Vrei sa ne jucam impreuna?

Julio Cortázar - Ocolul zilei in optzeci de lumi

"For me, literature is a form of play. But I’ve always added that there are two forms of play: football, for example, which is basically a game, and then games that are very profound and serious. When children play, though they’re amusing themselves, they take it very seriously. It’s important. It’s just as serious for them now as love will be ten years from now. I remember when I was little and my parents used to say, “Okay, you’ve played enough, come take a bath now.” I found that completely idiotic, because, for me, the bath was a silly matter. It had no importance whatsoever, while playing with my friends was something serious. Literature is like that—it’s a game, but it’s a game one can put one’s life into. One can do everything for that game". 
Am inceput cu un fragment dintr-un interviu luat acum multi ani lui Julio Cortázar de The Paris Review ca sa va dau un indiciu asupra intrebarii din titlu. Propunerea de a ne juca impreuna este modul prin care el ne invita sa intram intr-o carte ce poate trezi la maturitate aceeasi fascinatie pe care ne-o dadea in copilarie tizul sau, Jules, cand zilele erau 80 si lumea numai una. Noi crestem, zilele par sa se scurteze, sa se condenseze, 80 se duc la fel de repede ca una, dar ni se deschid alte lumi, tot mai multe, atunci cand, asemenea lui Cortázar, ne pastram curiozitatea vie si mai simtim acea infiorare in fata detaliilor, gasim prilejuri de mirare sau reflectie, descoperim cu o privire proaspata ceea ce se afla dincolo de aparenta banalitate sau rutina a locurilor prin care trecem zi de zi, a oamenilor pe care ii vedem zi de zi. In primul rand, este nevoie de entuziasm. Apoi de ghizi buni, care sa ne intretina spiritul ludic, interesul si atentia. Iar cineva care marturiseste ca "Scriu dintr-o carenta, din dislocare, si cum scriu dintr-un interstitiu, mereu ii invit pe ceilalti sa si-l caute pe al lor, sa se uite dupa el in gradina unde fructele arborilor sunt, desigur, pietre pretioase. Monstruletul nu se da batut" ne ajuta ca, prin jocul sau de-a scrisul, sa ne construim propriul joc al interpretarilor cartilor si lumii.
Inspirat de "acea improvizatie care continua sa ramana fidela tocmai temei pe care o refuza, o transforma si o scoate la lumina" preluata din jazz, Cortázar creeaza o colectie de eseuri-povestiri in care amesteca notele, construieste o enciclopedie, o carte ca un colaj, ciudata si neprevazuta, amuzanta si reflexiva. Povestind in ritmul lumii in care traieste, se povesteste de fapt pe sine, transmite si explica nuante si fatete ale sentimentului " de a nu fi pe de-a-ntregul in oricare dintre structuri, dintre panzele croite de viata si in care suntem concomitent paianjen si musca".
Si e atat de placut sa iesi din ele si sa ramai captiv in alta panza, cea pe care Cortázar o tese in jurul tau cu verva si inteligenta, facandu-ti complice cu ochiul ca si cum ti-ar spune "daca e ceva ce nu intelegi, lasa, vei intelege mai tarziu cand se va inventa Wikipedia" (cartea a fost scrisa in 1967). Asa m-am trezit citind, de exemplu, despre mesoni, niste veri ai acelor bosoni despre care s-a tot vorbit acum ceva timp cand oamenii de stiinta ii cautau cu lumanarea in forma de accelerator de particule. Putem sa ii consideram pe bosoni, care-s particule elementare, veri cu hadronii (din care fac parte mesonii