Adolescenta la masculin si feminin

F. Scott Fitzgerald - Povestiri cu Basil si Josephine

Oricat de diferiti am fi, oricate secole de civilizatie sau cunoastere ne-ar desparti, suntem cu totii organisme biologice functionand dupa aceleasi reguli. Si vine pentru fiecare o varsta la care hormonii o iau razna si nevoia de a epata sau de a placea ajunge sa ne conditioneze comportamentul, sa ne determine alegerile si evolutia viitoare. Varsta aceasta e adolescenta. Cum isi satisfaceau nevoia de popularitate tinerii inceputului de secol XX, intr-o epoca in care nu puteau sa adune like-uri si sa-si etaleze colectia de selfie-uri, pozele cu ultima cucerire sau cu cea mai noua rochie de bal?! Mai ales ca e vorba despre anii imediat urmatori perioadei victoriene, cand constrangerile si rigorile unui cod al bunelor maniere ajung sa fie inlocuite de excesele si revolta unei generatii menite "sa scape de sub control".
Despre generatia adolescentilor de azi vocea natiunii spune ca nu-s interesati de nimic in afara petrecerilor, socializarii - merge si irl, dar se prefera virtual ca e mai simplu cand pot sa-si cosmetizeze imaginea -, intr-un vertiginos carpe diem, preferand sa traiasca frenetic "aici si acum", fiindca nu se stie ce va fi maine. La partea asta chiar le dau dreptate, desi experienta personala m-a invatat mai degraba carpe mortem, si anume speranta ca am ereditate buna si nici nu stiu cand va veni daca nu se grabeste vreo boala urata s-o ia inainte... Sa nu divaghez insa, ca vreau sa va vorbesc despre o carte tonica, una care celebreaza viata, un gen pe care rar mi se intampla sa-l apreciez.
 Oricat de surprinzator ar parea,  pustimea adolescenta a anilor 1910-1920, desi e despartita de cea de azi de un secol si de muulte gadget-uri tehnologice, avea si ea partea ei de tineri introvertiti, calauziti de pasiunile lor, privind de sus societatea dar sperand sa primeasca si aplauze pentru asta, si tineri pentru care a face impresie asupra anturajului pare sa fie singurul scop in viata, frivoli sau dedicati unor vise si planuri de viitor, inadaptati la codurile societatii sau integrati atat de bine incat isi inchipuiau ca toti ceilalti le stau la picioare.

Epoca damnatilor si nelinistitilor este aceea a tineretii lui Scott Fitzgerald insusi, de care-si aduce aminte cu nostalgie in perioada cand scria Blandetea noptii. Cele paisprezece povestiri din volum, noua dedicate lui Basil si cinci lui Josephine, surprind parcursul formarii a doi tineri ce nu se intalnesc niciodata, de la "varstele mirarii continue", 10-11 ani, pana spre 17-18 ani, prin episoade sugestive pentru dezvoltarea emotionala viitoare. Baietii traverseaza anii jocurilor mai putin ingenue cand descopera apropierea corpului feminin, trec de la pantalonii scurti la cei lungi dorindu-si sa creasca mai repede pentru ca, simtindu-se maturi, sa ajunga la ezitarile si nesigurantele semnalelor transmise de sexul opus, cand prea mult efort depus din dorinta de a placea poate trece in ochii celorlalti ca infatuare si ego exacerbat. La 16 ani, Basil regizeaza prima lui piesa de teatru, viseaza sa devina un leader al comunitatii, sa primeasca aplauzele tuturor. La aceeasi varsta, Josephine are aspiratii de actrita si obsesia popularitatii si a cuceririlor, nu din pasiune, ci doar pentru a-si dovedi ca poate, pentru a-si testa farmecele. 

