La ei nu e ca la noi!

M-am tot abtinut, dar trebuie sa-mi vars oful, ca-mi sta pe suflet deja de vreo luna... Am tacut, am asteptat ca focul de paie sa se stinga singur, dar vad ca nu se mai termina, ca presei il place grozav sa scormoneasca subiectul si manifestantilor sa...se manifeste, de curand s-au trezit si brasovenii, confirmand stereotipul ca Ardealul e mai lent in reactii :).

Fac parte dintr-o minoritate, din cate imi dau seama, care considera ca in mult mediatizatul caz al familiei careia i s-au luat copiii si in cele similare dreptatea este de partea norvegiana... pana la proba contrara. Si daca ati citit pana aici, inainte de a-mi tranti furiosi usa blogului in nas, aveti putina rabdare sa va spun cum vad eu lucrurile, dupa ce am stat o luna printre ei (nu e suficient pentru a avea pretentia ca ii cunosc, dar ceva mai mult decat deloc) si dupa ce am invatat putin limba, nu bine, dar cat sa-mi dau seama care este curentul de opinie general al presei norvegiene. Exista si la ei gazete populiste, tabloide care au prezentat cazul  cu dramatism, dornice sa stoarca o lacrima de audienta, in stilul stirilor televiziunilor comerciale de la noi. Eu vorbesc de ziare, de Aftenposten in principal, cel mai mare si mai serios cotidian de stiri norvegian.  La ei sunt doua curente principale de opinie: mai intai o anumita uimire si descumpanire provocata de comentariile din presa romana, de afirmatiile conform carora Barnevernet ar fi un stat in stat, care opereaza cu metode naziste, apoi cel al avocatilor care au asigurat apararea la Fylkesnemda. Fylkesnemda e un consiliu judetean, care are nevoie in medie de vreo patru luni pentru a decide cui i se incredinteaza copilul in caz de divort / incalcare a drepturilor si interesului superior. Practic, nu mult hulitul Barnevern, ci Fylkesnemda este lupul cel rau, autoritatea care hotaraste luarea copiilor de langa parinti, printr-un proces similar celui de la tribunal. Avocatii in cauza se plang de strictetea si severitatea cerintelor impuse in protectia copiilor. Nu ca ar fi aberante, irealizabile, dar e greu sa nu le incalci intr-un fel sau altul, mai ales cand esti imigrant sau familie cu conditii de viata precare, ce nu permit asigurarea standardului prevazut.

Revenind la toata tevatura creata in jurul cazului autohton, pare sa fie un conflict unilateral, inflamat de media romaneasca, din lipsa de subiecte mai importante la inceput de an, dar si pentru ca da bine in an electoral sa se mai perinde niste parlamentari prin lume, sa pretinda ca-i intereseaza soarta conationalilor si bunastarea copiilor aflati la 5000 km distanta cand, daca ar iesi fie si intr-un cartier periferic al orasului in care locuiesc, ar gasi cazuri grave de copii chinuiti, pe care nu-i baga in seama, ca nu ofera vizibilitate internationala. Este, in fond, un conflict intre civilizatii, intre doua moduri de gandire si seturi diferite de valori. 

Principalele reprosuri care au fost aduse de autoritatile norvegiene cand au luat copiii familiei cu pricina au fost abuzul fizic si indoctrinarea religioasa. Pe cea de-a doua, romanii verzi care protesteaza indignati, prefera sa o treaca sub tacere, ca nici sufletelor lor sensibile o familie de pocaiti nu le cade prea bine pe argument. Dar sa le iau pe rand:  

Abuzul fizic

Vorbim  despre o natiune unde respectul pentru viata este solid, care a invatat sa nu-si mai bata nici animalele de companie de vreo suta de ani. Poate e idealism, dar pentru cei care se pretind fiinte superioare ar suna jignitor cand spun ca si un caine intelege cand il certi si priveste vinovat? Nu e asa de greu sa scapam de mentalitatea ca, acolo unde argumentele verbale se epuizeaza, palma sau cureaua fac mai mult... Asa ca ei vad orice atingere drept o prejudiciere grava a demnitatii copilului, ce-i poate afecta dezvoltarea. Ca e corect sau nu, nu e dreptul nostru sa judecam obiceiurile altor natiuni.  