nostri). N-am luat-o razna, spun si eu ce am mai citit, asa ca nu radeti de mine, ia uitati ce ma invata Cortázar despre prietenii nostri mesoni: "Imediat ce e descompus, mesonul produce trei pi-mesoni dintre care unul e neutru, bietul de el, iar ceilalti doi sunt unul pozitiv si celalalt negativ, spre imensa liniste a intregii lumi. Pana cand (prin intermediul cuplului Franzini) se descopera ca cei doi mesoni pi nu se comporta simetric; armonioasa descoperire cum ca antimateria e reflexia exacta a materiei se sparge ca un balon. Ce se va intampla cu noi? Dar familia Franzini nu s-a speriat catusi de putin; e foarte bine daca cei doi frati pi-meson se cearta, fiindca asa pot fi recunoscuti si identificati. Pana si fizica isi are pe ai sai Talleyrand."
Am zambit la unele observatii cu parfum atat de anacronic pentru zilele noastre: "De ce naiba se interpune intre viata si literatura un soi de zid al rusinii? In momentul in care incepe sa lucreze la o povestire sau la un roman, scriitorul tipic isi pune guler scrobit si se urca pe dulap." Dulce epoca a inocentei! De fapt, Cortazar pleda aici pentru relaxare si umor, nu pentru coborarea de pe dulap direct in hazna, cum se intampla in zilele noastre cand, inainte de a incepe sa scrie, unii scriitori isi dau jos chilotii sa ne arate forma si dimensiunea penisului sau coafura parului pubian.
Cu o gluma, o intamplare, o amintire sau o reflectie, nici nu-ti dai seama cum trece timpul, cu tot acest amestec de umor si seriozitate, de politica si muzica, de pictura si poezie, de portrete, comentarii ale stirilor, consideratii despre arta, toate insotite de ilustratii si desene. Tonul oscileaza intre amuzant-intrigant in fragmente ce ne relateaza despre monstrul din biroul din biroul unui functionar pe nume Lopez sau utilitatea mangustelor ori descrierea masinariei Sotron-o-matic (chiar ne avertizeaza ca "Sotron e o carte de citit in pat cu scopul de-a nu adormi in alte pozitii care sa aiba consecinte mai triste"), grav cand discuta despre copiii din Venezuela si Vietnam, admirativ cand portretizeaza celebritati din lumea muzicala, literara sau sportiva, devenind satiric si virulent cand ne poarta prin lumea politica si prin cutumele societatii.
Chiar daca am regasit in volum povestiri din Idolul cicladelor sau Sfarsitul jocului (cine sa mai stie unde si cand a fost publicata fiecare prima data?!), imi face mare placere aceasta forma de recitire a lui Cortázar, intr-o noua traducere, nu mai buna sau mai rea decat precedenta, nici nu cred ca asta era intentia, ci altfel, cu nuante noi. Nu am reluat niciodata o carte cap-coada, doar fragmente, si nu inteleg cum reusesc unii si sa tina pasul cu noutatile, si sa se intoarca la cartile de suflet, nu o data, ci de mai multe ori. Insa la Cortázar, probabil autorul cu cele mai multe "compilatii" editoriale (daca nu-l iau in calcul pe Mircea Cartarescu), formula asta tine: fiecare traducere noua, fiecare pozitionare diferita a textelor creeaza un alt puzzle, un Sotron cu numerele asezate diferit, cu alte sarituri ale logicii si gandirii, un joc nou si imprevizibil la care motanul Theodore W. Adorno priveste indiferent, torcand in fundal sau jucandu-se cu vreun manuscris facut ghem, in timp ce stapanul sau ne invita sa participam si sa construim impreuna colajul propriei lecturi, sa facem slalom printre cronopi, intr-o dezlantuire a libertatii de creatie.