 Dincolo de slabiciunea mea pentru Scott Fitzgerald, de fascinatia pentru acel segment de timp stralucitor si fara griji al adolescentei Americii ce avea sa fie urmat de marea criza, povestirile din carte sunt nu doar o evocare nostalgica a propriei tinereti a autorului, ci un punct de pornire in intelegerea dezvoltarii ulterioare a personajelor vulnerabile si fragile ce-i populeaza romanele. Cunoscand-o pe Josephine, poti sa intelegi mai bine evolutia tuturor personajelor feminine, cu aerul lor superficial-nevrotic, de la Nicole la Daisy sau Gloria, in timp ce Basil, cand va creste, va deveni un alt Dick Diver sau poate un Jay Gatsby. Cu totii au fost adolescenti carora viata parea sa le surada, inchipuindu-si ca vor deveni faimosi si lumea le va sta la picioare pentru a le omagia stralucirea, inteligenta si frumusetea. Cu totii au fost infranti, au cazut prada propriilor asteptari si sperante neimplinite, in opozitie cu eroii faulknerieni de exemplu, care pot sa piarda razboaie reale si sa ramana tot neinvinsi. Basil si Josephine sunt copiii unor mame crescute in spiritul victorian rigid, ce au simtit - prin contrast - nevoia sa-si traiasca viata entuziast, in luminile rampei si in aplauzele celorlalti, dar vor cadea in cea mai adanca depresie atunci cand se vor maturiza si isi vor pierde iluziile si capacitatea de a visa. Un flirt refuzat, episoadele de orgolii ranite, eclipsarea de catre un rival se vor transforma mai tarziu in marile infrangeri ale unei vieti ce le va refuza statutul de vedeta pe care au invatat ca au dreptul sa si-l revendice. Dar astea fac parte dintr-o alta carte, pentru care povestirile de fata sunt un excelent punct de pornire.

Vampirii hipsteri

Only Lovers Left Alive (2013)

Imi spunea mie ceva instinctul cand nu m-am repezit anul trecut la cinematograf sa vad filmul de fata, desi imaginile din trailer si actorii imi cam faceau cu ochiu', bine ca am asteptat cuminte sa vina la HBO, ca sa nu plang dupa bani. Pentru ca aici este un intreg film exact ca eroii de care va povesteam in Den Brysomme Mannen data trecuta: curat, cu grija pentru detaliile de imagine, pieptanat si cu ridurile bine ascunse sub straturi intregi de cultura muzicala (Adam, eroul interpretat de Loki din Thor, pe numele lui Tom Hiddleston, este pasionat de instrumente, chitari in special, de la origini pana in prezent) sau literara (ni se plimba prin cadru multe carti, ca niste amante seduse si abandonate, doar rasfoite de infinita sete de cultura a nemuritorilor si ni se arunca in fata o ipoteza des rontaita de cinematografia hollywoodiana,  cam de fiecare data cand vine vorba de Shakespeare, aceea ca Marlowe i-ar fi scris operele), dar plat, tern, de o goliciune sufleteasca asemanatoare racelii sangelui vampirilor.
Vampirismul lui Adam si al Evei, cei doi protagonisti ce strabat timpul impreuna, e doar un pretext pentru ca scenariul sa ne vorbeasca despre lucrurile cu adevarat nemuritoare in viata: sa fie iubirea unul dintre ele? Cei doi eroi nu m-au convins in directia asta, chimia lor pare sa lancezeasca intr-o tensiune a contrastelor dintre o femeie rece, calculata, mereu la curent cu ultimele gadgeturi tehnologice si un barbat ramas parca in epoca poetilor romantici sau macar in cea hippie, cu episoade depresive ciclice, pasionat de muzica atmosferica de influenta orientala. Traiesc la mii de kilometri distanta unul de altul si, paradoxal, fiecare si-a amenajat resedinta intr-un loc mai potrivit cu temperamentul celuilalt, ea in Maroc, el la Detroit, orasul aproape parasit in urma falimentului industrial, unde se profileaza pe fundal ruinele halelor si cladirilor abandonate, numai bune pentru o tragere la tema unei atmosfere apasatoare. Sa fie muzica elementul nemuritor? Este posibil dar, cu certitudine, ceea ce nu moare niciodata e instinctul, acel impuls ancestral al supravietuirii ce-si cere drepturile cand fiinta, fie ea si eterna, se simte amenintata.
Vampirismul este doar un punct de vedere superior si detasat asupra epocilor si evolutiei umane, a ceea ce Jim Jarmusch, regizorul-scenarist, considera  decadenta si alterarea speciei noastre. N-am putut sa-i imbratisez punctul de vedere, dimpotriva. Pentru ca acei "zombi", cum sunt numiti muritorii,  au sentimente, sunt nesiguri sau nelinistiti, tematori sau ingroziti, in timp ce protagonistii, care ar fi putut sa adune toate trairile lumii in secolele lor de viata, apar inerti si inexpresivi, ca niste papusi de portelan cu aceeasi expresie blazata incremenita pe chip. Am inteles ideea cu melancolia si contemplarea, dar constructia (lipsa a) personajelor m-a exasperat. Ma gandesc acum la Melancholia lui von Trier, unde sentimentul era prezent, m-a apasat cateva zile dupa vizionare; aici, in afara unei estetici vizuale ireprosabile, senzatia transmisa de pe ecran era aceea de plictiseala in doi. Doar sora Evei (Mia Wasikovska) ce a mai inviorat pentru cateva minute pelicula, cu prezenta ei entuziasta si exploziva, insa totul a revenit repede la normalitatea banala a unui cuplu ce pare sa reziste doar pentru ca n-are de ales, ca oricum lumea e prea mica pentru a nu se mai intalni si calea pana la planeta-diamant e atat de lunga incat la ea  nici un vampir n-a reusit s-ajunga.
Sau poate tot ce am spus aici sunt doar gandurile unui zombi, incapabil sa contemple in extaz umorul suprarealist, ironia de care vorbesc unii (am zambit vag la cateva replici) si lirismul acestui minunat regizor pe care-l consider supralicitat. Recomandabil amatorilor de artsy fartsy  si hipsterilor, pe care ii vor unge pe suflet atitudinea "eu am descoperit chestia asta cu 200 de ani inainte sa fie la moda" :).
Si iar imi vine sa urlu la desteptii care traduc numele filmelor in romana: voi chiar va uitati la un film inainte sa-i stabiliti titlul? Indragostitii mor ultimii??? Chiar asa? Unde? Cand? Ne-am uitat la acelasi film? Sau, daca n-ati avut rabdare sa-l vedeti, puteati macar sa intelegeti ca titlul original este despre viata, nu despre moarte.