Religia 

Citeam deunazi declaratia unui domn roman care spunea ca, desi traieste bine in Norvegia, prefera sa-si creasca odraslele in Romania. Bravo, fiecare parinte alege ce crede ca e mai bun pentru copilul sau, nu contest, insa argumentul ca "Norvegia este o tara fara Dumnezeu", care ar fi de altfel o realitate, suna fix ca argumentul "Allahu akbar", inseamna sa pretinzi ca nevoile spirituale ale celorlalti sunt exact aceleasi cu ale tale. Spuneam si cand povesteam despre timpul petrecut acolo: atunci cand ai incredere intr-un sistem social, in institutiile Statului, cand nivelul de trai iti permite sa privesti optimist viitorul, o natiune nu mai simte nevoia sa se raporteze la o entitate superioara, sa astepte mila Domnului si sa-si priveasca soarta ca o fatalitate. Stii ca un doctor, si nu Doamne-Doamne, iti va salva viata, ca ceea ce ai invatat te poate ajuta sa treci un examen, nu un barbos jucaus ce-i va calauzi examinatorului mana exact spre biletul dorit, ca toti candidatii pornesc cu sanse egale, ca daca muncesti primesti o recompensa suficienta pentru a te putea bucura de timpul liber... Nu mai trebuie sa joci la loteria providentei.

Dincolo de aceste doua aspecte, pe care le pun pe seama diferentelor de mentalitati, trei lucruri m-au infuriat mult la toata povestea:  

When in Rome... 

Cand alegi sa traiesti intr-o tara, o faci pentru ca-ti inchipui ca, indiferent de sacrificii si greutati, iti va fi mai bine. Nu ei te-au chemat, tu ai ales sa mergi acolo. Si a fost bine sa te duci in tara considerata cu cel mai bun sistem de protectie sociala din lume. Ca imigrant, nu ai dreptul sa le contesti legislatia, oricat de drastica ti se pare, altfel nu esti diferit de daesh-ii care incearca sa-si impuna propriul sistem de valori. Mai putin periculos, da, dar cu aceeasi logica. La tine acasa, poti sa contesti calitatea legilor, nu ai unde fugi de ele decat plecand... in Norvegia, de exemplu, dar cand te stabilesti in alt loc, care nu e sudul Italiei, Spania sau alte spatii europene unde mai e loc de tocmeala, iti asumi riscul suplimentar al romanului venit cu prejudecata ca legea e interpretabila. In unele locuri nu e. Am vazut si eu asta, cand la 20,02 nu am mai putut sa ies dintr-un supermarket cu berea cumparata, cum as fi putut, daca stiam, la 19,59. Mecanismul functioneaza de la lucrurile marunte, e cu atat mai drastic cu cat consecintele pot fi mai grave, iar dezvoltarea unui copil poate fi dintre cele mai grave. Nu avem dreptul sa le judecam restrictiile, cu atat mai mult cu cat functioneaza si copiii lor ajung de obicei cetateni responsabili intr-o tara cu rata mica a criminalitatii. 

Modul cum reflecta presa cazul

La noi, un fapt divers (ca asta este pana la urma, in cate tari nu s-or incalca ceea ce considera cetatenii ca-s drepturile lor?) a devenit marea problema de interes national. Ei sunt mirati, stiu ca imigrantii se confrunta adesea cu perspectiva lor inflexibila privind cresterea copiilor, au mai fost cazuri cu cehi, polonezi, lituanieni, rusi, alti romani, dar nu inteleg deloc toate aceste manifestatii si de ce presa romaneasca le anatemizeaza institutiile. A aparut chiar si un site, Barnevern.org, care nu apartine serviciului in cauza, fiind creat anul asta cu singurul scop de a-l prezenta, in cat mai multe limbi (engleza parea tradusa din norvegiana cu Google translate) ca pe monstrul cel mare si rau care inghite copii. 

