Femeia ucraineana care este

Oksana Zabusko - Studii in teren despre sexul ucrainean

Unele femei sunt singure pentru ca inca il mai cauta pe Mister Perfectiune, altele fac din singuratate o alegere de viata, pentru a evita complicatiile, altele au parte de o succesiune de esecuri, contratimpi, nepotriviri, dezamagiri, de teama sau nesiguranta. Mai este si categoria celor ce percep lipsa unui partener ca pe un blestem, o povara si atunci cand isi gasesc alesul sunt in stare sa indure multe umilinte pentru a-l pastra. In aceasta din urma categorie o vad pe Oksana, eroina cartii, cautandu-si disperata iubirea si purtandu-si prin lume complexul national. Prefer sa nu o consider un alter-ego al autoarei, ci o imagine deformata, desi multe aspecte din biografia Oksanei personaj coincid cu cele din biografia Oksanei autoarea.
Nu stiu daca este un caz de traduttore, traditore, dar cartea m-a indepartat de la primele pagini, unde am intalnit exact greseala pe care o mai fac si eu cand ma exprim in scris. Ma ia valul cateodata si leg asa, aiurea si repetitiv, determinanti si subordonate, ca nu ma mai pot opri sirul gandurilor. Incerc din greu sa o combat, insa eu, cel putin, nu am veleitati literare si pretentia de a scrie ceva publicabil, stau cuminte in coltul meu fara sa astept laude sau aplauze si fara sa spamez Facebook-ul (nici n-am cont) cu ce-am mai scris.
Vrand sa se exprime in fraze ample, stufoase, ca asa-i frumos cand vrei sa-ti lasi fluxul constiintei sa se reverse, scriitoarea abuzeaza de pronumele relativ "care" si ajunge la dese constructii suparatoare, precum:
- "in care se gasesc frigiderul, cuptorul electric, mobila de bucatarie cu sertarele parca abia prinse si care se deschid..";
- "in care urmareste cu sufletul la gura momentele tensionate in care eroul alearga";
- "casa temporara, in care mizeriile tuturor celor care au locuit-o"...
Si asta doar in primele vreo doua pagini, dupa aceea am renuntat sa le mai notez, ca aveam ambitia sa termin cartea. Iar formulari de genul "(puiul fript) asezat comod, de-a berbeleacul, pe frunze moi de salata" ma fac sa suspectez traducatorul de necunoasterea limbii romane; nici ca o figura de stil nu pot sa-mi imaginez cum s-ar putea rostogoli un pui printr-o farfurie fara panta. Sau doar mie expresia in cauza imi sugereaza miscare?! Nu e singurul exemplu de imperechere a cuvintelor ce mi-a sunat prost gasit, dar, dupa cum spuneam, am incercat sa le ignor ca sa pot continua lectura, sa incerc sa vad padurea, desi copacii erau cam uscati, sa aflu si ce are de spus, nu doar cum o face.
Ma simt si prost ca nu mi-a placut cartea, dar consider o victorie faptul ca am reusit sa o duc pana la capat. Am facut-o doar din solidaritate cu natia ucraineana si pentru ca nu e prea groasa,  daca ar fi trebui sa-i acord mai mult de 3 ore din viata (cam mult pentru 150 de pagini, dar v-am spus ca ma impiedicam des in cuvinte) as fi cedat.
Ma tem ca exista un domeniu, unul singur al rivalitatii ruso-ucrainene, in care simpatizez indiscutabil tabara rusa si acela e literatura. Chiar si cand e vorba de proza autoreflexiva, rusii pastreaza un dram de ironie, de umor, o sclipire jucausa, ceva care sa invioreze cititorul, sa pastreze interesul prin asocierile inedite de ganduri, si nu vorbesc doar de cartile geniale precum Moscova-Petuski. La aceasta Oksana, macinata de contradictia dintre complexul si inhibitia de a proveni dintr-o tara  cu o cultura mica si nostalgia de a se intoarce in patria sa "nenorocita si tembela" atunci cand e departe, vaicarindu-se pe un ton monoton si plat de conjunctura nefasta in care istoria a plasat Ucraina, sorry, dar nu pot gasi nimic in afara unor lamentatii destul de familiare. Traieste o relatie sentimentala violenta cu pictorul Mikola, o alta buna ocazie de a-si plange de mila dupa ce marturiseste ca liantul cel mai puternic dintre ei este limba materna. Mda, limba e o baza excelenta pentru a construi o relatie. Nu va ganditi la vulgaritati, va rog frumos! Nici cu femeile ce-si accepta violenta domestica nu pot empatiza, nu pot sa manifest compasiune fata de prostie, sorry din nou.  Si nu vreau sa stiu ce ar scrie acum, cand Ucraina isi merita din pacate cu adevarat eticheta de victima si locuitorii ei cu atat mai mult, am citit oricum mai mult cu o carte scrisa de Oksana Zabusko decat mi-as fi dorit.

