50 de umbre... ale Violei

Lust och Fagring Stor (All Things Fair) (1995)

Cand m-am uitat pe IMDb la cuvintele-cheie asociate cu filmul asta dupa ce l-am vazut, si anume "vagina", "penis", "orgy", "leg spreading" mai ca mi-a venit sa ingan cateva versuri din The Cold Swedish Winter, cantecul unui suedez, Jens Lekman: "When people think of Sweden/ I think they have the wrong idea / like Cliff Richards who thought it was just / porn and gonorrhea". Imi par sugestive pentru ceea ce marea platforma cinematografica a inteles sa asocieze cu candidatul la Oscar pentru film strain din 1996, ultimul din cariera de regizor si scenarist a lui Bo Widerberg. Daca ele i-or fi adus mai multe vizionari, eu ma bucur, poate unele din participantele la isteria declansata de Grey vor fi avut curiozitatea sa-l vada, sa inteleaga de ce zic ca mizeria aia pentru care atatia fraieri au platit bilet nu accepta scuza relativitatii gusturilor. E suficient sa vezi trailerul, ceea ce am si facut, ca sa-ti dai seama ca ai in fata o porcarie cu un scenariu prost si interpretat amatoristic. Valurile de entuziasm pe care le-a provocat imi depasesc puterea de intelegere.
I-am dat deja prin aceste cateva randuri mai multa atentie decat ar fi cazul si nu despre el e vorba aici, ci despre umbrele relatiei dintre o profesoara si un elev (interpretat de fiul regizorului) de 15 ani, varsta la care hormonii o iau razna, intr-un proces captivant de maturizare emotionala si sexuala. Suntem in anii cand nebunia celui de-al Doilea Razboi Mondial a cuprins intreaga Europa, cu exceptia unei Suedii neutre, unde ecourile lui razbat prin avioanele Concorde ce survoleaza uneori regiunea si prin imaginea soldatilor ce pazesc intrarea scolii. Stig si colegii lui sunt departe de toate astea, mai preocupati sa descopere teritoriul nou pentru ei al vietii sexuale, sa isi etaleze intre ei dotarile naturale ca pe un trofeu, motiv de mandrie si admiratie, sa invete cuvinte noi, chiar daca nu le pronunta corect (aici intra si orgia din cuvintele-cheie de mai sus, asa ca nu va asteptati la porn, ca nu e cazul).
Pe fondul acestei frenezii si al dorintei de a-si consuma prima experienta sexuala, Stig indrazneste sa-si ridice ochii catre profesoara de treizeci si ceva de ani si este intampinat cu aceeasi disponibilitate de a impartasi cunoasterea ca si in lectiile de la scoala. Nu intamplator Viola pastreaza dictionarele, cheia accesului la informatie, in sala de clasa, nu intamplator Stig si le va insusi, printr-un transfer al acestei cunoasteri ce are loc treptat, cu inversarea rolurilor si a raportului de dominare. Invatacelul devine tot mai sigur pe el asa ca, odata absolvit cursul de initiere sexuala, isi va dori sa continue experienta pe cont propriu. Cu totii am fost vreodata exasperati de un clopotel ce anunta sfarsitul orei cand profa mai avea ceva de zis, in ciuda dorintei noastre de a pleca in pauza. Cam asa face si Viola, insa miza e una diferita si consecintele pot fi grave...
Nuantele relatiei dintre cei doi depasesc spatiul atractiei fizice si se transforma intr-un joc psihologic de dominare si submisivitate, de revolta si refuz, unde conotatiile erotice devin doar un pretext si se dilueaza pe un teritoriu mai amplu, cel al cunoasterii, extins si in planul vietii de familie al celor doi. Fiecare dintre personajele care-i inconjoara, mama lui, sotul ei, colega de scoala care-l place pe Stig, au propriul moment al cunoasterii, al unei descoperiri neplacute sau tragice, cu sau fara legatura cu ce se intampla intre cei doi. All Things Fair nu este un film erotic, ci o drama a intelegerii in care se strecoara tuse de umor scandinav, pe un fundal muzical excelent ales (Handel, Beethoven, Ceaikovski, etc.). Are o atmosfera incarcata dar si momente de detensionare in care rasul pare sa-si arate forta vindecatoare, are dramatism, ritm, dar si secvente electrizante, unde privirile si gesturile ocupa spatiul lasat liber de cuvinte. Nu blameaza, nu acuza protagonistii, dar stie sa-i transforme din mers si sa-i nuanteze. Chiar daca pe alocuri optiunile de taiere a cadrelor deruteaza (esti intr-un loc si apoi scena se schimba brusc, ai nevoie de cateva secunde sa intelegi unde ai ajuns), e frumos filmat si toate detaliile pun in valoare protagonistii.
Iar titlul, un vers dintr-un psalm cantat de elevii suedezi la plecarea in vacanta de vara sau la terminarea scolii, un imn adus verii, celebreaza aici un alt fel de bucurie si frumusete. Poate singurul lucru care m-a dezamagit putin e finalul, in stilul imbratisat si de cineastii nostri care par sa le spuna eroilor "gata, eu v-am adus pana aici, acum descurcati-va cum puteti si sa inteleaga fiecare ce vrea". Nu l-am vazut venind, nu e deloc un film la care se potriveste, dupa ce despica toate firele in patru simteam nevoia unui sfarsit mai clar, indiferent incotro ar fi ales sa mearga.

