Muzeul-carte...

Orhan Pamuk - Muzeul inocentei 

 (sursa)

"Expun aici anunturile din ziare, filmele publicitare si variantele cu capsuni, piersici, portocale si visine ale primei bauturi carbogazoase cu fructe din Turcia, Meltem, care ne aminteste de atmosfera fericita, vesela si distinsa, precum si de optimismul care ne anima in acele zile." (pag. 33) 

 

 (sursa)

  "Imi aminteam, cand imi nimereau in mana, rand pe rand, lucrurile respective, cum luase Fusun in mana, in chip de microfon, o veche oglinda cu coada pe care o gasise intr-unul din dulapurile mamei si cum il imitase, redandu-i atitudinea afectata, pe vestitul cantaret (si prezentator) Hakan Sarinkan, cum se juca, mica fiind, cu trenuletul meu de jucarie Ankara Express, pe care i-l dadea mama cand venea pe la noi, in copilarie, cu mama ei, croitoreasa, cum in timp ce ne jucam cu pistolul spatial - o alta jucarie de pe vremea copilariei mele - cauta, razand, dupa fiecare apasare pe tragaci, fluturele pistolului, ratacit prin cine stie ce cotlon al camerei in dezordine, iar imaginile acestea imi ofereau o anumita consolare." (pag. 186) 

"Intr-o camera se afla un tapet, asa incat am rupt o bucata mare de la marginea lui si am luat-o cu mine. Am strecurat in buzunar si clanta usii odaitei despre care presupuneam ca fusese a lui Fusun, gandind ca se folosise de ea vreme de optsprezece ani. Cand l-am atins, manerul de portelan care atarna de lantul rezervorului de toaleta din baie mi-a ramas in mana." (pag. 220)

(sursa)

 "Dincolo de cele doua-trei secunde ale momentului intalnirii, care-mi ofereau un veritabil sentiment de consolare, remarcam intotdeauna, cu o parte a mintii, ca vedeniile acelea nu erau Fusun, ci felurite plasmuiri ale sufletului meu fericit. Faptul de a o vedea deodata in fata mea imi trezea insa un sentiment atat de placut, incat imi luasem obiceiul de a ma duce prin zone aglomerate, in care m-as fi putut petrece cu naluca ei; insemnasem parca acele spatii pe o harta imaginara a Istanbulului, inchipuita de mintea mea. Imi venea mereu sa ma abat prin locurile in care vedeam mai des umbrele pe care le confundam cu Fusun. Orasul se transformase pentru mine intr-un univers de semne care-mi aduceau aminte de ea." (pag. 199)

(sursa)

 "Am intrat in mica toaleta de la etaj, am inchis usa si am ajuns la concluzia ca pierdusem controlul asupra vietii mele, ca atasamentul fata de Fusun o transformase in ceva care nu mai avea legatura cu propria-mi vointa. Nu aveam sa fiu fericit, nu aveam sa pot indura viata decat daca aveam sa fiu convins de acest lucru. Am vazut, pe mica etajera din fata oglinzii, periutele de dinti ale lui Fusun, Tarik Bey si tanti Nesibe si, printre sapunuri si masini de ras, rujul lui Fusun. L-am luat in mana si l-am adulmecat, apoi l-am pus in buzunar."

(sursa)

"Cititorii care-mi vor vizita muzeul nu trebuie sa creada cumva, vazand mentiunile aflate sub fiecare dintre cele 4213 mucuri de tigari stranse pe parcursul celor opt ani, cu referire la data de la care provin, ca vitrinele cuprind informatii inutile: forma fiecarui chistoc surprinde manifestarea unui sentiment intens incercat de Fusun in timp ce stingea tigara respectiva. Aceste trei mucuri luate din scrumiera ei in ziua de 17 mai 1981, cand la cinematograful Zana a inceput turnarea Vietilor frante, nu-mi aduc aminte, de pilda, doar de imaginea lui Fusun din acele luni mizerabile, cu inchistarea brutala si inchiderile ei in sine, ci si de tacerea ei din ziua aceea, de felul in care evita sa discute despre subiectul care ne preocupa, de faptul ca se purta ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic." (pag. 471)