Spionaj

Ian McEwan - Operatiunea Sweet Tooth

Nu stiu cum se face, dar sunt momente cand, la distanta foarte mica in timp, cate doi scriitori reusesc sa publice volume cu subiecte similare. Sa fie de vina telepatia sau intalnirile la o bere ale autorilor, cand limbile se dezleaga mai usor si incep sa-si povesteasca la ce mai lucreaza?! Asa au facut Colm Toibin si Lodge cu Henry James acum cativa ani, asa fac acum Coe si McEwan cu spionajul din vremea Razboiului Rece. Daca la cel dintai pretextul era dat de Expozitia Universala de la Bruxelles, McEwan isi plaseaza romanul in cadrul MI5, serviciul de securitate si contrainformatii britanic, intr-o perioada cand se incerca pe toate fronturile contracararea propagandei sovietice, inclusiv pe cel cultural.
Nu este un subiect nou pentru McEwan, Inocentul se invartea cam prin aceeasi zona (spionaj, Razboi Rece) si Leonard, personajul de acolo, are un destin similar intrucatva celui al Serenei, eroina de aici. Fiica de preot, absolventa de matematica dar pasionata de literatura, este cooptata in cadrul serviciului de informatii la recomandarea iubitului sau. Ajunge sa ia parte la o operatiune ce are in centru mai multi scriitori, cu intentia de a fi finantati din bugetul serviciului secret britanic, revenindu-i sarcina de a-l superviza pe unul dintre ei. 

V-ati prins, o combinatie de love story cu spionaj, plasata in anii '70, inspirata dintr-un alt scandal din culisele acestuia,  ce-l are ca protagonist pe Stephen Spender, poet si eseist, editor al revistei Encounter, finantata din fonduri CIA. Spender a sustinut tot timpul ca nu avea cunostinta despre provenienta banilor.
MI5-ul lui McEwan nu are nimic din stralucirea spionilor lui Fleming, isi desfasoara activitatea intr-o cladire mohorata, implica multa birocratie si Serena se vede supusa sicanelor unui mediu de lucru preponderent masculin si misogin, nu ca nu le-ar merita. Fiindca este acolo o mare discrepanta intre modul cum isi doreste sa fie perceputa de cei din jur si cum poate fi vazuta de cititori: daca angajatilor Serviciului de Informatii, mai familiarizati cu dosare si date seci decat cu cartile,  le apare ca o persoana citita, mie mi-a inspirat naivitate in lecturi, preferand romanele siropoase si punand accent doar pe intriga. Vorbeste insa despre ele cu o candoare si o bucurie care nu are cum sa nu molipseasca orice pasionat de carti, chiar daca gusturile ei literare sunt indoielnice. In plus, nu stiu cat de intentionat este portretul de "gasculita" ce i se face, daca abordarea simplista a fost alegerea autorului sau naratorului (sa nu accentuez mica surpriza de final), insa prea  se indragosteste, pe rand, cam de fiecare barbat cu care schimba mai mult de doua cuvinte si prea se entuziasmeaza, lipsita de orice profesionalism, de "joaca de-a spionii" in care a intrat, un joc ce o depaseste.
Imbinand fictiunea cu realitatea (apare in carte, printre altii, si bunul prieten al lui McEwan, Martin Amis, a carui companie o "imprumuta" eroului sau, Tom Haley ), autorul creeaza un tablou viu si uneori amuzant al unei epoci de conflict intre ideologii, asta fiind partea interesanta a cartii. Evident ca poate genera tot felul de discutii, mereu actuale, despre rolul artei pe scena politica,  fie ca e liber asumat sau folosit de cei interesati ca instrument de propaganda, si povestirile inserate in roman drept opera scriitorului-personaj, in care minciuna are castig de cauza, nu fac decat sa ilustreze "morala" ascunsa in spatele intamplarii propriu-zise. Insa raman la parerea ca, desi placuta ca lectura, pentru McEwan e o carte slabuta. O fi si vina eroinei, a carei personalitate stearsa si confuza contamineaza parca toate paginile, dar nu am reusit, ca la Inocentul, ca tot ziceam ca provin din aceeasi zona literara, sa-mi pese de dramele mai mici sau mai mari ale Serenei, sa raman cu vreo imagine puternica precum aceea a lui Leonard transand un om cu fierastraul, despre care McEwan spunea undeva ca e o scena pe care n-ar fi trebuit s-o scrie, pentru ca a indepartat unii cititori... Se pare ca aici s-a pliat mai mult pe vointa publicului: o gasculita simpatica si sexy, lovituri de teatru, povestiri cu tenta senzationalista in rama... reteta facila a succesului.