Ochi mari si lacrimosi

Big Eyes (2014)

Filme cu pictori: ma uit la toate, cum le prind le devorez, unele mai bune, altele mai slabe, am urmarit pana si seria senzationalista dupa cunoscuta reteta a canalului Starz, sex, drugs (= sange) si rock'n roll (= intriga) pe nume Da Vinci's Demons. Nu stiu ce magnet ma atrage spre ele, poate cautarea de inspiratie si motivatie pentru a persevera intr-o arta care imi da senzatia ca ma respinge, poate dorinta de a vedea cat este dispus un om sa sacrifice pentru convingerile sale sau doar imi place sa-mi clatesc ochii cu imaginea artistului la lucru. Toti pictorii, indiferent de abordare, au un lucru in comun, cel care pe mine ma inspaimanta: dorinta de expunere. Daca altcineva ar consimti sa preia laudele si criticile operei in contul meu, n-as avea nici o problema. Nu mi-ar placea sa mi se scotoceasca prin viata pentru a gasi resorturile si justificarile creatiei, as uri sa fiu centrul atentiei la un vernisaj, cu toate zambetele de rigoare, fie ele sincere, de complezenta ori ironice, toata atentia cu care artistii se simt de obicei bine.

Asa ca mi-a fost greu sa diger la nivel afectiv ceea ce rational inteleg, imoralitatea gestului prin care Walter Keane a clamat paternitatea asupra operelor sotiei sale, Margaret Keane. Pentru mine ar fi fost extrem de convenabil sa am o interfata cu publicul, sa nu-mi asum nici onorurile si nici blamul pentru ceea ce fac, creatiile sa aiba succes si sa beneficiez de latura lor comerciala, dar stiu ca aici ma aflu la polul opus al logicii normale. Mi-a fost, de asemenea, greu sa inteleg si pana unde merge credulitatea unei femei care cunoaste un barbat ce se recomanda drept pictor, fara sa-l vada niciodata lucrand, ci doar meditand in fata panzelor goale. Cu cat ochii sunt mai mari, cu atat orbirea pare mai adanca. 

Acest film biografic al lui Tim Burton a fost pentru mine asemenea unei picturi a  lui Margaret, nici prea fascinant, nici foarte plictisitor. A pus in prim-plan personajele, bine interpretate de Amy Adams si Christoph Waltz si a uitat (ca si creatiile pictoritei) de orice fundal, de orice atmosfera, de acele detalii care dadeau savoare filmelor lui, de stropul de magie, desi pictura in cauza se preteaza unei abordari fanteziste, asa cum ne-a obisnuit regizorul. A urmat cuminte linia biografica si a preferat un omagiu conventional adus unei artiste neconventionale nici prin viata sa, a unei femei care, sub aparenta fragilitate, are forta de a se revolta in conservatorii ani '60 plecand singura, cu un copil mic, catre un viitor necunoscut, nici prin opera ce a consacrat-o ca pe autoarea "ochilor mari", o marca personala numai buna de transformat in postere si vederi pentru arta de consum, aducandu-i in anii '60-'70 succesul afiselor lui Mucha de la inceputul secolului. E drept ca Mucha a fost considerat depasit in a doua parte a vietii si cateva zeci de ani dupa aceea, pentru a fi readus in atentie prin '60, poate Burton si-a dorit cu filmul sau sa-i faca acelasi cadou bunei lui prietene, Margaret Keane, care se apropie de 90 de ani. Dar ca sa-i reuseasca, sa o faca sa aiba priza la generatia tanara, era nevoie de un factor cool pe care regizorul il are, dar a preferat, din respect poate, sa nu-l exploateze aici. 