"... a primit o camera proprie si a luat-o in sus"

Ludmila Petrusevskaia - Povesti de dragoste

Ca tot este azi sarbatoarea autohtona echivalenta cu Valentine's Day, am zis sa vorbim putin despre dragoste. Stiti probabil ca nu ma impresioneaza povestile romantice traditionale, chiar le detest. Cand am rasfoit-o pe raftul librariei, cartea aceasta de povestiri parea sa fie genul meu, sa propuna o abordare neliniara si neconventionala a iubirii. Ludmila Petrusevskaia mi-a dat sperante, la rasfoire mi-a amintit de avangardismul lui Daniil Harms, asa ca mi se umplea sufletul de bucurie la gandul viitoarelor desfatari literare.
Imi plac scriitorii care nu se indragostesc prea mult (ca sa raman la tema) de personajele lor, nu simt nevoia sa le menajeze, sa le idealizeze. O atitudine mamoasa ori milostiva fata de propriii eroi sfarseste de multe ori prin a-i sufoca si a le inabusi vocea. Cele 26 de povestiri ale acestei scriitoare ruse arunca in lume oameni pe care nimeni nu-i vrea, cu trasaturi sterse sau dezgustatoare, sleampeti, cu ochi aposi si tulburi, chipuri cenusii si stinse, cu ceva din grotescul portretelor lui Schiele. Aspectul fizic, in toata hidosenia lui, capata uneori accente duioase prin diminutivele ce-l definesc: "Sotul ei, dupa infatisare, un localnic tipic: are boticul ca al unui porcusor, alb la fata, mic, grasut..."
Sunt multi si traiesc in apartamente inghesuite, cu mobila saracacioasa ori uzata, schioapa si stramba, sugerand o poetica a sordidului, cu amoruri consumate pe fuga, cinice, eliptice, cu aparitii misterioase precum aceea a unei fantome ori cu intamplari banale dar relatate cu conventiile basmului ("a fost odata"), dau senzatia unui umor pe care cu siguranta l-as fi gustat daca nu m-as fi pierdut in versiunea in limba romana... sau in meandrele stilistice dubioase ale autoarei, un pic din ambele, poate, nu mi-am dat seama.

Mai intai, m-am impotmolit intr-un anume tip de scriitura, taios, abrupt, cu fraze lungi alcatuite din propozitii scurte si juxtapuse ce se incapataneaza sa nu se aseze intr-o ordine coerenta. Determinantii unui substantiv sunt uneori despartiti de el prin doua-trei propozitii si se trezesc aruncati stingheri in mijlocul unei fraze incleiate in propria confuzie. Sunt prea multe "nu se stie de ce"-uri care dau senzatia unui absurd haotic si necontrolat, ca si cum textul i-ar fi scapat scriitoarei din mana si cuvintele s-ar fi insiruit singure intr-o ordine doar de ele stiuta. Sunt prea multe si repetitiile care in loc sa intensifice, sa accentueze ceva, cum cred ca-si dorea autoarea, nasc exprimari caraghioase ("ce multe stiu femeile, ce multe!", "niciodata nu-i facea observatii, niciodata"). 

O sa exemplific in continuare cateva din perlele unei carti careia nu stiu cine i-a facut mai multe deservicii, autoarea ca a scris-o sau traducatoarea Antoaneta Olteanu care a facut o treaba atat de buna pana acum cu Sorokin, Kurkov, Siskin incat mi-e greu sa cred ca ar fi putut sa strice ceva ce nu era din start taare dubios. 

pag. 19: "In fata metroului, s-a oprit, s-a uitat in jur. A luat-o inapoi, a dat fuga in jur." (fuga in jur e o fuga in cerc?)

pag. 43: "In aceeasi seara ea si-a dus fetita sus, la Sfanta Eufimia. Fetita mergea intre mama si tata, tinandu-i strans de maini. Ea mergea intre mama si tata pentru prima oara in viata si aproape nu se impiedica." (numai mie imi suna a compunere scolara?)

pag. 73: "Vladik, cat dura examinarea, chiar se indeparta putin, o privi de la distanta in ochi si vazu probabil ceva, dupa care tot ce trebuia era sa fugi, cum se vede, sau sa ramai alaturi pentru totdeauna de acesti ochi." (v-am spus mai sus oful cu determinantii, aici se adauga un viraj brusc de sens de la concret spre  general care mi-a produs un disconfort logic.)

