cu hainele din ziua nuntii, purtand intr-un buzunar un desen in carbune facut de vechiul sau prieten si un pasaport grecesc. La scurt timp si Martina, fosta lui sotie, este adusa in golf de ape, imbracata cu rochia de mireasa purtata la nunta lor. Si daca s-ar fi pus punct aici, as fi ramas cu o povestire intriganta, pe care as fi considerat-o tributara lui Marquez, dar frumoasa. Din pacate, mai urmeaza vreo 300 de pagini care au cam reusit sa-mi strice impresia de inceput.

Cum si-o fi cucerit Ulise cel tanar viitoarea sotie, Penelopa, in absenta versurilor parintelui sau literar Homer sau ale lui Vergiliu? Ce s-ar fi intamplat daca, la intoarcerea acasa, acelasi Ulise ar fi constatat ca Penelopa s-a casatorit cu cel mai bogat pretendent la mana ei? Sunt exercitii de imaginatie care au o legatura cu cartea... Totul te trimite la referinte din literatura clasica greaca si latina, un condiment destul de bun pentru a da cititorului impresia de deschidere a orizonturilor literare... Din pacate, autorul recurge prea usor la arsenalul facil si neveridic al cliseelor literaturii romantioase: fata saraca si inculta este atrasa de creier, nu de bani, ca si cum poemele clasice cu valente afrodisiace ar fi ingredientul principal intr-o alchimie a trupurilor ce functioneaza in ciuda faptului ca sunt despartite de orice altceva: intelect, aspiratii si chiar moarte. De indata ce creierul dispare din peisaj, nu sunt prea multe ezitari pentru ca fatuca sa se orienteze spre "ochiul dracului" pana ce alti ochi, din pietre pretioase, ai unui peste adus de o fantoma revenita din morti, ii vor retrezi vechile nostalgii si pasiunea. Mai adaugam si fascinatia pentru eroii hollywoodieni impinsa pana la nebunie, legendele marinaresti menite sa sporeasca misterul si sa sublinieze clar, in bold, destinul eroului, si avem intreg arsenalul facil folosit sa creeze tensiune, asteptari, curiozitate.
Cu toata oroarea mea pentru pretiozitatea afisata in exploatarea clasicismului, desi nu e ceva ce as vrea sa citesc prea des, nu regret timpul petrecut in compania ei, o contributie o are si starea de vacanta, care mi-a aranjat astrele in armonie cu atmosfera solara a romanului, odihnitoare si prietenoasa. Daca ramaneam doar cu o colectie de misterioase povestiri marinaresti si cu o atmosfera, ar fi fost o carte mult mai buna. Asa, nu pot sa fac abstractie de stereotipuri si de vocalizele suparatoare ale lui Julio Iglesias cel dulceag, ma bruiau pe fundal incercand sa-si susure neaparat povestea de dragoste.

De o parte si de alta a podului

Bron / Broen (2011, 2013, 2015)