La vanatoarea rechinului-jaguar

The Life Aquatic with Steve Zissou (2004)

Candva, atat de demult ca parca era intr-o alta viata, cand imi punea lumea clasica intrebare adresata de adulti copiilor, ce vreau sa ma fac cand voi fi mare, raspunsul meu oscila intre "cosmonaut", "scafandru" si, mai apoi, cand am invatat cuvantul, "speolog". Nu mi-am dorit niciodata o meserie traditionala, de la varsta frageda ma tot batea gandul explorarii lumilor necunoscute. Avea sa-mi treaca dupa ce am aflat ca, pentru a deveni cercetator in domeniile respective, trebuie sa ai cunostinte de fizica si chimie, orientarea mea spre stiintele cat mai inexacte se cam batea cap in cap cu asa pasiuni. Daca partea cu cosmosul nu stiu de unde a venit, pasiunea pentru lumea submarina mi-a fost inspirata de documentarele difuzate de TVR prin anii '80 in care Cousteau. colindand marile si oceanele, ne dezvaluia secretele ei. 

Wes Anderson pare sa fi avut aceeasi fascinatie pentru oceanograful francez, din moment ce  s-a hotarat sa-i dedice un film, aducand prin Steve Zissou (Bill Murray, unul din actorii abonati la filmele regizorului), un omagiu omului si savantului Jacques-Yves Cousteau. Daca i-ati vazut cateva filme, va dati seama ca nu avea cum sa fie un tribut traditional, ca scenariul si regia au o puternica amprenta personala si pana la urma iese ceva in care nu stii daca face misto de Cousteau ori de tine, spectatorul, sau vrea doar sa-ti verifice amical vigilenta si cunostintele despre viata acvatica. Ramai confuz si perplex, dar te bucuri de imaginarul poetic, oniric, fantastic si absurd al lumii sale. Referintele sunt numeroase, unele mai subtile, altele mai fatise, incepand de la numele navei, Belafonte, cantaretul care prin anii '50 scotea un album numit Calypso. Probabil ca la partea cu "facutul misto" vorbeste frustrarea din mine, sentimentul ca multe aluzii mi-au scapat, dar e greu sa le prinzi pe toate cand Anderson le plaseaza unde nici nu te gandesti, de la mesajele verbale pana la vreun afis din planul indepartat al unui cadru de o fractiune de secunda.
Steve Zissou, un apreciat cercetator al oceanelor aflat acum pe o panta descendenta a succesului, porneste intr-o noua aventura. De data asta, nu curiozitatea stiintifica il mana, ci dorinta de razbunare, de a gasi si ucide acel rechin care i-a mancat cel mai bun prieten. Il insotesc pitorescul sau echipaj, sotia, o reportera insarcinata cu seful ei casatorit si Ned, cel care ar putea - sau nu - sa fie baiatul lui Steve. Si Cousteau avea alaturi in expeditii sotia si fiul, de ce ar fi eroul nostru mai prejos?!
Este un film de vazut pentru fanii lui Anderson, familiarizati cu estetica sa kitch, atmosfera naiv-infantila, decoruri cu aspect de carton in culori de bomboane fondante, aici cu atat mai mult cu cat anii '60 se preteaza la astfel de imagini, unele aratand atat de fake incat te gandesti initial ca expeditia este in mod voit o mare inselatorie si Zissou un impostor ce pretinde ca a ajuns in locuri pe care doar le-a montat dintr-o colectie de fotografii sau filmari ale altora. Si echipajul se pliaza perfect pe ideea lipsei de preocupare pentru veridicitate: Willem Dafoe intruchipand un german in cautarea afectiunii paterne a sefului, un negru brazilian ce canta la chitara piese ale lui David Bowie in portugheza, o tehniciana tot timpul topless sunt doar cateva figuri din adunatura pestrita, exotica, de personaje ce-l insotesc pe capitan pe mare, intr-o aventura condimentata, printre altele, cu o lupta cu pirati filipinezi, dominata de imaginea suprarealista a unui sarpe ce-si face tihnit siesta in mijlocul unui schimb de focuri. Senzatia de basm e atat de puternica incat te astepti dintr-o clipa in alta sa afli ca nu rechinul-jaguar l-a mancat pe Esteban, ci vreo sirena.
Sa nu va asteptati la documentar sau la un film-omagiu despre viata exploratorilor marii. Este un film puternic centrat pe familie, atat in sensul strict, al relatiilor tata-fiu, sot -sotie - fost sot, cat si in cel extins, al unei comunitati ce traieste impreuna de ani buni si a dezvoltat anumite ritualuri si coduri dificil de inteles din afara. Totul, evident, in viziunea hilar-distorsionata a lui Wes Anderson. Desi arsenalul tehnic si tonul vesel ce pare sa nu ia nimic in serios indreapta prima perceptie a filmului in directia comediei, este de fapt o drama si, ca sa-i sublinieze caracterul, scenariul procedeaza in modul emfatic consacrat, ucigand un personaj esential. Asta asa, pentru omorarea subtilitatii si pentru cazul in care nu te-ai lasat pana atunci coplesit de nevrozele eroinei interpretate de Cate Blanchett ori de aura de geniu neinteles a lui Steve Zissou, cu pretentiile sale de a avea mereu situatia sub control fara sa o aiba de fapt niciodata. Pana la urma, comedie sau drama, este, dupa cum spune eroul, o "aventura", la care va invit sa luati parte numai cu acordul copilului din suflet, daca mai e pe-acolo, altfel riscati sa nu-i acordati filmului premisa de nevinovatie si ar fi pacat.