Targuiala

Ce fac ai nostri contestand o decizie a unei instante a statului norvegian e un fel de "hai, sefu', da' ce-am facut?! hai sa vorbim!" Nu asa se face, nu trimiti o droaie de parlamentari cu jalba in protap la Norge incercand sa rezolve "ca la noi", prin presiune si negociere. Consideri ca ai fost nedreptatit, mergi mai departe, la Haga, incerci sa-ti solutionezi divergenta legal, sa speri ca, daca a fost o incalcare a drepturilor omului, se va repara. Da, dureaza, dar unde-i lege, nu-i tocmeala.

Pe langa cele doua parti transante, pro si contra familie, mai sunt si opiniile celor care spun ca adevarul e undeva la mijloc. Aici nu exista mijloc. De acord ca nimeni nu stie exact felul cum erau tratati respectivii copii, desi parintii insisi au admis ca le mai administrau cate o corectie fizica. Insa nu asta conteaza, nu discutam vinovatia parintilor sau a autoritatilor. Comentariile pornesc, cum este si cazul, de la efecte. E normal ca fiecare sa-si formeze o parere cand subiectul este aproape nelipsit la stiri, din pacate opinia multora este empatic-emotionala (punandu-se ei si copiii lor in locul celor in cauza), a altora este manipulabila prin media, prea putini incearca sa vada ambele fete ale monedei. Efectul de care spuneam este o decizie juridica a unor autoritati, oricat de incompetente le-ar considera poporul roman pe baza experientei locale. Ai dreptul sa o contesti, dar intr-un cadru legal, nu intr-un circ mediatic dezgustator.

Doi copii intr-o groapa adanca

Iván Repila - Baiatul care a furat calul lui Attila 

Doi frati sunt intr-un put. E adanc, intunecat si umed, prea ingust sa-si poata gasi calea spre exterior, dar suficient cat sa vada cerul, sa priveasca perindarea norilor, a stelelor, a soarelui, a timpului. Sunt din ce in ce mai slabiti. Au cu ei un saculet cu mancare, dar este "punga mamei" si nu se pot atinge de ea cu nici un pret. Nici atunci cand foamea ameninta sa le ia viata, nici cand seceta nu a mai lasat nimic din viermii si ganganiile din jur, nici cand radacinile s-au terminat. 

Pe masura ce citesti, te gandesti la orice: la o poveste cu copii rataciti; la o fabula cu morala in care niste fii neascultatori trebuie sa fi facut ei ceva pentru a ajunge acolo; la un thriller claustrofobic in care prizonierii se lupta sa evadeze; la dantelariile fantastice, onirice, in genul lui Bolaño, in care intr-o realitate tiranica se insinueaza incet nebunia visului si a delirului; la o scena dintr-o piesa de teatru beckettiana in care asteptarea pare nesfarsita si cuvintele capata sensuri noi; pana si la copilul din Room pentru care "afara" nu exista sau la obsesia lui Hugh Glass de a-si urma instincul de supravietuire ca sa-si implineasca singurul scop in viata, eliberarea, orice ar insemna ea.

Dar lasati deoparte orice presupuneri, este ceva din fiecare si totusi altceva. E aproape o nuvela, de mai putin de 100 de pagini, dar in momentul in care patrunzi in ea ai senzatia ca tu insuti te-ai adancit intr-o groapa adanca din care nu stii cum vei iesi. Crezi mai intai ca ai de-a face cu doi copii si te astepti sa citesti o carte duioasa, cu personaje speriate, ce se indarjesc sa supravietuiasca. Dar fratii astia doi nu seamana cu altii, sunt mai degraba proiectii ale sufletului de adult inchise intr-o lume din care orice salvare implica o pierdere. Salvandu-se energie, se pierd cuvintele. Regasind cuvintele, trupul se reduce la un ghem de oase. Ca si in viata: unii merg la sala si trag de fiare pentru a pune muschi, altii isi antreneaza creierul. Nu ai timp sa le faci pe toate in spatiul atat de stramt al unei existente. Daca va ganditi ca bat campii cu exemplul cu sala, nu e chiar asa departe de carte cum pare. Despre personaje nu vreau sa spun prea multe, pentru ca e o carte atat de misto in micimea ei fizica (pentru cei care-si fixeaza tinte numerice de lectura e si asta un avantaj) incat mi-as dori sa o cititi! E un roman al extremelor, in care veti gasi fragilitate si putere, confuzie si claritate a mintii, poezie si ratiune, vis si spirit pragmatic, unde iubirea si ura isi schimba permanent fata, asa cum si raportul dintre cei doi, Cel Mic si Cel Mare, se schimba tot timpul.