Si sunt multe, mult mai multe asemenea exponate intr-un muzeu pe care nu-l voi vedea niciodata, pentru ca, spre deosebire de altii, refuz sa ma gandesc sa plec, fie chiar si in excursie, in tari cu ale caror legi si organizare socio-politica nu sunt de acord, ca apoi sa ma revolt ca ei ma persecuta ca nu le respect (cum fac unii din cei ce decid sa traiasca acolo, si nu vorbesc de Turcia), iar alti cretini ramasi acasa sa-mi cante in struna si sa faca mitinguri pe la ambasada tarii respective, fara sa se gandeasca daca logica lor nu este cumva similara cu a celor care vor sa-si impuna propria oranduire prin terorism.
Dupa cum v-ati dat seama din fragmentele legate de imaginile de mai sus, in carte e vorba de cu totul altceva, doar simteam nevoia impetuoasa de a o spune, ca daca nu as simti-o atat de des, nu ar mai fi existat blogul :P.
Revenind la cele de fata, m-am plimbat virtual, prin romanul lui Pamuk si prin pozele gasite pe net, prin Istanbulul anilor '75-'85 ai secolului trecut. O calatorie cu parfum nostalgic si exotic pe alocuri, se alcatuieste muzeul unei iubiri cu aspect fetisist. Despre ea,  data viitoare.

Tanarul imbatranit

Roberto Bolaño - Nocturna in Chile 

 Citita la scurt timp dupa O stea indepartata, Nocturna in Chile mi-a dat senzatia ca Bolaño o continua firesc, scriind in cartea unei epoci si a unei tari, din perspectiva unui alt personaj, care nu l-a cunoscut pe Wieder. Prin reconstruirea subiectiva a unei istorii personale, exploreaza din nou relatiile dintre putere si literatura intr-o lume inconjuratoare permanent agitata. Sebastián Urrutía Lacroix agonizeaza si isi povesteste viata. Rezultatul delirului sau, la granita dintre vis si veghe, dintre realitate si halucinatie este o insiruire fluida de scene si momente, de imagini amintite si plasmuiri nascocite.
A spune ca un autor scrie aceeasi carte poate avea o conotatie negativa, implicand repetitivitate si lipsa de idei noi. Nu e deloc cazul aici. Ce face Bolaño este o prelungire a universului angoasant anterior, ce-si bantuie cititorii mult dupa sfarsitul cartii. La el nu se pune problema reluarii unor secvente sau a lipsei de originalitate, e prea bun pentru a cadea in propriile capcane. Continuand, imbogateste. Imbogatind, captiveaza. Si captivand, ma face sa uit in ce cosmar ma arunca, pentru ca vreau sa ma scufund in el. Cartile lui nu se pot povesti, au aerul unui vis fara inceput si sfarsit, dar cu momente puternice, din care se pot memora clipe, trairi, emotii. Par o continua suferinta ce-si transforma cititorii in masochisti gata sa mearga pana la capat, in inima durerii, unde ii taraste cu o forta magica, irezistibila. 

Sebastián isi deruleaza ca in vis filmul vietii, incepand cu o secventa din anii '50 cand, pe atunci tanar preot, a fost invitat sa petreaca un sfarsit de saptamana la mosia unui critic literar celebru, Farewell, ce-i aflase dorinta de a deveni el insusi critic. Acolo il cunoaste pe Neruda, dar are parte si de intalniri desfasurate ca un murmur, in surdina, pe ogor si in bordeiul unor slujitori ce-l ospateaza cu paine. Amintirile sale dau senzatia ca sunt ale altcuiva, asa cum amintirile celorlati, de exemplu ale unui scriitor care l-a cunoscut pe Ernst Junger "ambalat" in uniforma Wermacht-ului par sa fie proprii, imaginile se contopesc si se dizolva unele in altele. 

La Bolaño spatiul si timpul alcatuiesc o singura unitate, din care tasnesc evocari, portrete, momente. Intalnirile dintre oameni au mereu ceva straniu, nu doar cele traite la persoana I, ci si cele evocate, precum aceea dintre Junger si scriitorul chilian Salvador Reyes, in casa pariziana a unui pictor guatemalez, unde cei doi vorbesc despre orice sub privirile absente si pierdute in contemplarea orasului ale gazdei, careia doar un pahar de coniac ii declanseaza participarea la discutie. 