Bizar, grotesc, absurd, uman

Clemens J. Setz - Dragostea in vremea Copilului din Mahlstadt

Cine a mai trecut pe aici imi va fi observat probabil o anumita slabiciune pentru ceea ce Matei Calinescu numea doua dintre fetele modernitatii, decadenta si kitch-ul, pentru o estetica ce forteaza limitele maladivului si morbiditatii. Cam pe aceasta fascinatie se pliaza bine cartea de fata, o surpriza din partea unui scriitor austriac ce construieste o lume ireala pacalindu-si cititorul ca-l duce intr-un basm, pentru a-l imbranci in mijlocul unui cosmar, intr-un hau intunecat, bantuit parca de monstrii si demonii lui Goya.

Uneori, apar mecanisme ce declanseaza intrarea in irealitate: un simplu obiect ivit brusc in peisaj, de exemplu un cantar sau o statuie, o inexplicabila boala contagioasa a cartilor de vizita alterate de umflaturi si basici, acel moment cand o fata descopera ca-i cresc aripi, cand un barbat gaseste un cadavru in propria-i casa sau cand un cuplu simte ca trebuie sa-si revigoreze viata sexuala. Alteori, distopia este acolo si ne trezim aruncati in plina strada, unde mamele fac trotuarul pentru a-si gasi clienti, fii adoptivi de-o noapte, sau in piata unde (un sculptor) "dintr-un amestec de lut si un schelet flexibil, format din mici tevi care pastrau umezeala, a modelat un copil mare, stand jos, cu capul plecat, ca si cum tocmai l-ar fi clatinat neincrezator la auzul cine stie carei absurditati. O mica gaura in adapostul cranian permitea introducerea apei in schelet, pastrand astfel materialul moale si maleabil. Il insotea o tablita, acoperita cu un scris elegant, continand un fel de instructiuni de utilizare, in care se spunea ca artistul nu trebuie sa-si rezerve niciodata monopolul asupra desavarsirii operei sale si ca orice persoana interesata de arta este chemata sa-i modeleze fizionomia prin batai, lovituri cu picioarele, ajutat de unelte sau, daca e necesar, chiar de arme, dandu-i ceea ce se considera in general forma desavarsita a unui copil."
Nimic din ceea ce este alienant nu ramane in afara acestor povestiri, de la ipohondrie la paranoia, de la comportamente sexuale deviante la violenta gratuita. Plasandu-le in tablouri fantastice cu tenta absurda si cu tuse ingrosate, Setz ne vorbeste de fapt despre lumea reala, acea lume a tensiunilor, perversiunilor si brutalitatii, dar si a singuratatii, a senzatiei de anihilare a individului, a incapacitatii de comunicare si de exorcizare a pornirilor negative, ce raman sa macine sufletul pana la disperare, atunci cand nu exista un recipient de revarsare a furiei sau frustrarii.