O memorie ancestrala a nedreptatii si razbunarii, a tiraniei si eliberarii rabufneste din incantatii aparent desprinse din context, intr-o proza plina de simboluri. Am citit si recitit unele pasaje, pentru a le patrunde mai bine sensul de dincolo de cuvinte, de dincolo de limita durerii, unde centrii perceptiei se deschid spre o alta lume, in care agonia conduce spre "vara invincibila a tuturor iernilor noastre": 

"- Trebuie sa stii, frate, ca eu sunt baiatul care a furat calul lui Attila. Mi-am facut incaltari din copitele lui, ca sa nu mai creasca niciodata iarba sub pasii mei. Multi ticalosi s-au temut de mine ca de biciul lui Dumnezeu, pentru ca le-am trecut prin foc pamanturile si semintiile, in lungile mele incursiuni prin lume. 

- Si ai facut toate astea singur? 

- Cu hunii. 

- Cine sunt hunii? 

- Soldatii lui Atiila. Cand el a murit, multi dintre ei si-au rupt bucati de carne din corp. Si mie imi lipsesc bucati de carne, dar nu se vede, fiindca le-am rupt pe dinauntru. "   

Este multa disperare, dar si speranta in cartea lui Repila. Si ma bucur sa vad cum fraza sa aseptica, sfichiuitoare, metaforica tasneste atat de frumos in limba romana, in traducerea Simonei Sora. S-a intamplat lucrul acela pe care, fara sa citesc originalul, il simt la o carte, cand poti auzi vocea particulara a autorului, nu o transpunere impersonala in romana generica, ci una identificabila, profunda, cu care imi doresc sa ma mai intalnesc. Pentru ca Repila, desi e un scriitor tanar, are deja germenii universalitatii in scrisul sau. Cu totii ajungem cateodata in viata pe fundul unui put, de unde drumul pana afara pare imposibil de strabatut. Si este nevoie de convingeri si argumente puternice pentru a ne depasi resemnarea, pentru a ne continua zbaterea ce pare lipsita de sens, pentru a nu abandona lupta. Uneori se intampla sa iesim la lumina. Da, stiu, spus de mine, suna a cliseu motivational dar, citind cartea, veti vedea ca nu e asa! E mult mai mult decat atat, mai intens, mai dureros, mai revelator.

Holy Shit

Spotlight (2015)

 Despre regizorul Tom McCarthy nu mai e nevoie sa spun, am tot scris despre filmele lui din perioada indie, aici, aici si aici. Dupa dezamagirea numita  The Cobbler, pe care am mirosit-o din trailer si am evitat-o, mai ales ca-l are in rolul principal pe Adam Sandler, se afla acum la cel de-al cincilea film ca regizor si scenarist. Desi cariera de actor ii este mult mai bogata, nu prin ea l-am remarcat, ci prin filmele pe care le-a creat singur ori prin cele la scrierea carora a colaborat. Sa nu uitam ca este co-scenarist la Up, animatia care te face sa plangi in primele zece minute cat la zece filme... si eu nu plang la filme de tipul Titanic, daca intelegeti ce vreau sa spun. 

Cu Spotlight se poate spune ca a dat lovitura, intrand in "lumea buna" a Hollywood-ului, a regizorilor si scenaristilor luati in seama pentru premiile mari ale industriei cinematografice stapane pe fonduri, resurse, porti deschise. O face cu un subiect delicat si bazat pe un caz real, cel al investigatiei ziarului Boston Globe asupra pedofiliei popilor catolici. Povestea descoperita de reporterii echipei "Spotlight" avea sa ia amploare, acuzatiile continuand si extinzandu-se in anii urmatori si in Europa, dar nu avea sa schimbe atat de radical societatea cum isi inchipuiau protagonistii ei. Nevoia de credinta in institutia bisericeasca, in intermediatorul de servicii cu divinitatea, oricat de viciata ar fi ea, se pare ca e mai mare pentru unii decat cea de adevar, de unde si ezitarile, dilemele morale, complicitatile in a-i ascunde sub pres viciile. 