pag. 77: "Tania termina niste cursuri simple si incepu sa picteze fata la papusi." (Din ciclul "spuma la lapte, spicul la grau, pana la corb")

pag. 79: "Apoi tot prin inselatorie se insura (fusese insurat inainte) si intra in camera viitoarei mame a lui Serghei Ivanovici, unde locuiau timorati ceilalti membri ai familiei, la gramada. S-a nascut un copil." (Daca acolo locuiau doar ceilalti membri ai familiei, inseamna ca mama lui Serghei Ivanovici nu era mama lui Seghei Ivanovici, ci sora mamei lui Serghei Ivanovici ori mama mamei lui Serghei Ivanovici... ori cine sa mai stie intr-o casa atat de aglomerata?) 

pag. 80: "Isi inzestrase patul de fier cu niste castroane de fier pline cu apa. In ele bagase picioarele patului, pentru ca plosnitele sa nu se urce sus la el si sa se inece pe capete in castroane." (Om milos, avea grija sa nu se inece plosnitele! Cel putin, asa rezulta din raportul de simultaneitate creat intre propozitiile subordonate cand prima e negativa.)

pag. 87: "... nu se cuvenea sa alerge in cerc, cu limba scoasa, sau sa sara peste capra, cu picioarele desfacute. Era alta fire. Mai ales sa se catere (sic!) pe funie, ca o maimuta, sau sa arunce mitocaneste discurile unde se nimereste - iar aceste sporturi intrau in setul obligatoriu de exercitii, pe care se puneau notele." (Hop, uite o propozitie, unde s-o punem? Hai sa o lasam in mijlocul frazei ca e si ea mica, se intelege si oricum autoarea nu si-o fi inchipuit ca are cineva rabdare sa ajunga pana la pagina 87). 

pag. 110: "- Uite, ca sa vezi. Uite, ca sa vezi, incepu el sa repete si incepu sa planga. Incepu imediat sa se imbrace, umbla de colo-colo cautand ceva uscat si, in fine, iesi in fuga." (Aici as fi zis "incepu sa iasa sa fuga", uite, ca sa vezi!) 

pag. 180: "Tocmai in acest fel se explica faptul ca sotia lui Pavel aducea toata progenitura la el la serviciu". (Din cate stiu eu, in limba romana "progenitura" nu e nici substantiv colectiv, nici defectiv de plural... poate in latina.)

pag. 181: "Cumva ele, fetitele acestea, aratau spalate si curate, cumva mama le spala hainele, desi, cum ai da-o, la institutie era o gradinita, acolo se jucau mai intai iarna, apoi si primavara cele doua fetite mici, si la fel venea, cu aceeasi geanta in mana, sotia lui Pavel, cu paltonul negru si pantofi negri, caci era evident, culoarea neagra este cea mai ieftina culoare si culoarea cea mai putin de marca, economica." (Fara comentarii particulare, doar pentru parfumul si culoarea generala a textului, culoarea culorii ei de culoare!)

pag. 227: "Ivanov, timp de multi ani, si-a sapat singur groapa si, in cele din urma, in urma unui mare scandal, s-a trezit intr-o functie neinsemnata, neinsemnata prin comparatie cu importantele functii precedente, functia de sef al unei sectii formate din doi oameni - functie cu care, de regula, unii abia isi incep cariera." (Ce amuzant si sclipitor e sa repetam repetitii!) 

pag. 235: "Ea s-a temut de el aproape in tot primul an de viata in comun. Ea nu a ascuns asta de mine. Ea spunea ca nici o incercare de a stabili cu el un contact nu va duce la nimic, ca el sta aproape tot timpul cu privirea fixata intr-un punct, fara sa raspunda la nici o chemare, nici la cele de a veni sa bea un ceai. De fapt, tot primul an ea inca a mai fost uimita ca el se insurase cu ea, dar afirmatia "Ea nu putea sa creada in fericirea ei" nu se potriveste totusi." (Asaa, aici ne-a casunat pe pronume, ele de ce ar fi scutite de furia ei literara?)