Nici nu-mi mai aduc aminte cand am scris ultima oara despre un serial, nu se intampla prea des. Dar simt ca filmul asta ar trebui sa fie mai cunoscut, mai apreciat, mai vizionat. Lucru destul de greu de facut din moment ce multi dintre cei interesati vor fi vazut deja remake-ul american, The Bridge, care am inteles ca nu e prea rau, ori pe cel franco-englez, The Tunnel. 
In versiunea originala, cea danezo-suedeza, pe podul Oresund, ce leaga Copenhaga de Malmö, cadavrul unei femei este gasit exact pe granita, jumatate in Suedia, jumatate in Danemarca. Cand politia incearca sa-l ridice, constata ca de fapt sunt doua bucati de victime, partea din Danemarca apartinand unei politiciene suedeze, cea din Suedia unei prostituate daneze. Asa incepe o complicata investigatie, in care cele doua servicii de criminalistica se vad silite sa coopereze. Pentru ca fiecare are protocoalele si regulile proprii, munca in echipa nu este una usoara, cu atat mai mult cu cat cei doi politisti insarcinati cu cazul sunt un detectiv danez (interpretat de Kim Bodnia, pe care l-am mai vazut in I Kina spiser de hunde) si o suedeza, Saga Norén (interpretata de Sofia Helin, o actrita pe care nu o cunosteam pana acum, dar care face un rol excelent, trebuie vazuta!). Ancheta se va complica si ramifica tot mai mult, implicand aspecte din sfera sociala, precum inegalitatea, vagabondajul, eco-terorismul, pentru a vira apoi intr-o directie neasteptata. Dupa treisprezece luni de la cele petrecute in primul sezon, Saga si Martin, cei doi detectivi, sunt iar adusi impreuna de un caz: un vas fara echipaj, cu trei suedezi si doi danezi inlantuiti in cala, se izbeste de piciorul podului si o noua investigatie se deschide. Ranile trecutului persista si multe se schimba.
Sa va spun acum ca nu ma omor eu dupa genul politist. Nu am vazut decat trei alte seriale ce au tangenta cu el, True Detective, Dexter si Breaking Bad. Mi-au placut, mai mult pentru constructia personajului principal decat pentru scenariu. Bron, in schimb, evita locurile comune ale genului, pune accentul pe diferente, le trateaza cu umor si auto-ironie, fie ca e vorba de doua sisteme de lucru diferite sau de personajele principale, atat de opuse. 
Martin si Saga au o chimie excelenta, dar atipica. Nu veti gasi nimic din obisnuitele clisee ale atractiei exercitate asupra barbatului de politista sexy, tot timpul in pantaloni de piele, comunicarea dintre ei nu are nici urma de flirt, chiar daca doi discuta si despre sex, si asta pentru ca Saga este altfel, va veti prinde destul de repede vazand filmul in ce fel, este suficient sa amintesc ca principale trasaturi nesiguranta emotionala si absenta oricarei empatii cu ceilalti. In ciuda aspectului de care nu se preocupa deloc, umbland mereu cu aceleasi haine, nemachiata, ciufulita, cu o cicatrice vizibila, nu ai cum sa n-o iubesti pe Saga. Gandindu-ma la rolul ei, cred ca un singur actor poate concura performanta Sofiei Helin, Dustin Hoffman in Rain Man. In acelasi stil natural, fara exagerari, se incadreaza si interpretarea actorilor secundari. 
Evolutia scenariului e  imprevizibila, complexa si credibila, imaginea e naturala, lipsita de efectele speciale, de filtrele de culoare menite sa infrumuseteze cadrul. Cu replici inspirate (fiecare personaj / actor vorbeste in limba lui, unele particularitati lingvistice sunt mai usor de sesizat, pe altele le subliniaza chiar eroii si cele mai multe imi scapa, din pacate), ce stiu sa alterneze momentele de tensiune cu umor, filmul ne poarta printr-o multime de subiecte de actualitate, de la relatiile de cuplu si cele dintre parinti si copii la teme legate de injustitia sociala, politica, xenofobie sau poluare. Este interesant pe mai multe planuri si in vartejul ploturilor secundare poti sa si uiti ca urmaresti un film politist. Insa totul are continuitate, firele se leaga, deviatiile de la tema isi gasesc ratiunea si explicatiile. 
Cei doi actori principali marturiseau intr-un interviu ca scenariul este o munca de echipa. Ei, actorii, trebuie sa simta si sa rezoneze cu motivatiile personajelor, se improvizeaza pe parcurs si se analizeaza toate variantele pentru a ajunge la cea optima. Dupa cele zece episoade din primul sezon si zece din cel de-al doilea, pe Kim Bodnia nu-l vom regasi in sezonul trei, programat sa inceapa in toamna anului viitor. Se pare ca nu a fost de acord cu directia in care s-a conturat evolutia personajului sau. Ce-i drept, nici mie nu prea mi-a convenit sfarsitul sezonului doi, incepuse sa cam semene cu Walter White, cine a vazut Breaking Bad poate se prinde ce zic. Daca ar fi sa ma gandesc la un actor danez care sa-l inlocuiasca, singurul pe care-l vad ridicandu-se la inaltimea rolului si a partenerei de platou e Mads Mikkelsen, intr-un personaj ce n-ar avea nimic din Martin... Dar cine stie ce as vor scoate din maneca producatorii, asa cum este surprinzatoarea Sofia Helin.