Investigatia echipei de la Boston Globe a inceput odata cu venirea la conducerea ziarului a lui Marty Baron (Liev Schreiber), un jurnalist evreu, tocmai de aceea in masura sa se detaseze de fervoarea catolica gata sa inchida ochii la abuzurilor reprezentantilor ei, si continua timp de un an, pentru ca, mai important decat a deconspira un preot, care s-au dovedit a fi  nu unul, ci 70 numai in Arhidioceza Bostonului, isi propunea sa arunce in aer un intreg sistem bazat pe practicile unor reprezentanti de-ai sai, pe tacerea cardinalului, care avea cunostinta de ele, dar si a victimelor, pe atunci copii, inhibate de autoritatea morala, sistem ce functiona bine uns de negocierile avocatilor.

Modul in care filmul alege sa infatiseze toata povestea este unul septic, centrat strict pe investigatie, fara side stories, fara prea multe detalii din perspectiva victimelor. Prezinta strict munca celor patru jurnalisti (interpretati de Mark Ruffalo, Michael Keaton, Rachel McAdams si Brian d'Arcy James) de investigatie a pistelor ramificatului subiect, de la victime la avocati, de la reprezentantii Bisericii pana la complicatele hatisuri birocratice in care documentele dispar fara urma. Pentru ca nu incearca sa brodeze pe ea povesti de viata si nu are intentia de a stoarce lacrimi, pastreaza senzatia de autenticitate. Riscul asumat este ca ramane si cam rece, fara personaje bine individualizate, fara o pronuntata latura artistica, mai degraba o docu-drama, o reconstituire a faptelor ce-si prind in vartejul lor investigatorii, parca si ei descumpaniti, cu o senzatie permanenta de "holy shit, uite peste ce am dat". Si continua sa rascoleasca acel holy shit intr-o ancheta onesta, in care nimeni dintre cei care au stiut candva de un abuz nu este scutit de partea sa de vina, nici bunii bostonieni care inchideau ochii la ce se intampla in vecinatate, nici bunii jurnalisti care, temandu-se de ce ar declansa, ascundeau prin arhive prafuite dovezi primite cu ani in urma. 

E de vazut filmul! Insa daca ar fi sa-mi exprim o parere legata de valoarea lui ca film artistic... nu stiu ce sa zic. Pentru ca este atat de obiectiv, atat de privit din exterior intr-o reconstituire minutioasa a anchetei incat nu poate implica emotional. Ruffalo este propus la cel mai bun actor in rol secundar. Ma intreb cine are in filmul asta rol principal... E greu de spus, e un efort colectiv si poate nominalizarea ar fi trebuit sa fie comuna (desi nu se face niciodata la Oscaruri), pentru patru sau cinci oameni, asa cum premiul Pulitzer pentru jurnalism i-a fost acordat in realitate intregii echipe Spotlight. Nu personalitatile distinctive fac filmul sa mearga, ci mecanismul pe care il alcatuiesc impreuna. Si am senzatia ca din subiect se putea scoate mai mult decat o simpla reconstituire... E un film important, de neratat, dar lipsit de intensitate si subtilitate artistica, prea fatis, prea evident ca mesaj. Tare as vrea sa vad acum si filmul similar ca tematica, The Club, al chilianului Pablo Larraín, s-ar putea sa gasesc acolo si sa inteleg mai bine ce mi-a lipsit in Spotlight.

Daneza din camera cu lesbiene...