Daca autoarea considera toate acestea (si muuulte altele) o particularitate a stilului propriu sau umor de limbaj, mie mi-a scapat complet si definitiv. Sunt pe ici-pe colo constructii care poate starnesc un zambet discret (de tipul "cu o fata intr-o mana, cu cealalta de mana"), insa imi imaginez ca, daca as fi ajuns prin absurd la o lectura publica a doamnei, n-as fi stiut unde sa-mi arunc privirile incurcate, as fi simtit jena aia pe care o simti cand cineva e pe scena, se simte bine si nu-si da seama ca e penibil. Un lucru e sigur, autoarei nu-i este teama de penibil, nici in ceea ce scrie, nici pe scena, cand canta! Afona nu e, dar nivelul vocalizelor nu se ridica mai sus de cel cerut pentru o reuniune intima de familie. Cat despre harul literar, eu v-am prezentat toate datele, judecati singuri!

Documentar neserios despre vampiri

What We Do in the Shadows (2014)

V-ati intrebat cum traiesc cu adevarat vampirii ascunsi printre noi? Pentru a ne satisface curiozitatea, o echipa patrunde in casa unde locuiesc patru prieteni vampiri ca sa filmeze un documentar ce ne dezvaluie placerile si greutatile vietii fara de moarte, totul cu promisiunea protectiei  si garantia integritatii fizice din partea subiectilor. Spectatorii capata astfel acces la societatea secreta a vampirilor si la sarbatoarea organizata periodic, The Unholy Masquerade.
Lumea zilelor noastre nu este cel mai bun loc in care ar dori sa traiasca un nemuritor si descumpanirea in fata prezentului creste odata cu timpul petrecut ca vampir. Fiecare personaj  isi pastreaza caracteristici si tabieturi din perioada cand a incetat sa mai fie uman. Cel mai tanar, Deacon, e un rebel romantic de secol XIX, de doar o suta si ceva de ani. Cel mai varstnic, Petyr, aproape mumificat, e un vampir de peste opt sute de ani ce a trait in indepartatul Ev Mediu. Intre ei sunt Vladislav, intruchiparea tipologiei contelui Dracula din imaginarul cinematografic, si Viago, un dandy de secol XVII, ce inca ofteaza dupa iubirea din tinerete, ajunsa la 90 de ani intr-un azil. Diferentele intre generatii si discutiile in contradictoriu sunt inevitabile, dar impartirea sarcinilor functioneaza (sau nu) ca la orice buni colegi de apartament: unul spala vasele, altul face curat si fiecare se bucura de intimitate in spatiul personal, fie el o debara, o pivnita, un sicriu sau o incapere luxoasa.
In afara batranului Petyr, pentru care somnul si o masa buna au ramas singurele indeletniciri, ceilalti trei au o viata de noapte activa prin cluburile din Wellington. Mi se pare normal ca atunci cand ai o eternitate la dispozitie sa-ti alegi ca resedinta Noua Zeelanda.  Si eu, daca as dobandi viata vesnica, probabil tot acolo as merge sa ma stabilesc :). Si in Norvegia. Si in Argentina. Si in alte cateva locuri... Timp ar fi, aripi sa zbor unde vreau s-ar gasi, ca vampirii nostri se pot metamorfoza oricand in lilieci, iar mancarea este la liber, doar oameni traiesc pretutindeni. Lasand gluma deoparte, eroii nostri sunt neozeelandezi din motive de buget. O excursie prin barurile locale e mult mai ieftina decat alegerea vreunei locatii exotice. Este un film produs si regizat de Jemaine Clement si Taika Waititi, interpretii lui Vladimir si Viago din film, care dupa succesul obtinut acasa au reusit sa obtina finantare si pentru distribuirea in State prin Kickstarter, platforma de strangere de fonduri pentru proiecte artistice si tehnologice. Argumentul lor a fost urmatorul:
"Perhaps Hollywood has convinced you that vampire life in the modern world is just one big teen romance fantasy. Where young love can blossom even in a cold and motionless heart and everyone just happens to have really great abs.
The truth is, there IS no ending, happy or otherwise, when you’re forced to walk the earth for all eternity."
Exact asta reuseste filmul, sa demonteze cu umor si ironie cliseele filmelor americane cu vampiri, cu replici amuzante si intorsaturi de situatie simpatice, intr-o comedie horror ce viziteaza locurile comune create de imaginea vampirului. Fiind o productie independenta si low-budget, formula de documentar, cu doua camere ce-si urmaresc eroii in aventurile pe strazile orasului, este cea mai potrivita si asigura ritmul, cu inevitabilele cadre miscate atunci cand eroii sunt urmariti de rivalii lor traditionali, varcolacii, in confruntari ce se transforma in conflictul dintre pisici si caini, cu secvente scurte si dinamice. Nepretentios vizual si fara o actiune complexa, filmul castiga multe puncte prin umorul de limbaj si de situatie. In momentul in care am inceput sa zambesc de la prima secventa, atunci cand un vampir se ridica din sicriu trezit de alarma ceasului la ora sase seara si priveste cu teama pe geam sa vada daca s-a intunecat, spunand "Zis is alvays really zcary part for me," mi-am dat seama ca falsul documentar va fi unul la fel de amuzant ca si This is Spinal Tap, chiar daca genul e total altul. Dialogurile sunt de multe ori improvizate si asta adauga spontaneitate interactiunii dintre personaje, gasind interpretari noi ce demonteaza miturile filmelor cu vampiri: "- I think we drink virgin blood because it sounds cool. - I think of it like this. If you are going to eat a sandwich, you would just enjoy it more if you knew no one had fucked it." Vampirii, perceputi de adolescenti ca personaje cool, admit ca "some of our clothes are from victims. You might bite someone and then, you think, 'Oooh, those are some nice pants!" iar varcolacii nu accepta sa fie vulgari: "We're Werewolves, not Swear-Wolves".
N-as fi crezut ca dintr-un teren atat de explorat cum este cel al filmelor cu vampiri mai poate creste un simt al umorului mai degraba cu radacini in scoala britanica de comedie. Asupra mea, ca si asupra politistilor din film, hipnoza vampirilor a avut efect, m-au tinut intr-o stare de buna dispozitie pana la sfarsit.