Rezultatul este un labirint de povesti si anecdote, din care amintesc secventa pantofarului din Viena ce-i propune imparatului ridicarea Colinei Eroilor, bantuit apoi de demersul sau, imaginea scriitorului ce-si doarme somnul vesnic intr-o nava spatiala purtandu-l prin univers ori periplul prin Europa, la indemnul a doi membri Opus Dei, pregatind o lucrare despre conservarea bisericilor, presarat de fascinantele intalniri cu preotii dresori de soimi ce-si apara monumentele istorice. E imposibil sa deslusesti realul de fantezie in povestea eroului ce a predat lectii de marxism pentru Junta, este bantuit de umbre in ultimele clipe ale vietii si mai ales de imaginea unui tanar imbatranit, metafora propriei decrepitudini si treceri prin lume cu o masca ce nu i-a cazut de pe chip niciodata, conferindu-i o aura monstruoasa de seninatate, de inocenta si impacare cu sine in orice situatie: 

"... si au fost greve si un colonel de la un regiment de blindate a incercat o lovitura de stat si un cameraman a murit filmandu-si propria moarte si apoi l-au ucis pe aghiotantul naval al lui Allende si au fost neintelegeri, cuvinte urate, chilienii au proferat blasfemii, au scris pe ziduri, si apoi mai mult de jumatate de milion de persoane au marsaluit in semn de sustinere a lui Allende, si apoi a venit lovitura de stat, arestarile, dictatura militara, au bombardat La Moneda si cand s-a incheiat bombardamentul presedintele s-a sinucis si s-a terminat totul. Eu am ramas linistit, cu un deget pe pagina pe care o citeam si am gandit: ce pace!"
Cam asa citesti o carte de Bolaño: te cutremura, te infioara, te sperie uneori, te intriga, te incanta si dupa ultima pagina vine acea pace, acea bucurie ca ai mai facut un pas in universul lui, intr-o spirala fara inceput si fara sfarsit in care poti sa intri iar si iar, sa citesti de zece ori o carte si sa o intelegi de fiecare data diferit.

Cei opt odiosi si sinistra

The Hateful Eight (2015)

Pentru fanii lui Tarantino, o veste buna: cel de-al optulea sau film este cel mai reusit de la Kill Bill incoace, mai bun decat productiile din ultimii ani. Dar cei care nu-i apreciaza glumele cu multi litri de sange ar face bine sa-l ocoleasca, pentru ca odata cu umorul si intorsaturile de situatii spectaculoase se dezlantuie si latura vizuala sadica, posibil ca imaginea creierului unui personaj imprastiat pe fata si prin parul altuia sa ii afecteze emotional. 

Intr-o iarna ca asta care s-a instalat in Bucuresti, undeva prin Wyoming, o diligenta se indreapta spre un mic orasel, purtandu-l pe John Ruth "the Hangman" (Kurt Russell), un vanator de recompense care a prin o infractoare, Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh, m-as bucura sa castige Oscarul la categoria rol feminin secundar), ce urmeaza sa fie spanzurata. In drumul prin nameti, li se alatura un alt vanator de recompense, maiorul Marquis Warren (Samuel L. Jackson, revenit intr-un rol la fel de badass ca si cel din Pulp Fiction) si noul serif al orasului spre care se indreapta, Chris Mannix (Walton Goggins). Deci pana aici se fac trei odiosi si sinistra in cauza, plus vizitiul O.B. (James Parks) pe care nu stiu daca sa-l clasez in randul odiosilor dar, fie, de dragul matematicii. Ajunsi la locul de popas unde aveau sa astepte sa treaca viscolul pentru a-si continua drumul catre oras, au surpriza sa nu-i gaseasca pe proprietari, in schimb ii cunosc pe Bob (Demian Bichir), in grija caruia a ramas hanul, "galanteria lui Minnie", cum este numit, Oswaldo Mobray, calaul (Tim Roth jucand personajul lui Christoph Waltz din filmele lui Tarantino, daca intelegeti ce vreau sa spun, ca oricum v-am bagat in ceata cu toti eroii, dar merita sa-i numesc), un cowboy sentimental ce-si scrie memoriile si isi viziteaza mama, Joe Gage (Michael Madsen) si generalul (Bruce Dern) ce a luptat la Baton Rouge impotriva armatei maiorului Warren. S-au facut opt!

Daca vi se pare ca v-am spus tot despre personaje, va inselati, dupa cum aflam si dintr-o secventa a trailerului filmului, unii dintre ei nu sunt ceea ce spun si  titlul pe care l-am pus postarii este deja cu un spoiler mai mult  - ascuns bine, ce-i drept - decat mi-as dori sa dau despre film.