Room (2015) 

Cartea Emmei Donoghue, aparuta anul trecut si imediat ecranizata (s-au miscat repede producatorii de la Hollywood simtind potential de premii!)  prezinta o versiune mai light a cazului Fritzl, dar il urmeaza in punctele-cheie, inclusiv in metoda de salvare.  Asa, cat sa nu fie prea zguduitoare dar totusi sa poata trezi emotii spectatorilor. Este una din situatiile cand viata bate filmul, prea multe nu-mi raman de spus. In ciuda nominalizarii lui Brie Larson, mie mi s-a parut eclipsata de micutul Jacob Tremblay. Cat despre film, mi-a placut inceputul (partea din camera), dar nu mi-a mers la suflet. Poate daca se focusa mai mult pe conflictul copilului cu lumea de afara (cum mi se parea normal, pentru cineva care pana cu cateva zile inainte credea ca tot ce nu este in camera exista doar la televizor), si nu pe cel al mamei, ar fi avut acel suflet care mi se pare ca i-a lipsit. Se indreapta in mai multe directii si nu mi-a transmis sentimente puternice in nici una dintre ele, desi e clar ca asta era scopul: nici claustrofobie, nici dezorientarea de dupa, nici compasiune, nici chiar lupta pentru salvare, pentru ca Joy (personajul lui Brie Larson) pare sa adopte in general o atitudine resemnata, care probabil ii va aduce Oscarul in lipsa unei concurente serioase... daca Redmayne ar fi fost nominalizat pentru rol principal feminin, lucrurile ar fi stat probabil altfel :).

 The Danish Girl (2015)

Si ajungem la Redmayne si la manifestul transgender al editiei actuale de Oscar, ca sunt anumite subiecte si liste de bifat si destul s-a facut scandal ca nu s-au nominalizat anul asta negri. Pai daca nu au avut roluri remarcabile, de ce ar fi fost?! Desi Samuel L. Jackson parca ar fi meritat la rol secundar pentru Hateful Eight, dar acolo e deja bataie mai serioasa ca la rol principal. De data asta, tema fixa a identitatii sexuale este reprezentata chiar de doua filme.
Pe scurt, Redmayne este mai bun aici decat ca Stephen Hawking-ul care i-a adus trofeul anul trecut. Dar nu la fel de bun ca Cilian Murphy in Breakfast on Pluto, de exemplu, intr-un rol destul de similar. Cu zambetul lui sagalnic, lipit mai mereu pe chip, mai ca te astepti sa-ti falfaie si din gene. Si se perinda pe ecran intr-un film contemplativ, ce nu prea lasa sa se manifeste criza intensa pe care (ar trebui sa ne convinga ca) o traieste eroul. Daca la inceput Gerda (Alicia Vikander) pare sa fie iubirea vietii sale si timp de sase ani de casnicie reprimatul trans nu da nici un semn cum ca ar prefera barbatii, din momentul "iesirii la lumina" atitudinea i se schimba total, ceea ce ma face sa cred ca diagnosticul de schizofrenie pus de unii doctori nu era departe de adevar... Ma rog, in zilele noastre ar fi catalogat mai degraba cu personalitate multipla... Si presupun ca nu asta ar fi trebuit sa rezulte, dar scenariul asa a picat!
In rest, scenografie frumoasa, lumini placute, delicatete, insa parca e o discordanta intre subiectul filmului, ce inca mai produce controverse in secolul XXI, si modul atat de traditional, discret si conservator in care este filmat, lipsit de incarcatura dramatica pe care Tom Hooper arata ca o stapaneste bine in King's Speech si cu un script la fel de confuz ca si identitatea personajului inainte de a i se produce revelatia.
  

Carol (2015)