O prajitura amara pentru juratii premiilor Oscar

Cake (2014)

Gata, m-am hotarat, anul asta m-am suparat atat de tare pe juriul de la Oscar incat o sa boicotez festivitatea. Oricum nu aveam prea mare tragere de inima dupa ce m-au enervat nominalizarile si nici nu am Digi TV. Nu ca ar interesa pe cineva, dar tineam sa-mi exprim frustrarea: am vazut prea multe omisiuni nedrepte la nominalizari, (incepand cu Interstellar pentru cel mai bun film si Winter Sleep pentru cel mai bun film strain,  continuand cu omiterea lui Gyllenhaal la interpretare masculina si acum cele ale lui Aniston si Adriana Barraza pentru rol feminin principal, respectiv secundar), lacune acoperite cu corectitudini politice americane de doi bani de tipul American Sniper ori Selma. Si atunci cand un juriu isi pierde in ochii mei credibilitatea, de ce m-ar mai interesa deciziile lui?! Asa ca anul asta fara pronosticuri, fara asteptare tensionata, fara nici un pic de interes.

Claire, interpretata de Jennifer Aniston in rolul vietii de pana acum, care face - sper - tranzitia de la fata simpatica si eleganta din comedioare romantice spre personaje serioase, nu atrage atentia prin nimic: este un personaj fictiv, nu spune o "poveste adevarata" (imi vine sa musc din monitor sau din reviste cand vad expresia asta in legatura cu un film, true story), ceea ce nu ridica probleme de moralitate a deciziilor comisiilor si comitetelor de premiere, nu e evreica, ci doar o americanca alba, normala, de varsta mijlocie, care sufera, dar nu suficient din moment ce boala sa nu e considerata mortala. In certificatele medico-legale, depresia nu este o cauza de deces, sinuciderea da. Exista vreo legatura intre cele doua?! Nuu, nici pomeneala! Cei ce continua sa considere depresia un moft, modul unora de-a se da interesanti, habar n-au cat doare. Si nu e doar sfasierea interioara, ci o o durere fizica, pe care o simti in oase, in cap, in bataile accelerate ale inimii si zvacnirea tamplelor, in transpiratii reci... dar nu depresia e personajul principal al filmului. Claire are de luptat si cu sechelele unui accident. Face psihoterapie si este data afara din grupul de suport pentru o reactie cinica, dar justificata zic eu, la sinuciderea unei alte membre a grupului. Face fizioterapie si este sfatuita sa-si caute pe altcineva pentru ca in sase luni nu s-a observat vreo imbunatatire, suspectandu-se lipsa vointei. Ia analgezice cu pumnul si cand le termina recurge la tot felul de tertipuri pentru a capata retete pentru altele. Singura care-i sta alaturi este menajera mexicana, Silvana, ingerul sau pazitor, gata sa o insoteasca oriunde are nevoie, devenindu-i  complice la metodele ilegale de obtinere a pastilelor. Cand afla de sinuciderea Ninei (Anna Kendrick), Claire simte o atractie morbida pentru imprejurarile in care s-a produs, pentru viata Ninei, intr-atat incat inventeaza un pretext pentru a-i vizita casa si a-i cunoaste sotul.