Acum, ca ne-am adunat cu totii la caldura, in galanteria lui Minnie, putem savura o cafea si construi relatii si aliante. Pentru cei care cred ca de aici nu poate iesi actiune, ci doar o discutie lunga marcata de tensiuni verbale, vreau sa spulber indoielile si sa va spun ca Tarantino e din nou in forma mare, construieste suspans si tese intrigi cu imprevizibilul, verva si umorul negru cunoscute din Reservoir Dogs, dupa modelul "toti ceilalti sunt dubiosi, dar fiecare are nevoie de aliati". 

Stiti problemele acelea de logica din timpul scolii de genul avem mai multe persoane, una are bluza rosie, alta mananca un mar, alta stie sa inoate, ghiciti cine canta la pian? Cam asa e filmul, in care cineva canta la pian, altcineva la chitara, unul vede o bomboana cazuta pe jos, altul este mincinos (numai unul?!) si ghiciti cine moare primul. Cel putin in primele doua treimi, dupa care inversam perspectiva. Datele se schimba permanent si, urmarind cursul evenimentelor incerci si tu, spectatorul, sa anticipezi ceva, dar nu prea-ti iese. Fiecare din cele sase parti in care este impartit vine cu o surpriza, cu replici si situatii amuzante, cu un ritm aiuritor, ce combina investigatia politista cu thrillerul psihologic si cea mai neagra comedie de situatii si limbaj, transportand lumea Vestului salbatic intr-un roman de Agatha Christie, cu un touch de atmosfera à la Hitchcock.  

Daca violenta vizuala a filmelor lui Tarantino este o marca previzibila, imprevizibilul filmului tine de felul in care gestioneaza situatiile, de replicile ascutite, cu aceeasi putere de a declansa tensiunea ca si schimburile de focuri, de personajele despre care, atunci cand crezi ca stii totul, intelegi ca nu stii nimic. Nu am inteles de ce lumea il numeste western, simpla lui incadrare in contextul unei epoci nu justifica aceasta reducere, la fel de bine i-as putea spune film de razboi, dat fiind frontul, o camera segregata de interese si antipatii comune, impartita intre Nord si Sud, unde se pune in scena un razboi civil la scara mica, cu strategii si aliante specifice. Si, ca in orice razboi, cherchez la femme! Sau poate film politist, vazand demersul de limpezire a situatiilor. Ori horror, pentru cei care-si inchipuie ca multi litri de vopsea rosie transforma un film intr-un horror. Eu i-as zice doar film tarantinesc, care intotdeauna este un amestec de genuri, modul in care regizorul intelege sa-si aduca tributul celor ce l-au inspirat si influentat in cariera.

Nu in ultimul rand, muzica lui Morricone este de exceptie, cel putin asa o percepem noi acum, in 2016. In 1982, muzica respectiva a figurat pe coloana sonora a lui The Thing, care a fost nominalizat la Razzie Awards pentru cea mai proasta muzica. Ceva nu reusesc sa inteleg: cum este Morricone nominalizat la Oscarul pentru coloana sonora originala cand ceea ce auzim in The Hateful Eight sunt preluari din The Thing si Exorcistul 2? In spiritul filmului, misterul se prelungeste si la nominalizari :).

Dusi cu pluta

Thor Heyerdahl - Kon-Tiki. Cu pluta pe Oceanul Pacific

Aplicand si la carti principiul "vara inghetata, iarna un ceai cald", nu era sa ma apuc in miezul iernii, unde ajunsesem la sfarsitul anului trecut, sa citesc volumele lui Nansen despre expeditia la Pol care imi fac cu ochiul de pe raft, ci am pornit intr-o balaceala imaginara in apele calde ale Pacificului. Am scris acum ceva timp despre film, a venit si randul cartii. Diferenta e ca, daca filmul impune o anumita viziune regizorala, incercand sa ambaleze totul atractiv vizual, cartea reprezinta o marturie mai precisa si mai lipsita de artificii a planificarii si desfasurarii expeditiei lui Heyerdahl, te lasa sa calatoresti in felul tau. E ca deosebirea dintre turismul organizat si cel pe cont propriu. Eu am preferat intotdeauna a doua varianta, de aceea si cartea mi s-a parut mai interesanta, mai detaliata, explicand mai pe indelete decat ecranizarea modul cum s-a desfasurat aventura cu pluta catre arhipelagul polinezian. 