Compendiu de (ne)stiinta pe intelesul profanilor

Édouard Launet - In capatul laboratorului, pe stanga

Stiti stirile acelea amuzante, de cele mai multe ori cu tenta absurda, care ne spun ce a mai descoperit "un grup de cercetatori americani/englezi/de alta natie" si te gandesti ca, daca nu-s o inventie a jurnalistilor, tare nebuni trebuie sa mai fie unii sa-si piarda vremea cu asemenea investigatii? De ce si-ar irosi timpul, energia si fondurile pe asa ceva? Cartea de fata ne prezinta tot soiul de astfel de studii si cercetari, ne spune si de ce, si cum, alegand acele subiecte ce pot aduce in sfera divertismentului o lume altminteri foarte grava si intangibila unora dintre noi. 

"Stiinta este o treaba mult prea serioasa ca sa nu fii tentat sa o iei peste picior", ne spune autorul. Acest luat peste picior nu implica aroganta, ci simpatia profanului a carui logica privind utilitatea este depasita de cea stiintifica. Daca nu intelege rostul unor experimente, cel putin se poate amuza de ele, mai ales ca in zece dintre cazuri savantii in cauza sunt laureati ai premiilor IgNobel (joia viitoare e ceremonia de decernare pentru 2014!). Iar printre subiectii unor studii se afla cativa ce ar fi putut candida cu succes la premiile Darwin, alea care se acorda post-mortem pentru ca premiantii fac un serviciu speciei umane imbunatatindu-i materialul genetic prin disparitia lor. 

Sinucigasi, fiti originali, iesiti din scena intr-un mod exploziv, de exemplu cu o petarda pe cap sau in gura, ori intrigant, prin spanzurare cu centura de siguranta a masinii, sau macar incredibil, va trebuie minim 9 gloante pentru a bate recordul de 8 stabilit de un "sinucis" din Bagdad despre care s-a publicat un articol stiintific intr-o revista americana, presupunandu-se cu seriozitate ca ar fi avut timpul si energia sa-si traga cele 8 gloante. Singur. 