Un film urmarit doar pentru ca a primit nominalizari... Hai, fie, si pentru ca-mi place Cate Blanchett. Si voiam, dupa varianta frantuzeasca a iubirii dintre doua femei, sa o vad si pe cea anglo-americana. Vazut, prea multe n-am de zis. Atata dragoste suspinatoare, ocazional presarata cu slabe incercari de manifeste feministe, ma descumpaneste. Si, ca sa nu discriminez orientarea sexuala, rezulta un film la fel de dulceag ca si cele hetero, unul care, daca nu te culca, te face sa dormi bine dupa, pentru ca nu trezeste emotii, te duce lin spre final, parca ar vrea sa para de arta, dar mai mult de cateva priviri lungi (expresive, ce-i drept) nu are din filmele de arta. Remarc in trecere ca numai Rooney Mara a semnat pentru full tits, Blanchett nu, poate si de-aia ea a nu primit nominalizare la rol principal si Cate da, ca alta diferenta nu vad. Evident ca fac misto, doar nu era sa concureze una impotriva celeilalte, ca tot Brie Larson castiga! Dar nu are nici obraznicia lui Adèle, nici un conflict puternic, si ala care este se rezolva de la sine cu cateva cuvinte bine plasate in harmalaia avocatilor, ce puteau fi la fel de bine spuse cu cateva luni inainte si filmul nu ar mai fi avut loc. Pentru ca, asa cum s-a petrecut, nu depaseste senzatia unei melodrame ce-si tine spectatorul la distanta, mai preocupat sa observe cadrul general al Americii puritane a anilor '50 decat povestea lipsita de dramatism real, fara impact si usor de uitat. Dupa note, mi se pare unul din cele mai overrated filme ale anului. Nici interpretarea, in deplina concordanta cu spiritul filmului, nu ajuta protagonistele sa straluceasca.

Abbath la Brasov

Abbath, 28 ianuarie 2016, Brasov, Rockstadt

Dupa cateva luni in care s-a pus la punct cu noile norme de protectie si prevenire a incendiilor, Clubul Rockstadt din Brasov s-a redeschis. Mai spatios, mai sigur, situat la cateva sute de metri de vechea amplasare. Si s-a gandit sa-si serbeze revenirea cu concertul unui personaj legendar al scenei black metal care, ca si clubul, incearca sa se reinventeze. Dupa ce anul trecut si-a abandonat trupa in care a activat peste 25 de ani, a pornit pe un drum solo si in mai putin de un an a reusit sa ruleze deja o componenta si sa scoata un album. 

Pana sa ajung la concert, sa va mai povestesc cate ceva despre noul Rockstadt. Spuneam ca e mai spatios, partial etajat. De la etaj ai o imagine mai buna a celor ce se intampla pe scena, insa balustrada pare sa fie un element pur decorativ, din moment ce singura misiune a unui bodyguard era sa patruleze pe sus si sa-i atentioneze pe naivii care isi inchipuiau, firesc, ca este un element de constructie solid, ca nu se pot sprijini de ea. Este un loc unde incap lejer cateva sute de oameni, dupa cum s-a vazut si la concert, unde am revazut multe chipuri familiare, estimez ca o treime din public venise din Bucuresti, unde cu greu mai poti gasi un spatiu pentru concerte de dimensiuni medii (200-500 de oameni) si cea mai buna varianta pare sa fie in ultima vreme cortul amplasat la Arenele Romane. Pentru ca asa se procedeaza la noi, din extrema neglijentei se cade in extrema precautiei, ceea ce s-a dovedit si in cazul povestii cu panselutele. Nuu, nu sunt trasi la raspundere cei care au cumparat panselutele cu 300 de lei firul, ci rezolvam problema mult mai simplu, nu mai lasam primariile sa planteze nimic altceva decat plante perene... De parca nu pot sa cumpere linistite brazi cu 5000 de lei bucata... cativa si se scot panselutele pe cativa ani. Sau cladirile cu risc seismic. Este mai usor sa se inchida teatre decat sa se consolideze o structura de rezistenta, evident... Dar sa ma intorc la Brasov. 

In deschidere, avem parte de un recital Harakiri for the Sky, o trupa austriaca de post... stuff, post-black probabil, un gen care se vrea atmosferic, dar mie nu-mi sugereaza decat dezlanare, monotonie si plictiseala. Ii ascultasem si acasa, singura piesa care mi-a placut este My Bones to the Sea, iar live nu au adus nimic in plus.

Am ramas la balcon (se vede in partea de jos a pozei si balustrada cu pricina) si am savurat niste bere, alta, nu cea din reclama de deasupra scenei, care zice ca "Berea se bea pentru ca face conversatia mai amuzanta gust", una care se bea pentru a mai anima recitalul Harakiri for the Sky. Dar da, doar gustul conteaza si marturisesc ca problema mea principala cu trupa asta a fost nu atat cum cantau, ci ce cantau. Poate altora le-a placut. Timpul alocat lor a trecut mai repede si berea chiar a facut a facut conversatia mai amuzanta :). 

