Only Lovers Left Alive (2013)
Imi spunea mie ceva instinctul cand nu m-am repezit anul trecut la cinematograf sa vad filmul de fata, desi imaginile din trailer si actorii imi cam faceau cu ochiu', bine ca am asteptat cuminte sa vina la HBO, ca sa nu plang dupa bani. Pentru ca aici este un intreg film exact ca eroii de care va povesteam in Den Brysomme Mannen data trecuta: curat, cu grija pentru detaliile de imagine, pieptanat si cu ridurile bine ascunse sub straturi intregi de cultura muzicala (Adam, eroul interpretat de Loki din Thor, pe numele lui Tom Hiddleston, este pasionat de instrumente, chitari in special, de la origini pana in prezent) sau literara (ni se plimba prin cadru multe carti, ca niste amante seduse si abandonate, doar rasfoite de infinita sete de cultura a nemuritorilor si ni se arunca in fata o ipoteza des rontaita de cinematografia hollywoodiana, cam de fiecare data cand vine vorba de Shakespeare, aceea ca Marlowe i-ar fi scris operele), dar plat, tern, de o goliciune sufleteasca asemanatoare racelii sangelui vampirilor.
Vampirismul lui Adam si al Evei, cei doi protagonisti ce strabat timpul impreuna, e doar un pretext pentru ca scenariul sa ne vorbeasca despre lucrurile cu adevarat nemuritoare in viata: sa fie iubirea unul dintre ele? Cei doi eroi nu m-au convins in directia asta, chimia lor pare sa lancezeasca intr-o tensiune a contrastelor dintre o femeie rece, calculata, mereu la curent cu ultimele gadgeturi tehnologice si un barbat ramas parca in epoca poetilor romantici sau macar in cea hippie, cu episoade depresive ciclice, pasionat de muzica atmosferica de influenta orientala. Traiesc la mii de kilometri distanta unul de altul si, paradoxal, fiecare si-a amenajat resedinta intr-un loc mai potrivit cu temperamentul celuilalt, ea in Maroc, el la Detroit, orasul aproape parasit in urma falimentului industrial, unde se profileaza pe fundal ruinele halelor si cladirilor abandonate, numai bune pentru o tragere la tema unei atmosfere apasatoare. Sa fie muzica elementul nemuritor? Este posibil dar, cu certitudine, ceea ce nu moare niciodata e instinctul, acel impuls ancestral al supravietuirii ce-si cere drepturile cand fiinta, fie ea si eterna, se simte amenintata.
Vampirismul este doar un punct de vedere superior si detasat asupra epocilor si evolutiei umane, a ceea ce Jim Jarmusch, regizorul-scenarist, considera decadenta si alterarea speciei noastre. N-am putut sa-i imbratisez punctul de vedere, dimpotriva. Pentru ca acei "zombi", cum sunt numiti muritorii, au sentimente, sunt nesiguri sau nelinistiti, tematori sau ingroziti, in timp ce protagonistii, care ar fi putut sa adune toate trairile lumii in secolele lor de viata, apar inerti si inexpresivi, ca niste papusi de portelan cu aceeasi expresie blazata incremenita pe chip. Am inteles ideea cu melancolia si contemplarea, dar constructia (lipsa a) personajelor m-a exasperat. Ma gandesc acum la Melancholia lui von Trier, unde sentimentul era prezent, m-a apasat cateva zile dupa vizionare; aici, in afara unei estetici vizuale ireprosabile, senzatia transmisa de pe ecran era aceea de plictiseala in doi. Doar sora Evei (Mia Wasikovska) ce a mai inviorat pentru cateva minute pelicula, cu prezenta ei entuziasta si exploziva, insa totul a revenit repede la normalitatea banala a unui cuplu ce pare sa reziste doar pentru ca n-are de ales, ca oricum lumea e prea mica pentru a nu se mai intalni si calea pana la planeta-diamant e atat de lunga incat la ea nici un vampir n-a reusit s-ajunga.
Sau poate tot ce am spus aici sunt doar gandurile unui zombi, incapabil sa contemple in extaz umorul suprarealist, ironia de care vorbesc unii (am zambit vag la cateva replici) si lirismul acestui minunat regizor pe care-l consider supralicitat. Recomandabil amatorilor de artsy fartsy si hipsterilor, pe care ii vor unge pe suflet atitudinea "eu am descoperit chestia asta cu 200 de ani inainte sa fie la moda" :).