Dupa ce a petrecut un an pe o insula din Polinezia, unde un batran indigen depana legende ale tribului sau, Thor Heyerdahl a fost tot mai convins ca nu omul alb a colonizat acea zona intinsa pe o suprafata de patru ori mai mare decat Europa, insa atat de unitara ca limba si credinte, ci indienii precolumbieni. Intors acasa, renunta la studiile sale despre animale si incepe sa se intereseze de populatiile Pacificului de Sud, incercand sa-l identifice pe legandarul erou Tiki despre care povestesc legendele polineziene. Indiciile il conduc spre mitologia incasa, spre regele-soare Viracocha din Peru, numit si Kon-Tiki (Tiki Soare) sau Illa-Tiki (Tiki-Foc), descendent al "oamenilor albi" - sa fi fost viking:)? -, izgonit pe mare. 

Pentru a ajunge la aceste concluzii, Heyerdahl urmeaza indicii mitologice, lingvistice, arheologice, geografice. In America, unde pleaca sa caute ajutor pentru confirmarea teoriilor sale, se izbeste de refuzul lumii stiintifice rigide, ancorata in propria specializare, in timp ce viziunea cercetatorului norvegian presupunea interdisciplinaritate sau, cum spunea unul dintre oamenii de stiinta intalniti, "trata problemele de etnografie ca si cum ar fi un roman politist cu detectivi". Asa ii vine ideea de a-si transforma romanul politist intr-unul de aventuri si, dupa discutii cu marinari si oameni de stiinta cu concluzii nu foarte incurajatoare, insista in hotararea de a porni la drum cu inca cinci curajosi visatori, patru norvegieni si un suedez. Si papagalul peruan, care o sfarseste prost, cam asta e soarta papagalilor pe mare :(. 

Pregatirea expeditiei dureaza ceva mai mult de 4 luni si aproape o treime din carte, cuprinzand discutii cu autoritati si cu sustinatori gata sa suporte costurile calatoriei sau cu cercetatori in cautare de temerari care sa le testeze echipamente, procurarea lemnului de balsa, necesar pentru a-si construi pluta asemanatoare celei cu care se presupune ca au plecat stramosii peruanilor, obtinerea de echipamente si hrana, construirea plutei, toate avand ca rezultat 12 kg de hartogarie birocratica. Sunt detalii pe care filmul nu le-a considerat prea importante, indispensabile insa pentru experienta completa, de la infiriparea ideii pana la punerea in aplicare, din care nu lipsesc momentele amuzante: de exemplu plecarea plutei in larg fara navigatori sau un functionar de la vama care se simte luat la misto cand singurul membru al expeditiei vorbitor de spaniola (suedezul) ii spune ca a venit in Peru cu o canoe si pleaca din tara cu o pluta.
Acolo unde filmul incerca sa dramatizeze, in carte se specifica de la inceput ca nu e cazul, ca primele 60 de ore au fost critice, pana la iesirea din curentul Humboldt, dupa care drumul a decurs calm, singura incertitudine fiind aceea a datei si locului de sosire, in ciuda valurilor de peste sase metri intalnite pe traseu. Partea cea mai frumoasa pentru mine a fost feeria acvatica nocturna descrisa de explorator, cu toate acele "fantome lucitoare in intunericul noptii", formate din plancton luminos, creveti stralucitori, caracatite cu ochi scanteietori, cu capete rotunde de pana la un metru diametru, mingi de lumina palpaitoare. Si restul animalelor marine, unele devenite de companie, ce au insotit calatorii in cele 101 zile pe mare, m-au facut sa visez frumos la lumea fascinanta din adancuri, intrezarita doar intr-o sedinta de scuba diving, sa ma gandesc ca tot aman cursurile pentru brevetul de scafandru si poate ar fi timpul sa nu mai las pe la anu' ce pot face anu' asta. O lectura placuta, in ciuda catorva mici scapari de redactare (de tipul: un golf devine baie, o sepie calamar, intr-o propozitie nu voi afla niciodata ce faceau stelele, fiindca se opreste in mijloc, inainte de a apuca sa faca ceva). E cartea ce m-a facut sa aud din nou chemarea misterioasa din adancuri...