Si a urcat pe scena Abbath, cu look-ul pe care si-l pastreaza de la inceputul anilor '90. Anii au trecut, conformatia s-a mai schimbat, s-a mai implinit si omul, dar machiajul-clepsidra si platosa de metal continua sa-l identifice pe cel care ar fi greu de recunoscut fara ele, in viata lui de zi cu zi, aia in care-l cheama Olve Eikemo.

Pentru ocazionalii vizitatori ai blogului care n-au legatura cu nisa asta muzicala, simt nevoia sa spun ca Abbath face parte din nucleul de nebuni care pe la inceputul anilor '90 puneau bazele black metalului, baietii aia din Bergen despre care va mai povesteam si cu alte ocazii. Unii se luau atat de in serios incat au ajuns sa se omoare intre ei, altii dadeau foc la biserici iar Abbath... doar compunea si canta. Dezamagitor, nu? Detractorii genului, aia care se grabesc sa catalogheze metalul drept unealta diavolului, vor fi dezamagiti sa nu gaseasca aici nici o picanterie, nici o idee satanista in versuri! Insa un dram din concentratia de nebunie stransa acolo a preluat-o si el, nu ma pot hotari daca aparitia scenica este un kitsch asumat sau inconstient, o imagine pe care doreste sa o proiecteze asupra publicului sau o convingere de metalist trv black, mai ales ca in ultimii ani a inceput chiar sa creeze o muzica tot mai digerabila, in care nu mai conteaza doar viteza si blast beat-ul, ci si melodia, ritmul, creand astfel un echilibru al compozitiilor ce-mi lipsea in vremurile de inceput Immortal. Iar vizual imi inspira un tank din MMORPG-uri, paladin sau warrior, nu puteam scapa de senzatia de World of Warcraft, Guild Wars... zona asta. Eventual orc!

Dupa Immortal nu m-am dat in vant niciodata, insa mi-a placut proiectul I, mai inclinat spre heavy metal decat spre black. Atat de mult incat am crezut ca-i apartinea lui Ihsahn... Din fericire, promisiunea a fost respectata si in concertul de la Brasov ne-a oferit un setlist care a inclus piese Abbath, Immortal si I. Am ascultat The Storm I Ride, Warriors, Cursed We Are... si cred ca inca una (Battalions?) de pe albumul Between Two Worlds, creat sub numele I. In rest, nu stiu sa va spun titluri, insa pe ansamblu au mers bine ca setlist, piesele Immortal alternate cu cele I care-mi placeau si cu cele Abbath pe care nu prea le ascultasem, de pe albumul scos in ianuarie (Winterbane a fost sigur), dar...

A existat un "dar". Venit la doar o luna dupa schimbarea de componenta (pe la jumatatea lui decembrie Per Valla si Kevin Foley-Creature si-au anuntat despartirea de leader), mi-a dat senzatia ca pe scena ca nu vedeam o trupa, ci Abbath + niste unii. Nu conta ca "unii" respectivi sunt muzicieni cu ani multi de experienta, pareau ca sunt adusi pe scena cumva impotriva vointei lor, doar ca sa-si faca lectia si atat. Am vazut secvente din alte concerte, acolo nu stateau la fel lucrurile, era mai multa animatie pe scena, mai multa interactiune intre trupeti. La noi, numai omul din mijloc conta. Dar publicul a reactionat bine, s-a bucurat de o seara placuta, pretext pentru multi bucuresteni sa faca o plimbare pana la Brasov, sa respire niste aer ceva mai curat, de munte si sa schimbe putin peisajul.

 Imi pare bine ca am ajuns la concert, ca uite asa l-am legat cu cateva zile pe partie, il includ la categoria "bifat", nu as repeta experienta doar pentru Abbath, dar nu m-ar deranja sa mai dau din cand in cand de el printr-un festival, dupa ce se mai stabilizeaza componenta trupei si incep si ceilalti membri sa cante cu placere si convingere.