Libertatea strazii

Jorge Amado - Capitanii nisipurilor

"Seamana cu unul dintre copiii aceia din filme care fug de acasa si au tot felul de aventuri", marturisea un copil despre teribilul sef al unei bande de pusti, intre 8 si 16 ani, ce punea in pericol linistea burgheziei respectabile din Bahia. Este printre putinii din afara bandei ce poate sa vada copilul, nu vagabondul infractor. Pentru multi, acesti copii ai strazii reprezinta doar problema numita de ziare cu raceala "delincventa juvenila", pasata intre politie, judecatori, casa de corectie si orfelinat. Sunt copii fugiti de acasa, abandonati sau orfani, ce au gasit in solidaritate si prietenie dramul de caldura si de acceptare de care i-au lipsit adultii din jur. Pentru ei, Bahia este un urias teren de joaca, unde zburda liberi. Nu au nume de familie, ci doar porecle. Fiecare are atributii bine stabilite in cadrul comunitatii adapostite de o magazie parasita: Schiopu este spionul ce se infiltreaza in casele bogatilor pentru a afla unde sunt pastrate averile, Vrajitoru este intelectualul grupului, pasionat de carti si cu talent nativ de pictor, Glont e seful bandei, Cotoi cel mai spilcuit si elegant membru al ei, un mic seducator, un viitor peste... Fiecare dintre ei cauta o alinare, in carti, in rugaciuni, in aventuri sau in iubire. 

Sunt doar niste copii, dupa cum isi aduc aminte din cand in cand cate unii, ii fascineaza rotirea caruselului, in masura sa imblanzeasca si cele mai asprite firi, o calatorie spre stele sau un prilej de a inchide ochii si a-si inchipui ca sunt ca toti ceilalti, ca jos, dupa ce zborul se termina, ii asteapta parintii iubitori ce-i vor conduce acasa. Se tem de bunatate, fiindca stiu ca nu poate sa dureze si, atunci cand vine, vine ca un surogat, ca o imagine a unui copil pierdut sau a unui potential tanar amant. Unii dintre ei au o stea in loc de inima, stralucind de generozitate cand primesc bunatate, de compasiune si altruism fata de tovarasii lor. Sunt cei ce intervin cand zeul razboiului este arestat, dar si primii care au de patimit cand zeita neagra se supara. Copiii astia au un singur parinte, pe parintele José Pedro, cel ce incearca sa le imbunatateasca viata, intelegand ca orfelinatul nu este o optiune, ca singurul bun pe care-l poseda si nu vor sa-l cedeze este libertatea.

 Poate vi se pare ca este o imagine idealizata? Genul de carte care vrea sa-ti spuna "ei sunt niste ingeri inocenti si restul niste brute nepasatoare"? Nicidecum, avem de-a face cu hoti, agresori, violatori, sarlatani. Nu sunt perfecti, dar au un cod al onoarei si, asemenea unei haite ce unora le pare de neimblanzit, intorcand privirea cu scarba sau teama, stiu si inteleg cand afectiunea nu li se ofera din varful buzelor, ci din suflet, desi cunosc frica, sunt banuitori sau descumpaniti, pentru ca nu au fost obisnuiti cu un altfel de tratament decat cel caruia i se raspunde cu duritate si ura.

Poate credeti ca am spus prea mult aici, dar va asigur ca, daca ar fi vorba de o panza a Vrajitorului, e posibil sa va fi aratat in fundal o magazie cu o multime de siluete indistincte iesind din ea, plaja si orasul din departare. Numai daca veti citi cartea veti vedea cum prim-planul incepe sa se populeze cu figuri care mai de care mai pitoresti si expresive, cum se adauga ceva din atmosfera Pravaliei de miracole, cu zeii si practicile candomblé, cu capoeira, dansul-lupta, cu traditiile si superstitiile unei Brazilii negre a anilor '30 (cand a si fost scrisa cartea) ce incearca sa-si vindece ranile sub privirile critice si banuitoare ale sus-pusilor. Este o carte ce reuseste sa provoace impactul emotional fara sa-l cerseasca, nimic din scrisul lui Amado nu cere compasiune, osciland intre veselia optimista si inconstienta a copiilor, limbajul indignat al trecatorilor si cel rece-oficial jurnalistic sau al scrisorilor cetatenilor "bine intentionati". E exact tonul dulce-amar care imi place si mai e acolo o empatie atat de reala si vie incat incep sa ma intreb daca Amado si-a petrecut copilaria pe strazi. Daca nu, e si asta un semn ca-i un mare autor, pe mine m-a convins!