Jennifer Aniston nu are nevoie de un Oscar care sa-i confirme transformarea intr-o mare actrita. Poate nu avea nevoie nici de cicatricile vizibile, pentru ca stie sa le puna in evidenta foarte bine pe cele invizibile, cauzate de sondarea vietii si a mortii, de confruntarea cu propriile traume prin apropierea de traumele celorlalti. Interpretarea sa nu se opreste la exterior. Pentru a-si incarna eroina, nu se lasa doar uratita, ingrasata, cu chipul marcat de oboseala si de abuzul de medicamente, ci coboara in tenebrele sufletului, acolo unde tendintele suicidare izvorasc din singuratate, durere si teama. Facand asta, nu ne serveste un film depresiv, pentru ca isi pastreaza cinismul si simtul umorului. Este un film amar, dar scenariul stie sa-l indulceasca, purtandu-si personajul in directii neintuibile de la inceput, dozand cu grija informatiile ce contureaza trecutul unei femei atat de fucked up si construindu-i replicile care sa puna in evidenta si o alta latura, aceea ce inca iubeste viata si isi doreste sa se intoarca la ea. Aminteam la inceput de Adriana Barraza, pe care n-am observat-o in scurtele aparitii prin Amores Perros sau Drag me to Hell, dar acum a avut ocazia sa dea o reprezentatie minunata alaturi de Jennifer Aniston, cu talent si empatie, devenind elementul de comic relief al filmului, punctul de echilibru al unui scenariu ce altfel s-ar fi scufundat in aceeasi amorteala trista ca si Still Alice. Asa, ramane un film nuantat, in esenta o drama, dar cu accente de comedie pe care le-am apreciat, pentru ca eu cred ca nu exista nimic in lume despre care sa nu se poata glumi, ca rasul nu e ireverenta, ci o forma de vindecare.
Prajitura regizorului Daniel Barnz este una dulce-amaruie, cu cafea. Sau, ca sa fie mai pe gustul meu, ca nu suport cafeaua nici macar in dulciuri, cu bere, e singurul soi de "amar" pe care nu-l refuz. In plus, ar avea si aciditate, ceea ce ar apropia-o  si mai mult de tiparul eroinei. Daca Cake e un film amar pe care il pot compara cu o prajitura buna, cineva ar trebui sa inventeze si o prajitura cu aroma de bere la fel de placuta si surprinzatoare la gust ca filmul de fata.

Cobra Lispector

Clarice Lispector - Aproape de inima vijelioasa a lumii 

"La inceput visa oi, visa ca mergea la scoala, pisici band lapte. Apoi visa oi albastre, ca mergea la scoala printr-o padure, pisici band lapte din strachini de aur. Si visele erau tot mai dense si aveau culori greu de exprimat prin cuvinte." La inceput isi intreba tatal "ce pot sa fac?" si profesoara "ce obtii cand esti fericit?". Mai tarziu, a renuntat sa-i mai intrebe ceva pe ceilalti, incercand singura sa gaseasca raspunsuri la mistere ascunse in cuvintele care, odata rostite, contureaza o realitate inexistenta pana in momentul pronuntarii. 