Si iar imi vine sa urlu la desteptii care traduc numele filmelor in romana: voi chiar va uitati la un film inainte sa-i stabiliti titlul? Indragostitii mor ultimii??? Chiar asa? Unde? Cand? Ne-am uitat la acelasi film? Sau, daca n-ati avut rabdare sa-l vedeti, puteati macar sa intelegeti ca titlul original este despre viata, nu despre moarte.
Vampirismul lui Adam si al Evei, cei doi protagonisti ce strabat timpul impreuna, e doar un pretext pentru ca scenariul sa ne vorbeasca despre lucrurile cu adevarat nemuritoare in viata: sa fie iubirea unul dintre ele? Cei doi eroi nu m-au convins in directia asta, chimia lor pare sa lancezeasca intr-o tensiune a contrastelor dintre o femeie rece, calculata, mereu la curent cu ultimele gadgeturi tehnologice si un barbat ramas parca in epoca poetilor romantici sau macar in cea hippie, cu episoade depresive ciclice, pasionat de muzica atmosferica de influenta orientala. Traiesc la mii de kilometri distanta unul de altul si, paradoxal, fiecare si-a amenajat resedinta intr-un loc mai potrivit cu temperamentul celuilalt, ea in Maroc, el la Detroit, orasul aproape parasit in urma falimentului industrial, unde se profileaza pe fundal ruinele halelor si cladirilor abandonate, numai bune pentru o tragere la tema unei atmosfere apasatoare. Sa fie muzica elementul nemuritor? Este posibil dar, cu certitudine, ceea ce nu moare niciodata e instinctul, acel impuls ancestral al supravietuirii ce-si cere drepturile cand fiinta, fie ea si eterna, se simte amenintata.
Vampirismul este doar un punct de vedere superior si detasat asupra epocilor si evolutiei umane, a ceea ce Jim Jarmusch, regizorul-scenarist, considera decadenta si alterarea speciei noastre. N-am putut sa-i imbratisez punctul de vedere, dimpotriva. Pentru ca acei "zombi", cum sunt numiti muritorii, au sentimente, sunt nesiguri sau nelinistiti, tematori sau ingroziti, in timp ce protagonistii, care ar fi putut sa adune toate trairile lumii in secolele lor de viata, apar inerti si inexpresivi, ca niste papusi de portelan cu aceeasi expresie blazata incremenita pe chip. Am inteles ideea cu melancolia si contemplarea, dar constructia (lipsa a) personajelor m-a exasperat. Ma gandesc acum la Melancholia lui von Trier, unde sentimentul era prezent, m-a apasat cateva zile dupa vizionare; aici, in afara unei estetici vizuale ireprosabile, senzatia transmisa de pe ecran era aceea de plictiseala in doi. Doar sora Evei (Mia Wasikovska) ce a mai inviorat pentru cateva minute pelicula, cu prezenta ei entuziasta si exploziva, insa totul a revenit repede la normalitatea banala a unui cuplu ce pare sa reziste doar pentru ca n-are de ales, ca oricum lumea e prea mica pentru a nu se mai intalni si calea pana la planeta-diamant e atat de lunga incat la ea nici un vampir n-a reusit s-ajunga.
Sau poate tot ce am spus aici sunt doar gandurile unui zombi, incapabil sa contemple in extaz umorul suprarealist, ironia de care vorbesc unii (am zambit vag la cateva replici) si lirismul acestui minunat regizor pe care-l consider supralicitat. Recomandabil amatorilor de artsy fartsy si hipsterilor, pe care ii vor unge pe suflet atitudinea "eu am descoperit chestia asta cu 200 de ani inainte sa fie la moda" :).
Si iar imi vine sa urlu la desteptii care traduc numele filmelor in romana: voi chiar va uitati la un film inainte sa-i stabiliti titlul? Indragostitii mor ultimii??? Chiar asa? Unde? Cand? Ne-am uitat la acelasi film? Sau, daca n-ati avut rabdare sa-l vedeti, puteati macar sa intelegeti ca titlul original este despre viata, nu despre moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.