E un film linear, discret, interesant poate pentru amatorii de biografii ecranizate sau pentru fanii pictoritei, dar dezamagitor si pentru cei interesati de pictura, de moduri de lucru si inspiratie, si pentru admiratorii lui Burton, obisnuiti cu o viziune mai intunecata si mai imaginativa. Eu imi pusesem sperante in ambele directii, desi trailerul nu ma incuraja. Sa se fi temut regizorul sa nu-si puna  in umbra un subiect caruia ii lipseste sclipirea geniului?!  Asa ca s-a limitat la un film corect, concret, axat pe intamplari, lipsit de introspectie, consumabil cu o punga de popcorn, filmat ca o comedie, cu accente negre pe alocuri, fara sa dramatizeze prea mult si fara sa inventeze nimic.  Prefer sa uit ca Tim Burton a facut filmul asta si astept urmatorul film cu pictori, Mr. Turner. Daca nu altceva, macar vizual imi va oferi mai multe satisfactii decat au facut-o nefericirile casniciei doamnei Keane.

Draga domnule Bohumil...

Pawel Huelle - Mercedes-Benz

... din primele minute cand m-am urcat pe bancheta din spate a Fiatului domnisoarei Ciwle, temandu-ma ca proaspatul sau invatacel nu se va ridica la inaltimea profesorului, nu al celui de conducere auto, singura femeie instructoare de la firma Corrado, in prezenta careia se transforma intr-o blanda Seherezada, exprimand "ideea platonica a relatiei dintre instructor si elev, care nu consta doar intr-o simpla exersare, intr-o banala supraveghere, intr-o acumulare obisnuita de deprinderi, ci in povestirea reciproca a unor intamplari frumoase, in acea comuniune verbala care ii apropie pe oameni facand abstractie de sex, de convingeri politice si de origine", ci ma gandesc la maestrul sau intr-ale cuvintelor, dumneavoastra, domnule Bohumil, am inteles ca tare mult v-ati fi bucurat sa vedeti acest exercitiu de admiratie din partea unui discipol talentat si modest ce v-a prins de minune spiritul, ceea ce incerc si eu acum fara prea mare succes, o imitatie a imitatiei, asa, ca sa mai uit de crispare, ca doar ma aflu in prezenta unui incepator intr-ale condusului ce nu oboseste sa ne povesteasca plin de verva, mie si instructoarei sale captivate intr-atat incat nici macar nu-i atrage atentia sa nu mai arunce priviri politicoase peste umar cand imi vorbeste si sa nu mai gesticuleze luand mainile de pe volan in timp ce masina sare la fiecare hop de parca am merge prin gropile de pe bulevardul Maniu, ca doar tocmai ce ne-a spus cum bunica Maria abia a reusit sa scape cu viata din masina ce avea sa fie zdrobita de locomotiva si bunicul Karol a intrat cu Citroenul cel nou in caruta laptarului si apoi a continuat povestea cu masini inclestate, facute armonica  sau sifonate, accidente cu urmari amuzante, spectaculoase si pozitive, anecdote pe patru roti insirate cu verva de domnul Huelle, care v-a mostenit locvacitatea, vivacitatea si plasticitatea limbajului.