Daca unele experiemente isi pot dovedi o vaga utilitate, altele sunt absolut lipsite de relevanta. De ce ar vrea cineva sa stie la ce ora a pictat Van Gogh un anume tablou?! Ca sa incerce sa-l reproduca la fata locului? Ma tem ca lumina propice ar fi ultimul lucru care i-ar lipsi. De ce unii considera ca pe caini i-ar relaxa "Oda bucuriei" sau "Anotimpurile" si nu agreeaza metalul, o concluzie trasa dupa latraturile ce insoteau Metallica, din moment ce al meu are probleme doar cu sunetele acute, fara legatura cu genul muzical, poate fi la fel de bine vorba de o soprana sau un solo de chitara. Si nici atunci n-as baga mana in foc ca "problemele" nu sunt de fapt o dorinta de a acompania artistii, sa le arate mai bine cum se face, nu latrand, ci urland prelung, in ritmul cantecului.
O cercetatoare britanica - evident, o femeie - a inventat antiderapantul pentru bretelele  sutienului. Asteptam replica barbatilor, hai ca se poate, bretelele de sutien lubrifiante nu-s prea greu de creat, partea cu convinsul potentialelor cliente sa imbrace inventia ar putea fi mai complicata.

Daca vreti sa stiti de ce copiii care refuza mancarea nu sunt mofturosi, ci prudenti, cum poate fi un porumbel orientat spre cubism in defavoarea impresionismului, cum s-au creat genetic oile cu par in loc de blana, cum se face ca majoretele si mascotele sunt mai expuse accidentelor decat sportivii, de ce durata somajului unei persoane depinde de numarul de someri cu care intra in contact, ce rezultate au studiile cand se incurca borcanele de metamfetamina cu cele de ecstasy si alte mostre de ingeniozitate umana, cititi cartea. Merge perfect in metrou sau autobuz, unde esti nevoit sa te intrerupi des  din lectura, fiind prezentari scurte, de maxim doua pagini, care binedispun si te lasa cu senzatia aia de uluiala cand vezi ce obiecte de studiu extrem de serioase mai gasesc savantii.

Obiectiile mele vehemente, care mi-au creat si momente de proasta-dispozitie intr-o lectura altminteri amuzanta, se indreapta impotriva experimentelor pe animale. Inteleg ca unele sunt destinate imbunatatirii performantelor animalelor folositoare omului - nu ca n-ar fi si ele tot suflete, dar alegand sa se lase domesticite si-au stabilit singure pretul confortului - dar multe sunt chinuite inutil si pentru cauze la fel de inutile. Oricum, eu nu accept implicarea animalelor nici in experimentele folositoare, pentru medicina de exemplu. S-ar gasi destui voluntari care sa aleaga constient sa-si riste viata pentru o suma considerata potrivita, aceiasi care se duc sa-si vanda rinichii pe piata neagra sau apeleaza disperati pentru vindecare la tot felul de sarlatani cu un procent de succes infinit mai mic decat cel posibil in cazul testarii unui nou medicament.
As sugera, daca tot incearca sa li se dea un sens, experimente genetice avand drept scop crearea viespilor fara ac, a tantarilor neiritanti, a mustelor si gandacilor care detesta locuintele umane. De-alea nu mi-e mila. Aaa, si pentru linistea personala exterminarea fluturilor, de orice fel, desi am banuiala ca ar exista niste consecinte neplacute asupra unor specii de plante, cu care se hranesc pasari, care... stiti cum e cu efectul fluturilor. Iar pentru oameni, cand vor avea loc acele modificari genetice care sa suprime centrii durerii de dinti si sa ne inlocuiasca sistemul osos cu tuburi din cauciuc, flexibile, nedureroase, neinflamatoare?! Asta asa, pentru inceput.

Vrei sa fii cool? Citeste Mary Shelley

Mary Shelley - Ultimul om

Ultimul om este cartea la care mama lui Frankenstein a tinut cel mai mult, considerand-o reprezentativa pentru ea, ca scriitoare. Este un roman fantastic cu iz arhaic, de secol XIX preindustrializat, dar plasat in ultimul sfert de veac XXI, in care oamenii se deplaseaza prin aer cu baloane cu panze, adevarate corabii, si pe sol cu traditionalele trasuri cu cai iar razboaiele folosesc resursele unei epoci de dinainte de inventarea dinamitei. Un singur lucru s-a schimbat, Anglia a devenit republica. 

Daca porniti la drum cu ideea fixa ca veti citi un SF, s-ar putea sa nu-i acordati cartii sanse prea mari, cu atat mai mult cu cat cei nefamiliari cu victorianismul strabatut de ecouri romantice ar putea sa gaseasca plictisitoare toate acele exprimari livresti ale unor personaje ce-si aleg cu grija cuvintele si tin adevarate discursuri pentru a-si motiva actiunile si deciziile. Sunt multe floricele stilistice, cartea abunda in exclamatii si intrebari retorice si pana spre jumatate respecta si ca teme cel mai pur spirit al epocii. 

