Tanarul imbatranit

Roberto Bolaño - Nocturna in Chile 

 Citita la scurt timp dupa O stea indepartata, Nocturna in Chile mi-a dat senzatia ca Bolaño o continua firesc, scriind in cartea unei epoci si a unei tari, din perspectiva unui alt personaj, care nu l-a cunoscut pe Wieder. Prin reconstruirea subiectiva a unei istorii personale, exploreaza din nou relatiile dintre putere si literatura intr-o lume inconjuratoare permanent agitata. Sebastián Urrutía Lacroix agonizeaza si isi povesteste viata. Rezultatul delirului sau, la granita dintre vis si veghe, dintre realitate si halucinatie este o insiruire fluida de scene si momente, de imagini amintite si plasmuiri nascocite.
A spune ca un autor scrie aceeasi carte poate avea o conotatie negativa, implicand repetitivitate si lipsa de idei noi. Nu e deloc cazul aici. Ce face Bolaño este o prelungire a universului angoasant anterior, ce-si bantuie cititorii mult dupa sfarsitul cartii. La el nu se pune problema reluarii unor secvente sau a lipsei de originalitate, e prea bun pentru a cadea in propriile capcane. Continuand, imbogateste. Imbogatind, captiveaza. Si captivand, ma face sa uit in ce cosmar ma arunca, pentru ca vreau sa ma scufund in el. Cartile lui nu se pot povesti, au aerul unui vis fara inceput si sfarsit, dar cu momente puternice, din care se pot memora clipe, trairi, emotii. Par o continua suferinta ce-si transforma cititorii in masochisti gata sa mearga pana la capat, in inima durerii, unde ii taraste cu o forta magica, irezistibila. 

Sebastián isi deruleaza ca in vis filmul vietii, incepand cu o secventa din anii '50 cand, pe atunci tanar preot, a fost invitat sa petreaca un sfarsit de saptamana la mosia unui critic literar celebru, Farewell, ce-i aflase dorinta de a deveni el insusi critic. Acolo il cunoaste pe Neruda, dar are parte si de intalniri desfasurate ca un murmur, in surdina, pe ogor si in bordeiul unor slujitori ce-l ospateaza cu paine. Amintirile sale dau senzatia ca sunt ale altcuiva, asa cum amintirile celorlati, de exemplu ale unui scriitor care l-a cunoscut pe Ernst Junger "ambalat" in uniforma Wermacht-ului par sa fie proprii, imaginile se contopesc si se dizolva unele in altele. 

La Bolaño spatiul si timpul alcatuiesc o singura unitate, din care tasnesc evocari, portrete, momente. Intalnirile dintre oameni au mereu ceva straniu, nu doar cele traite la persoana I, ci si cele evocate, precum aceea dintre Junger si scriitorul chilian Salvador Reyes, in casa pariziana a unui pictor guatemalez, unde cei doi vorbesc despre orice sub privirile absente si pierdute in contemplarea orasului ale gazdei, careia doar un pahar de coniac ii declanseaza participarea la discutie. 

Rezultatul este un labirint de povesti si anecdote, din care amintesc secventa pantofarului din Viena ce-i propune imparatului ridicarea Colinei Eroilor, bantuit apoi de demersul sau, imaginea scriitorului ce-si doarme somnul vesnic intr-o nava spatiala purtandu-l prin univers ori periplul prin Europa, la indemnul a doi membri Opus Dei, pregatind o lucrare despre conservarea bisericilor, presarat de fascinantele intalniri cu preotii dresori de soimi ce-si apara monumentele istorice. E imposibil sa deslusesti realul de fantezie in povestea eroului ce a predat lectii de marxism pentru Junta, este bantuit de umbre in ultimele clipe ale vietii si mai ales de imaginea unui tanar imbatranit, metafora propriei decrepitudini si treceri prin lume cu o masca ce nu i-a cazut de pe chip niciodata, conferindu-i o aura monstruoasa de seninatate, de inocenta si impacare cu sine in orice situatie: 

"... si au fost greve si un colonel de la un regiment de blindate a incercat o lovitura de stat si un cameraman a murit filmandu-si propria moarte si apoi l-au ucis pe aghiotantul naval al lui Allende si au fost neintelegeri, cuvinte urate, chilienii au proferat blasfemii, au scris pe ziduri, si apoi mai mult de jumatate de milion de persoane au marsaluit in semn de sustinere a lui Allende, si apoi a venit lovitura de stat, arestarile, dictatura militara, au bombardat La Moneda si cand s-a incheiat bombardamentul presedintele s-a sinucis si s-a terminat totul. Eu am ramas linistit, cu un deget pe pagina pe care o citeam si am gandit: ce pace!"
Cam asa citesti o carte de Bolaño: te cutremura, te infioara, te sperie uneori, te intriga, te incanta si dupa ultima pagina vine acea pace, acea bucurie ca ai mai facut un pas in universul lui, intr-o spirala fara inceput si fara sfarsit in care poti sa intri iar si iar, sa citesti de zece ori o carte si sa o intelegi de fiecare data diferit.