Spiritul de iubire al Craciunului

Love Actually (2003)

Aveam o carte in plan pentru azi (vacanta a generat destul de multe postari ce-si asteapta cuminti randul sa fie publicate), dar disparitia lui Alan Rickman ma face sa vreau sa vorbesc acum despre cel mai recent film pe care l-am vazut cu el, la sfarsitul anului trecut, chiar daca a aparut acum 13 ani.  
Daca nu gresesc, s-ar putea sa fie filmul de la care a pornit apoi toata pleiada de productii secventiale, cu personaje ce se intersecteaza in treacat, cu legaturi mai fragile sau mai puternice, prezentate uneori atat de in viteza incat scapa la o prima vizionare. Richard Curtis, care a scris si regizat filmul (autor, printre altele, al seriilor cu Mr. Bean si Black Adder), alege sa-si incadreze povestea ramificata si confluenta intr-o rama formata din secvente din aeroporturi. Oamenii se imbratiseaza, se saruta, se saluta cu entuziasm, se bucura de revederi. Un aeroport este locul unde se manifesta dragostea. Iar timpul cel mai propice? Craciunul, atat de impregnat de iubire incat ma zbarleste! Filmul construieste la prima vedere o comedie romantica foarte conventionala, intr-o nota pozitiva, agreabila, numai buna de vizionat de sarbatori sau, cred eu, cu alergie la repere fixe de bucurie fortata, in orice alt moment al anului cand va apuca o dispozitie sarbatoreasca... sau cand vi se face dor de unii actori... 

Daca ne uitam mai atent, fiecare dintre povestile derulate pe ecran, in ciuda gradelor diferite de credibilitate, are punctul ei cuceritor, fie ca e vorba de personaje sau de istorie in sine, e spusa cu umor si, cu toate locurile comune (cum ar putea o tema ca iubirea sa nu fie plina de ele?), are umor si eroi placuti, pe care ai vrea sa-i vezi iesind cu bine din situatiile in care ajung. Fiecare varsta are dilemele si problemele de comunicare specifice. Un tata ramas sa-si creasca singur fiul se vede confruntant cu prima iubire a acestuia. Un scriitor intampina probleme lingvistice in sentimentele ce se infiripa pentru menajera portugheza. Un barbat intre doua varste este sfasiat de iubirea conjugala si ispita ce i se ofera la locul de munca. Un tanar asaltat de hormoni pleaca in America, pentru ca a aflat ca americancele sunt mult mai disponibile decat englezoaicele. Un altul (Rick din seria The Walking Dead) se indragosteste de sotia celui mai bun prieten. O femeie sufera in tacere dupa un coleg de birou pentru care pare invizibila. Nici prim-ministrul nu este scutit de sentimentele ce-i dau tarcoale in prezenta uneia din angajatele cabinetului sau. Iar rockerul care incearca sa se relanseze la radio cu un cover le canta tuturor "Christmas is all around" sau, cand greseste versurile, "Love is all around". 

Dialogurile nu dezamagesc, pe alocuri sunt chiar sclipitoare, iar castingul este unul de zile mari, continand cam toti actorii britanici pe val la momentul aparitiei filmului: Liam Neeson, Bill Nighy, Colin Firth, Emma Thompson, Keira Knightley, Martin Freeman, Hugh Grant, Alan Rickman, Rowan Atkinson si precis am uitat pe careva. Iar felul cum se achita de misiunile lor e mai mult decat onorabil, unii ies in evidenta mai mult decat altii, insa cu totii isi fac bine treaba. Preferatul meu a fost Bill Nighy, in rolul starului rock expirat si revenit pe val. Remarcabili sunt si Rowan Atkinson, in rolul unui vanzator ce peroreaza vreo cinci minute in timp ce impacheteaza un cadou si sobrul Rickman, in rolul sefului nehotarat intre avansurile unei angajate mai tinere si sotie.

Desi e un film atat de roz si sentimental, indraznesc sa-l numesc, gratie schimburilor de replici, una din cele mai bune comedii romantice, fara timpi morti, cu o succesiune si o intercalare a episoadelor ce nu lasa spectatorii sa se plictiseasca si ii umple de sentimente bune chiar si pe cei mai cinici, pregatiti sa faca putin misto de dulcegarii si de optimismul debordant. Contine suficienta autoironie cat sa nu mai fie nevoie de ironia exterioara, umor britanic in doze mari si are o armonie, o sincronizare a secventelor rar intalnita in comediile de gen ulterioare.