E drept ca are idei mai bune decat realizarea, ca bizareriile cu aer grotesc nu-si gasesc intotdeauna cea mai fericita forma de exprimare, cu personaje prea schematice pentru a-ti da timp sa le intelegi motivatiile si actiunile, ca ii lipseste acea fascinatie generata de maestrii realismului magic nu doar prin asocieri surprinzatoare de imagini, dar si de cuvinte, insa Setz este un autor tanar, aflat la varsta cand risti sa te entuziasmezi prea usor de propriile idei si gaselnite pentru a le cizela cu rabdare, vrei sa spui totul, aici si acum. Merita citit de fanii genului, dar si pe altii s-ar putea sa-i prinda, sa-i acapareze ca intr-un cosmar din care vrei sa iesi construindu-ti propriul scenariu intr-o stare de semitrezie, cu speranta unei intorsaturi de situatie care sa readuca ordinea in universul distorsionat. Ori poate preferati cheia basmului horror si  veti dori sa aflati cum le-au decis parintii  soarta lui Hansel si Gretel.

Cat despre "forma desavarsita a unui copil", acel copil care este pentru fiecare scriitor cartea lui, mereu urmatoarea, cea care se naste si creste inainte de a-si lua zborul spre lume, nu este nevoie doar de un autor pentru a fi gasita, dupa cum ne indica povestirea ce da titlul volumului. Setz, ca scriitor, ofera materia bruta. Restul e de-acum in seama cititorului, ce ii vei putea modela sensurile dupa propriul gust si dupa interpretarea pe care o va crede potrivita.

In Rai, in Iad sau doar in Norvegia

Den Brysomme Mannen / The Bothersome Man (2006)

Filmul asta mi-a amintit de o petrecere multinationala la care am fost acum vreo luna si ceva. Erau vreo douazeci de romani, patru italieni si sase nordic, de toate soiurile: din Norvegia, Suedia si Islanda. Ni se spusese ca e ceva casual, intre prieteni, si evident ca m-am simtit ca o Bridget Jones deghizata in iepuras Playboy cand am ajuns acolo in blugi si am vazut ca lumea venise aranjata la patru ace. Culmea elegantei o reprezentau scandinavii, cu totii  la costum / rochii de seara. Insa cateva sticle de bere si compania efervescenta a italienilor m-au ajutat sa trec peste senzatia de inadecvare initiala. Tanjesc dupa spiritul nordic, neintruziv in viata celui de alaturi, cu spatiul personal bine delimitat, dar am de fapt mai multe afinitati temperamentale cu cel latin, impulsiv, capabil sa se entuziasmeze si sa-si traiasca mai intens si nemultumirile, si bucuriile, si dezamagirile, si succesul, sa-si exprime fatis simpatiile si ostilitatile. Raceala nordica imperturbabila ca un iceberg ma descumpaneste, nu reusesc sa-mi dau seama cand un om te place sau il agasezi dar este prea politicos sa ti-o spuna. Ceva asemanator am mai simtit acum niste ani la un revelion in Austria, unde majoritatea prietenilor gazdelor, austrieci, schimbau amabilitati din varful buzelor in fata unui pahar de sampanie, iar "gasca balcanica", romanii si sarbii, ne retrasesem in balcon la discutii animate si cantari din repertoriile Bijelo Dugme si Bregovic.

Am amintit de episoadele astea pentru ca au legatura cu spiritul filmului, reprezentativ pentru senzatia pe care ti-o dau popoarele nordice cand incepi sa le cunosti putin: daca incerci sa privesti dincolo de aparenta ordonata, civilizata, zambitoare, aparent prietenoasa, nu reusesti sa vezi nimic. Nu spun ca sunt niste roboti lipsiti de sentimente, dar si le tin atat de bine incuiate, de ascunse sub straturile de poleiala ale conventiilor sociale incat dau o acuta senzatie de vid interior, pe care ajung uneori sa o si resimta astfel, dupa cum vedem in filmul de fata.