Joana mai degraba isi observa viata decat o traieste, fara entuziasm, fara tristete, cu o luciditate ce puncteaza intregul vid, mai curioasa de reactiile celor din jur la gesturile sale decat de consecintele lor directe. Pentru ca locuieste intr-o lume de umbre, pentru ca este exagerat de sincera, pentru ca vrea "tot", un "tot" imposibil de definit, ce-i scapa printre degete. Sau poate doar vidul se prelinge printre mainile desfacute sa primeasca viata.

Joana nu este un personaj, ci un flux al vietii si al cuvintelor. Iar creatoarea ei, Clarice Lispector, care a aparut in literatura la 23 de ani din exotica Brazilie, le manuieste pe cele din urma ca pe niste sageti sau mangaieri, e capabila sa transmita ura, mania, tristetea, absurdul, sa le manevreze dansul pana ajung in centrul existentei, umpland cu ele vidul. Este o carte introspectiva care, scrisa de altcineva, m-ar irita, reflectand o gandire atat de alambicat feminina cu tendinte schizofrenice incat  descumpaneste, dar talentul mi-a sters orice rezistenta si frazele m-au dus mai departe, fara sa am puterea sa ma impotrivesc, aratandu-mi prin tonul sau ca poate fi in acelasi timp intimista si acaparatoare si, din momentul cand ai patruns in aceasta intimitate esti in mijlocul unui ciclon din care nu poti scapa in nici o directie fara sa lase urme.

Cand sunteti deprimati sau tristi, cartea asta poate veni ca o lovitura in plus. Dar e o lovitura atat de iscusita incat are atingerea unei mangaieri si nu puteti face altceva decat sa o incasati. E o carte care vine spre tine, peste tine, te striveste si ramai aplatizat ca un poster, dar fericit, vrei sa razi dar iti vine sa plangi, vrei sa plangi dar nu poti de bucuria intalnirii cu o carte atat de frumoasa . N-am putut sa ma desprind de ea nici cand mi se punea un nod in gat, Joana mi-a aratat ca nu exista frica iar Clarice mi-a aratat ca nu exista mila si m-a fortat sa  privesc in adancul din care voiam sa evadez. E si asta o forma de catharsis.

Ramasa orfana, Joana este crescuta de o matusa, se casatoreste cu Otavio... dar mai are rost sa va spun ceva despre trama?! Chiar nu conteaza, e banala si neimportanta. Ce este important in cartea asta e toata reflexivitatea ce creste in raceala si sarcasm si o simti ca pe o bucata de gheata topindu-se pe piele, infiltrandu-se in toate aspectele vietii, de la constiinta de sine, la cea artistica pe cale sa se trezeasca si relatia cu cuvintele (cu ecouri din Portretul artistului in tinerete), de la eliberarea morala si sociala la nevoia de iubire.

Daca un personaj o numea pe micuta Joana "vipera", eu i-as zice autoarei, ca sa ramanem in familie, "cobra". Cobra Lispector, o specie rara si periculoasa ce se adaposteste in Jungla Cuvintelor: mai intai te hipnotizeaza cu dansul ei, te invaluie suav si perfid ca o invitatie si apoi,  dupa ce te-a ametit bine, iti musca sufletul si te abandoneaza vlaguit si golit de tot optimismul.  Scrisul ei are o forta narcisistica mai puternica decat orice ai incerca sa gasesti in text. Joana hraneste cobra, este stoarsa de toate emotiile si sentimentele, doar pentru ca la sfarsit sa iti dai seama ca, mai mult decat s-o dezvaluie, tot acest suvoi de cuvinte de fapt a ascuns-o sub un strat de perceptii imposibil de exprimat, in mijlocul tacerii unde numai visele pot patrunde, acolo unde cobra isi asteapta urmatoarea prada, adusa cu urmatoarea carte...sa vina, acum stiu ca trebuie sa-mi pun un scut emotional cand o citesc.