Cei opt odiosi si sinistra

The Hateful Eight (2015)

Pentru fanii lui Tarantino, o veste buna: cel de-al optulea sau film este cel mai reusit de la Kill Bill incoace, mai bun decat productiile din ultimii ani. Dar cei care nu-i apreciaza glumele cu multi litri de sange ar face bine sa-l ocoleasca, pentru ca odata cu umorul si intorsaturile de situatii spectaculoase se dezlantuie si latura vizuala sadica, posibil ca imaginea creierului unui personaj imprastiat pe fata si prin parul altuia sa ii afecteze emotional. 

Intr-o iarna ca asta care s-a instalat in Bucuresti, undeva prin Wyoming, o diligenta se indreapta spre un mic orasel, purtandu-l pe John Ruth "the Hangman" (Kurt Russell), un vanator de recompense care a prin o infractoare, Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh, m-as bucura sa castige Oscarul la categoria rol feminin secundar), ce urmeaza sa fie spanzurata. In drumul prin nameti, li se alatura un alt vanator de recompense, maiorul Marquis Warren (Samuel L. Jackson, revenit intr-un rol la fel de badass ca si cel din Pulp Fiction) si noul serif al orasului spre care se indreapta, Chris Mannix (Walton Goggins). Deci pana aici se fac trei odiosi si sinistra in cauza, plus vizitiul O.B. (James Parks) pe care nu stiu daca sa-l clasez in randul odiosilor dar, fie, de dragul matematicii. Ajunsi la locul de popas unde aveau sa astepte sa treaca viscolul pentru a-si continua drumul catre oras, au surpriza sa nu-i gaseasca pe proprietari, in schimb ii cunosc pe Bob (Demian Bichir), in grija caruia a ramas hanul, "galanteria lui Minnie", cum este numit, Oswaldo Mobray, calaul (Tim Roth jucand personajul lui Christoph Waltz din filmele lui Tarantino, daca intelegeti ce vreau sa spun, ca oricum v-am bagat in ceata cu toti eroii, dar merita sa-i numesc), un cowboy sentimental ce-si scrie memoriile si isi viziteaza mama, Joe Gage (Michael Madsen) si generalul (Bruce Dern) ce a luptat la Baton Rouge impotriva armatei maiorului Warren. S-au facut opt!

Daca vi se pare ca v-am spus tot despre personaje, va inselati, dupa cum aflam si dintr-o secventa a trailerului filmului, unii dintre ei nu sunt ceea ce spun si  titlul pe care l-am pus postarii este deja cu un spoiler mai mult  - ascuns bine, ce-i drept - decat mi-as dori sa dau despre film.

Acum, ca ne-am adunat cu totii la caldura, in galanteria lui Minnie, putem savura o cafea si construi relatii si aliante. Pentru cei care cred ca de aici nu poate iesi actiune, ci doar o discutie lunga marcata de tensiuni verbale, vreau sa spulber indoielile si sa va spun ca Tarantino e din nou in forma mare, construieste suspans si tese intrigi cu imprevizibilul, verva si umorul negru cunoscute din Reservoir Dogs, dupa modelul "toti ceilalti sunt dubiosi, dar fiecare are nevoie de aliati". 

Stiti problemele acelea de logica din timpul scolii de genul avem mai multe persoane, una are bluza rosie, alta mananca un mar, alta stie sa inoate, ghiciti cine canta la pian? Cam asa e filmul, in care cineva canta la pian, altcineva la chitara, unul vede o bomboana cazuta pe jos, altul este mincinos (numai unul?!) si ghiciti cine moare primul. Cel putin in primele doua treimi, dupa care inversam perspectiva. Datele se schimba permanent si, urmarind cursul evenimentelor incerci si tu, spectatorul, sa anticipezi ceva, dar nu prea-ti iese. Fiecare din cele sase parti in care este impartit vine cu o surpriza, cu replici si situatii amuzante, cu un ritm aiuritor, ce combina investigatia politista cu thrillerul psihologic si cea mai neagra comedie de situatii si limbaj, transportand lumea Vestului salbatic intr-un roman de Agatha Christie, cu un touch de atmosfera à la Hitchcock.  

Daca violenta vizuala a filmelor lui Tarantino este o marca previzibila, imprevizibilul filmului tine de felul in care gestioneaza situatiile, de replicile ascutite, cu aceeasi putere de a declansa tensiunea ca si schimburile de focuri, de personajele despre care, atunci cand crezi ca stii totul, intelegi ca nu stii nimic. Nu am inteles de ce lumea il numeste western, simpla lui incadrare in contextul unei epoci nu justifica aceasta reducere, la fel de bine i-as putea spune film de razboi, dat fiind frontul, o camera segregata de interese si antipatii comune, impartita intre Nord si Sud, unde se pune in scena un razboi civil la scara mica, cu strategii si aliante specifice. Si, ca in orice razboi, cherchez la femme! Sau poate film politist, vazand demersul de limpezire a situatiilor. Ori horror, pentru cei care-si inchipuie ca multi litri de vopsea rosie transforma un film intr-un horror. Eu i-as zice doar film tarantinesc, care intotdeauna este un amestec de genuri, modul in care regizorul intelege sa-si aduca tributul celor ce l-au inspirat si influentat in cariera.

Nu in ultimul rand, muzica lui Morricone este de exceptie, cel putin asa o percepem noi acum, in 2016. In 1982, muzica respectiva a figurat pe coloana sonora a lui The Thing, care a fost nominalizat la Razzie Awards pentru cea mai proasta muzica. Ceva nu reusesc sa inteleg: cum este Morricone nominalizat la Oscarul pentru coloana sonora originala cand ceea ce auzim in The Hateful Eight sunt preluari din The Thing si Exorcistul 2? In spiritul filmului, misterul se prelungeste si la nominalizari :).