Draga domnule Bohumil, daca ati fi primit scrisoarea domnului Huelle, ca un cititor experimentat ce sunteti al sufletului ceh, ati fi observat ca si cel polonez este destul de apropiat,  asa cum il percepem printre randurile ce se revarsa coplesitor peste noi, cu un zambet si o lacrima ascunsa in coltul ochiului, acolo unde tragicul ramane ascuns, pentru a lasa doar melancolia sa pluteasca deasupra unui secol de istorie poloneza privit prin oglinda retrovizoare, cu frana trasa cand tonul incepe sa alunece spre tristete, ceea ce ma face sa-i admir reflexele de scriitor, mult mai bune decat cele de sofer. Huelle de aici nu seamana cu acela singur si fericit, e altfel, ca si cum s-ar fi supus unei dictari automate, ca si cum ar fi lasat volanul cartii in mana maestrului ce i-a condus fiecare intorsatura de fraza si l-ar fi indreptat in directia potrivita la fiecare curba ori serpentina a amintirilor sale.
Cu o miscare de domino asemanatoare celei prin care un camion fara frane se opreste in botul Trabantului din spate, care se infige in masina din spatele sau, am uitat ce marca era, care se lipeste tandru printr-o miscare de recul de capota Toyotei din spate, si tot asa, Huelle da dintr-o poveste in alta, face slalom printre amintiri, desfasurand panglicile istoriilor mai indepartate, din vremea bunicilor, apoi ale tatalui, permanent preocupat sa mestereasca ceva la Mercedesul familiei, sau mai proaspete, de la volan, ale experientei de elev al unei profesoare ce a schimbat bara de dans cu volanul si, intrebat cu ce va circula dupa obtinerea permisului raspunde prompt si senin, cu autobuzul cat timp strange bani de bicicleta, apoi de parapanta, iar lectiile de condus sunt pentru el doar un prilej de meditatie iar pentru noi, cititorii, o delectare. Mai vreau doar sa va spun ca actul de deces al Mercedesului amintit este semnat de o presa gigantica, ce aminteste de singuratatea prea zgomotoasa a nostalgicului Hanta, asa cum sfarsitul dumneavoastra, draga domnule Bohumil, a fost marcat in barul "La irlandez" de citate udate cu bere si toate povestile consemnate de Huelle au devenit o bucata din istoria Poloniei si o declaratie de dragoste ce trebuie citita asa cum a fost scrisa, "intr-o tacere absoluta, fara sa ma grabesc nicaieri" de toti cei care va iubesc, draga domnule Bohumil.