Andreas, omul revoltat, ajunge intr-un oras foarte asemanator cu Oslo, unde i se ofera slujba ideala, cu pauze cat de dese si lungi doreste si cu salariul platit chiar inainte de a incepe sa lucreze, cunoaste o femeie de succes alaturi de care se muta in vasta ei locuinta, o cladire la fel de aseptica, standardizata si lipsita de personalitate ca si oamenii. Toti sunt zambitori, amabili, atenti sa nu deranjeze sau sa jigneasca pe cineva printr-o remarca nepotrivita. Pare o lume ideala, careia Andreas incepe sa-i simta treptat goliciunea: mancarea nu are gust, nici miros, bautura nu imbata, sexul este o insiruire de gesturi mecanice, dragostea e doar mimata. Deasupra tuturor vegheaza echipa de curatenie, gata sa intervina in cazul accidentelor si sa repare eficient orice deviatie de la normalitate. 

Alienarea omului occidental cauzata de standardizare, senzatia de apasare a individului "altfel" intr-o lume ordonata ce pare cea mai buna posibila nu sunt idei noi, nu erau nici acum opt ani, cand a aparut filmul. Scenariul nu are pretentii de originalitate, te trimite prin toata literatura si cinematografia de gen, de la Kafka la The Machinist, de la Sartre la A Beautiful Mind. Insa pastreaza o ambiguitate in sensul bun si coerent, nu sunt doar imagini frumoase gratuite (avem parte de poze de calendar din plin, intr-un desert islandez perfect pentru introducerea in desertul sufletesc al filmului), ci totul provoaca, mentine treaza atentia. Imi place cand un film ma stimuleaza, ma invita sa-mi construiesc propriile ipoteze, nu-mi dezvaluie prea multe detalii ale contextului, fiindca nu ele sunt esentiale aici. Conteaza mai putin cum a ajuns Andreas in acel oras, de ce, unde este de fapt, importanta este atmosfera, din ce in ce mai apasatoare, din ce in ce mai irespirabila, pana in momentul cand o bresa deschide simturilor posibilitatea unei alte lumi, spre ceea ce Osmonde ar numi alternastere. Va spuneam ca filmele clasificate drept horror de obicei ma amuza, ei bine, asta mi se pare un adevarat horror in care nu stii niciodata daca orbitoarea stralucire de la capatul tunelului ascunde iesirea din iad sau afundarea intr-unul mai adanc.

Si concluziile mele, fara sa dezvalui prea mult, fiindca este genul de film care lasa deschise interpretarile, au fost ca priveam in directia gresita: incercam sa gasesc ceva in neregula cu eroul (ca o fi mort deja si e in Rai ori in Iad, sau schizofrenic sau... ), cand de fapt l'enfer c'est les autres, dar si ca - un alt cliseu bifat - intotdeauna e loc de mai rau. Aaaa, si ca prefer compania italiana celei nordice :)