Ca orice scriitor victorian care se respecta (cred ca poate fi considerata o pioniera a romanului victorian, mai ales pentru aceasta prima jumatate de volum, chiar daca istoria nu o include la reprezentatii curentului ci o arunca mai degraba in coltul destinat literaturii minore), Mary Shelley isi acorda suficient timp ca sa ne prezinte personajele cu aspiratiile si dorintele lor si relatiile construite minutios, ce pot trece de la cea mai fierbinte ura la cele mai adanci sentimente de admiratie si devotament: Lionel, naratorul, sora lui, Perdita, fratii Adrian si Idris, copiii ultimului rege al Angliei, si Raymond cel ghidat de pasiuni si ambitii. Si cand am spus "pasiuni", e cazul sa accentuez ca sunt de-alea mistuitoare, din vremea cand "nebun de dragoste" nu era o figura de stil, cand se suferea pentru o idee sau pentru o alegere, profund si dureros. Un aer bolnavicios-tensionat pluteste asupra eroilor, insa haosul se va dezlantui cu putere in cea de-a doua parte, odata cu aparitia ciumei, cand pana si clima se schimba: urmeaza ani cu ierni geroase iar marile incep sa fie agitate de furtuni cumplite.

Am gasit idealismul din carte usor desuet si naiv citind, de exemplu, despre osti care isi arunca armele in urma unui discurs mobilizator si se infratesc impotriva flagelului, dar este atat de in spiritul timpului! Nu ma puteam opri sa nu zambesc la anumite scene ce sunau un pic pompos pentru un cititor de azi, insa lectura m-a prins. La inceput, frematam de nerabdare sa se intample, sa vina epidemia, dar dupa primele vreo cincizeci de pagini uitasem ce asteptam si m-am lasat in voia eroilor, a jocurilor amoroase si politice, am capatat incredere in autoare si m-a absorbit atmosfera cartii.

Este cazul sa ma opresc aici, sa nu descurajez tinerii cititori neinteresati poate sa afle in ce masura se regasesc in personajele cartii portretele poetilor Byron si Shelley (sotul autoarei), acei cititori pentru pentru care surorile Brontë, George Eliot sau Anthony Trollope sunt doar niste nume, mai atrasi de cartile cu adolescenti si vampiri ai epocii contemporane decat de romane "expirate" de acum 200 de ani.

De ce sa cititi Mary Shelley? Pentru ca veti avea surpriza sa descoperiti o trendsetter cu o influenta enorma asupra pop-culture-ului si pentru ca le veti putea povesti apoi in cunostinta de cauza prietenilor despre primul scenariu post-apocaliptic al literaturii moderne (daca vreti mai mult in domeniu, puteti sapa dupa aceea mai adanc, pana la Ghilgames). Nu a impus doar o figura legendara a genului horror, ci si tematica exterminarii vietii planetare, atat de uzata de vreo jumatate de secol incoace in carti si mai ales in cinematografia hollywoodiana. Desi nu are spiritul de anticipatie de care vor da mai tarziu dovada Jules Verne si Asimov, este vizionara prin introducerea in literatura a tuturor locurilor comune folosite in scenariile catastrofice, inclusiv acela ca eroii sunt incredibil de stupizi. Daca iarna este perioada cand epidemia nu se manifesta, cand totul e inghetat, credeti ca se gandeste cineva sa-si croiasca drum spre o insula izolata si rece precum Islanda ori macar spre Scandinavia? Nuuu, evident ca apare ideea "salvatoare" ca nordul nu este o regiune propice dezvoltarii speciei umane si toti englezii supravietuitori trebuie sa porneasca haihui prin Europa, in cautarea unui paradis cald si primitor :).

Mary Shelley este un pas inapoi, spre cautarea radacinilor culturii pop, dar si un pas inainte in cultura personala, deschizand o poarta spre o literatura ce ar putea parea, vazuta de la inaltimea secolului 21, indepartata si prafuita, dar ar fi pacat sa credeti asta. Daca ii treceti pragul, poate o sa vreti sa vizitati mai mult din acea lume plina de idealuri, cu reguli de conduita stricte, unde nimic nu vine de-a gata, ci totul se obtine prin perseverenta, suferinta si virtute.