Intre doua lumi, acolo unde lipseste ceva

Jhumpa Lahiri - Porecla

Pentru fiecare emigrant, experienta vietii intr-o alta tara este unica, cu atat mai conflictuala cu cat cele doua civilizatii, cu bazele lor culturale si religioase, cu traditiile si rolurile asumate in familie sunt mai diferite. Una este, ca roman, sa te stabilesti in Europa si alta in China, India sau Emiratele Arabe. Pe langa distanta fizica, se adauga o si mai mare distanta intre identitatea ta si cea pe care ti-o atribuie locuitorii patriei de adoptie, oricat de prietenosi ar fi. Si mai este apoi conflictul interior: cat sa transmiti mai departe, urmasilor ce nu au cunoscut tara unde te-ai nascut, pentru ca mostenirea ta culturala si afectiva sa nu devina pentru ei o povara ori o plictiseala, o obligatie pe care nu doresc sa si-o asume? Cat sa le dezvalui si cat sa pretinzi sa urmeze aceleasi traditii ca si tine, punand o bariera, poate fragila, dar reala si formatoare pentru caracterul lor, in calea integrarii depline in lumea unde s-au nascut? La aceste intrebari nu exista un raspuns universal valabil. Oricat spatiu le-ar acorda parintii copiilor nascuti in exil, parca tot si-ar dori sa-i tina ancorati de radacini, sa le insufle valorile lumii lor, pentru ca-i definesc si de-aia obisnuiesc oamenii sa aiba copii, ca sa-si transmita mai departe definitia, genetica si culturala. Vorbesc totusi de oamenii care nu nasc doar pentru ca pot sa se reproduca.
Ceea ce le lipseste emigrantilor din cartea Jhumpei Lahiri este o aroma de negasit altundeva decat in condimentele de acasa, acel parfum al traditiilor date de sfiala cu care o sotie bengaleza omite sa-i spuna sotului pe nume cand i se adreseaza, chiar daca s-au unit printr-o casatorie aranjata si respectul n-a avut timp sa se cimenteze, ceva-ul intim si de nerostit al altei lumi, al altei vieti: "Pentru ca este o straina, Ashima incepe sa isi dea seama ca existenta este un fel de sarcina pe termen lung - o asteptare perpetua, o povara permanenta, un sentiment continuu de indispozitie. Este o responsabilitate permanenta, o paranteza in ceea ce odata a fost o viata obisnuita, doar pentru a descoperi ca viata de dinainte a disparut si a fost inlocuita de ceva mult mai complicat si mai obositor. Ca si atunci cand esti insarcinata, faptul de a fi straina, este de parere Ashima, este ceva ce provoaca aceeasi curiozitate in randul strainilor, acelasi amestec de mila si respect."
Sarcina ia sfarsit, statutul de emigrant ramane. Se naste Gogol, baiatul al carui nume se pierde intr-o scrisoare ce nu ajunge niciodata din India in America si va primi un nume de imprumut, al omului de care tatal sau  se simte legat afectiv, nu doar prin admiratie, ci printr-o viata redata atunci cand credea ca s-a sfarsit. Alaturi de Gogol, trecem prin copilaria, adolescenta si maturitatea unui emigrant de a doua generatie, care cand merge in India se simte strain. Isi inventeaza o identitate noua si convenabila pentru occidentalizarea sa accentuata, chestionandu-si in permanenta alegerile, optiunile, intr-un joc conflictual al onestitatii fata de sine. Lumea il va cunoaste cu numele Nikhil, familia ramane singura care continua sa-i spuna Gogol, insa el are momente cand ambele nume ii par la fel de straine, intr-un conflict permanent cu sine insusi.
Ca si in volumul de povestiri, Jhumpa Lahiri vorbeste prin eroii sai despre experienta directa si confuzia identitara accentuata de reactia celor din jur la numele straine, de acele momente cand eroii ar vrea sa se dizolve in peisaj insa sunt o prezenta mult prea exotica pentru a se pierde in multime, desi uneori propria perceptie este cea care ii stanjeneste si ii face sa se simta diferiti intr-o lume a acceptarii si integrarii.
Si aici, dovedeste aceeasi capacitate de a ilustra sentimentele si cadrele cu o densitate a detaliilor materiale la fel de nuantata ca si aromele bucatariei indiene. Povesteste frumos, insa toata relatarea asta indirecta, la persoana a treia, mutand focusul de la mama la fiu, da o senzatie de detasare si usoara monotonie, ce se reflecta intr-o senzatie de suprafata, de incapacitate de a patrunde in esenta eroilor, ca si cum Jhumpa Lahiri ar fi vrut sa se distanteze de propria-i experienta de emigranta, sa nu o amestece in deciziile si gandurile lor. Sau poate doar nu s-a complicat, evitand sa dea glas unui personaj masculin si sperand ca satisfactia cititorilor se va hrani din abundenta de amanunte vizuale, concrete.  Am ramas cu o usoara senzatie de absenta, de neinchegare a relatiilor si discutiilor dintre personaje, genul de omisiune care da bine pe spatii reduse, intr-o povestire, dar parca ti-ai dori sa fie acoperita, completata, intr-un roman.
Pana la urma, e o carte ca si personajul sau: fie din refuz asumat, fie din incapacitate, nu patrunde dincolo de invelis, nu incearca sa-si croiasca o identitate puternica, bine definita. Nu e stralucitoare cum da senzatia ca ar putea fi, ci doar placuta, lasandu-si conflictul sa mocneasca discret, fara explozie. Si nu stiu in ce masura Gogol este o "porecla", cum s-a tradus titlul cartii, sau se refera mai curand la un tiz, cum as fi crezut eu, dar e doar o parere legata de nuanta, sunt probleme mai mari pe-acolo... recomand citirea cartii in engleza, insa daca sunteti ca mine si va inhiba limba cu prea multe w, y, h-uri si vocale rarefiate, chiar daca va descurcati binisor in ea, merge si varianta in romana. Faceti slalom cu eleganta printre greseli de tipar (am mai spus ce nu-mi place la colectia Cotidianul) si veti ajunge cu bine la liman. E o carte placuta, plina de culoare, ce ar merita o editie noua, atent revazuta!