Cancer si dragoste

Urs Faes - Perechi in formare

Am observat eu, ca un cititor "de placere", cu anumite afinitati si gusturi literare destul de definite, chiar rigide si inflexibile in anumite privinte, ca pot sa spuna criticii avizati ce-or vrea despre o anumita carte, o pot ajuta sa se vanda, ii fac multa publicitate prin acordarea de premii (pentru unii conteaza mai mult decat pentru mine in selectia lecturilor), dar nu cred ca pot modela gusturile publicului, ale acelui public cititor trecut de prima tinerete (dupa 20-30 de ani), cand  se mai stinge entuziasmul de a incerca orice, de a devora nediferentiat, young adult la un loc cu Montaigne, un volum de Kierkegaard strecurat printre romane politiste, pe acelasi raft cu tot felul de maculatura pretins ezoterica, SF si autori nobelizati. E mult mai simplu: ca sa placa, o carte trebuie sa se plieze pe structura ta sufleteasca, sa-ti gaseasca un punct sensibil, sa ajunga la tine fie prin ce-ti spune, fie prin cum spune, cand ambele se reunesc e ideal, devine una din acele carti pe care ti-e necaz ca nu le-ai scris tu, ca uite, fix asa gandesc si eu, dar nu stiu s-o exprim la fel de bine. Orice receptare este un act subiectiv care nu are legatura numai cu formarea, cultura, viziunea proprie asupra lumii si vietii (ceea ce unui cititor ii pare induiosator altuia poate sa-i para gretos, ceea ce unuia i se pare umor altuia ii suna a sarcasm, ceea ce unul considera elevare spirituala pentru altul e gunoi motivational), ci si de momentul cand te intalnesti cu o carte (Apropo, adulti, sa nu va mane demonul nostalgiei sa recititi Ciresarii, ca va veti cai amarnic!). Si vine momentul sa va spun ca - din pacate - m-am intalnit cu "Perechi in formare" intr-un punct in care simt ca mi se adreseaza.
O persoana foarte draga, din familie, sufera de cancer la san; am regasit in carte totul. Si experientele ei, speranta si angoasele, gandul ca poate citostaticele vor face o minune si nu va fi nevoie de mamectomie, de ce mi se intampla tocmai mie, caderea parului, senzatia de umilinta, sentimentul ca esti tratata ca o bucata de carne fara valoare umana, gata, ce-a fost mai greu a trecut, poate nu va recidiva, sa speram ca n-o sa fie nevoie de operatie si la celalalt san, radioterapie, chimioterapie, lungi asteptari pe coridoare, perfuzii, drumul dupa hartogarie de la spital la casa de asigurari si inapoi (nu, cele din urma nu-s in carte)... Si experientele mele si ale celorlalti apropiati, care si-ar dori din tot sufletul sa o vada sanatoasa, sa o ajute macar mental, sa o vada puternica si optimista, cu speranta ca macar un dram din vindecarea fizica poate fi influentata psihic, insa nu-si gasesc mai niciodata cuvintele necesare, se simt neputinciosi, se tem sa nu spuna ceva nepotrivit cand vorbesc cu ea despre asta, asa ca-si aleg cu grija vorbele, nu-si dau prea bine seama ce ar avea mai multa nevoie sa auda, incearca sa nu fie nici prea compatimitori, nici prea cinici, de multe ori isi inabusa impulsurile fiindca nu stiu cum sa-i zica sunt aici, daca ai nevoie sa-i spui cuiva ceea ce simti sunt gata oricand sa te ascult, cu toata incapacitatea mea de a face ceva mai mult, un miracol care sa dea timpul cu cativa ani in urma, cand totul era bine, erai sanatoasa si toate astea nu s-au intamplat si nu se vor intampla fiindca stim de-acum si le putem preveni sau elimina de la primele semne...
Fata cu parfum de flori interesata de poezia secolului XX, demonstranta rebela, cantareata la harpa, ulterior avocata, se imbolnaveste de cancer. Ea este Meret, pe care doctorul Andreas Luscher, psiholog intr-o clinica de oncologie (suntem in Elvetia, nu la noi, unde moralul bolnavilor e cea mai mica problema a lumii), o regaseste ca pacienta, dupa o despartire aparent inexplicabila de saisprezece ani. Intalnirea lor dupa mult timp ofera inca o sansa unei povesti de dragoste ce are nevoie, ca si boala de care sufera Meret, de terapie, de explicatii, de intelegerea reciproca a deciziilor, de vindecare. Insa acum raportul de forte se inverseaza si medicul devine pacient in propria sa istorie. Cel ce are rolul sa ajute prin cuvintele sale se trezeste descumpanit si are el insusi nevoie de speranta.
"Perechi in formare", cum scrie pe prima coperta, sau "Formare de perechi", cum apare pe cea de-a patra?! Sa nu ma iau de amanuntul oscilarii in alegerea titlului, mai ales cand este in concordanta cu spiritul nehotarat si nesigur al personajelor. Insa pornind de la el am sapat putin pe internet, germana mea fiind sub nivelul marii, si am aflat ca Paarbildung este si un procedeu de radioterapie, joc de cuvinte pe care traducerea in romana nu avea cum sa-l surprinda. A reusit sa surprinda in schimb altceva, alternanta dintre acuratetea limbajului sec si precis al lumii medicale, unde sentimentalismele nu-si au locul, si lungile taceri, momente de tensiune, cuvintele ce plutesc in aer intr-o forma mai buna atunci cand raman nespuse decat daca sunt rostite, senzatie ce-mi este din pacate familiara, o atmosfera in care absenta are un rol mai important decat prezenta, tensiunea, melancolia, ritmul lent in care se reconstruieste o legatura pierduta dupa atata timp. Discutiile se incheaga greu, gesturile se infiripa stangaci, ezitant, treptat. Ce mi s-a parut paradoxal si m-a convins de calitatile autorului este capacitatea de a construi intr-un stil sec, transant, atat de precis cand vine vorba de detalii medicale, o relatie de dragoste delicata, tensionata, fragila, ce nu are nimic din conventiile genului. In iubire este nevoie de doi, insa cea mai puternica senzatie ce razbate din carte este cea de singuratate. La fel si in boala, indiferent de sustinerea exterioara, esti singur. Electron-pozitron, o sansa, o speranta ca perechea formata poate aduce vindecarea.