Copiii trebuie vazuti, nu auziti

Charles Bukowski - Sunca pe piine

Spuneam acum ceva timp ca am incercat sa citesc Palahniuk si nu m-a convins deloc. Il consider un Houellebecq american, la fel usurel si preocupat de aparenta in teribilismul sau, la fel de obsedat sa socheze facand valuri zgomotoase, de strident si neimpresionant stilistic. Poate asocierea literara din mintea mea dintre Palahniuk si Bukowski, cu care a fost adesea comparat, m-a tinut departe de cel din urma. Ma bucur ca mi-am luat inima in dinti, trecand mai intai prin poezie, si am ajuns sa descopar acest autor transant fara sa fie ostentativ, onest si direct. Cel putin asa il percep aici, in cartea prin care fac cunostinta cu Henry Chinaski, despre care inteleg ca ar fi un alter-ego prezent in mai multe romane autobiografice ale lui Bukowski, asa ca sper sa-l mai intalnesc. 

Henry s-a nascut in Germania la inceputul anilor '20, ca si parintele sau literar. S-a mutat in Statele Unite, la Los Angeles (ca si Bukowski), unde-l vedem in primele cinci capitole insotindu-si parintii in vizita la rude, in Fordul Model T al familiei. Asista tacut la discutii, pentru ca severul sau tata il invata tacerea si violenta. Mergand la scoala, afla ca si acolo bataile fac parte din viata si devine un copil retras, ai carui prieteni sunt la fel de exclusi si marginalizati, copiii alaturi de care nimeni nu vrea sa fie vazut, ca sa nu devina la fel de nepopular ca ei: un baiat care canta la vioara, o vecina care-i arata chiloteii in fiecare zi, un alt baiat fara o mana. Scrie un eseu despre vizita presedintelui Hoover in oras fara sa fi fost de fata, dar lucrarea ii este remarcata de profesoara si Henry intelege ce-si doresc oamenii din jur: "Minciuni frumoase. De asta aveau nevoie. Oamenii erau fraieri. Avea sa-mi fie usor."

Randul de mai sus concentreaza esenta cartii: propozitii scurte, usor de citit, lipsite de divagatii si artificii retorice, insa care ascund un alt sens, si tocmai asta ii da lui Bukowski adancime, posibilitatea de a interpreta mai toate concluziile experientei personale prin experienta colectiva. Echivocul este acolo, nerostit, nu degeaba alatura intamplarea cu eseul evidentiat la scoala, tocmai al lui, al baiatului tacut care nici nu a fost de fata la vizita, cu aceea a prezentei si discursului unui politician, un specialist in "minciuni frumoase".
Henry creste pe fondul crizei dintre cele doua razboaie. Si aici trebuie sa fac o observatie, nu ma pot abtine. La un moment dat se vorbeste despre "Primul Razboi Mondial" si am crezut ca o fi o neatentie de traducere. Am cautat versiunea originala si am vazut ca Bukowski insusi s-a lasat purtat de valul vizionar in momentul privirii retrospective a scrierii cartii, facandu-si eroii sa prevada ca va exista si un al doilea razboi :). Deocamdata suntem in plina criza: tatal cel insuportabil isi pierde serviciul, dar continua sa plece dimineata de acasa si sa vina seara pentru ca vecinii sa nu-si dea seama ca e somer, in timp ce fiul descopera masturbarea, sufera de acnee severa si incepe sa citeasca. O carte duce la alta, stiti cum se intampla cu cititorii, cand apar curiozitatea si interesul nu mai pot fi stapanite.
Henry are o motivatie clara a lecturii: "Pentru mine, oamenii astia care aparusera de nicaieri in viata mea, erau singura sansa. Erau singurele voci care imi vorbeau." Cu totii cautam instinctiv oameni care sa vorbeasca pe limba noastra. Iar Bukowski vorbeste pe limba mea, in care nu te ascunzi ipocrit dupa eufemisme, nu-ti este frica de cuvinte nici atunci cand exprima realitati crude, definite de unii drept vulgare, nici cand dau forma unor idei controversate strecurand o intepatura sau un zambet (momentul botezului cainelui este savuros!), nici cand au dublu sens si te poti pierde intr-o directie gresita. E o limba aspra, dura, furioasa dar eleganta in simplitatea ei, in masura sa faca viu si credibil un personaj precum Henry, copilul lipsit de afectiunea parintilor, crescut in umbra autoritara si severa a tatalui, educat la o scoala unde violenta face parte din programul zilnic.  Si amandoi stim ca undeva, in suflet, se ascunde si o pasare albastra, dar e mai intelept sa o hranim cand nu ne vede nimeni...