Dublul esec al lui Clooney

The Monuments Men (2014)

Ca actor, merge. Si nu spun mai mult, pentru ca Clooney nu este chiar printre preferatii mei, nu mi-e nici antipatic, dar mereu l-am suspectat ca pune in interpretarile sale prea mult sarm personal si prea putina constructie si diversitate. Insa ce au reusit sa faca regizorul Clooney din filmul asta, avand la indemana vreo sapte premianti Oscar, si scenaristul Clooney sunt o demonstratie exemplara despre cum poti sa ai toate atuurile in maneca si sa esuezi lamentabil. Daca scenariile ar putea suferi de ADHD, ar fi un caz de manual. 

Spre sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, profesorul Stokes, un expert in arta, aduna un grup de sase specialisti care, asemenea lui, sunt convinsi ca o capodopera merita riscul pierderii vietii pentru a asigura continuarea mostenirii culturale si pornesc impreuna pe urmele operelor furate de nazisti din manastiri, institutii si colectii particulare in timpul Ocupatiei. Cei sapte, fara prea multa pregatire militara, au parte de un antrenament sumar in Anglia si apoi se raspandesc prin Franta, Belgia, Germania, in cautarea capodoperelor disparute ale picturii si sculpturii, in echipe de 2-2-2-1.
Prima greseala de script: cand ai atata potential actoricesc, nu e pacat sa-l separi ca sa obtii cateva ramificari ale actiunii ce nu duc decat la diluarea lui, la o juxtapunere de scene in locatii disparate, la incapacitatea de a cunoaste suficient un erou pentru a-l putea convinge pe spectator sa-i pese de soarta lui? Incercam sa ma agat de un fir si nu reuseam, nu pentru ca ar fi fost atat de greu de urmarit, ci pentru ca mi se puneau in fata cateva secvente si, pana sa apuc sa ma familiarizez cu protagonistii, treceam la altii. Pentru ca nu era timp de conturare a personajelor, informatiile alea care ar fi trebuit sa dea culoare, sa le completeze motivatiile sau reactiile, picau sec, condensat, doar pentru ca trebuia sa fie si ele acolo. Un cantec interpretat de cei dragi ascultat in dusul taberei din Ardeni nu este suficient pentru a trezi emotia spectatorului, asa cum nici intelegerea faptului ca eroul lui Matt Damon face parte din the good guys nu e suficient pentru a transforma ura si neincrederea unei frantuzoaice (Cate Blanchett) intr-o nevoie brusca de a face sex cu el. 

E onorabila dorinta lui Clooney de a reaminti ca arta e ceva ce face parte din esenta noastra umana si transcende timpul, insa personajele sale nu transcend limita celor cinci minute care le sunt alocate, asa cum nici mesajul nu prea reuseste sa razbata printre scenele de razboi. Parca isi propusese sa fie un film despre altceva! Si niste novici intr-ale luptelor ajunsi in plin iures al fortelor germane in retragere nu sunt nici amuzanti, cum ar fi putut sa fie, nici eroici, cum poate ar fi vrut regizorul, nu-s decat anosti. In rest, poti sa intuiesti ca exista si alte surse de informare decat frantuzoaica acuzata de colaborationism, insa nu le vezi, nu le stii, pare ca toata munca de investigare a echipei de experti tine de hazard si emana aceeasi senzatie haotica data de intreg produsul final. 

Un film care nu stie sa-si expuna si sa-si urmeze ideile de baza, ce-si transforma toate personajele in aparitii episodice nesemnificative si nu se poate abtine sa nu pice si in obisnuita retorica americana a eroismului, static, fragmentat si fara nuante psihologice, care nu creeaza nici empatie, nici momente de tensiune si ramane, pana la urma, mai mult despre razboi decat despre eroii recuperatori de arta e un film care si-a ratat cu totul bunele intentii.
Clooney cel responsabil de Monuments Men arata ca un adolescent indragostit pana peste cap care numai la facut lectiile nu se gandea!

Invizibilii

Ralph Ellison - Omul invizibil

Ati crede ca in anul 2015 un roman scris in 1952, cu actiunea plasata in America anilor '30, un manifest anti-rasist, scris de nepotul unui sclav negru, sufera cel putin din punctul de vedere al perimarii subiectului. Ar fi bine sa fie asa, dar nu, e cat se poate de actual: uitati-va doar la afro-americanii impuscati in Statele Paranoice fara prea multe intrebari, uitati-va si la sirienii ce intra in Uniunea Europeana prin Bulgaria si ajung sa fie priviti de vecinii nostri de la sud ca exponentii Islamului invadator si sa fie luati la bataie in centrul Sofiei, uitati-va la tiganii nostri carora li se acorda cu generozitate premisa de vinovatie inainte de a vedea daca e cazul. Asta doar considerand culoarea pielii, ca discriminari pentru alte motive, create de prejudecati, sunt si vor fi mereu. Uitati-va la cei ce generalizeaza si-si eticheteaza semenii, pe baza unor experiente neplacute mai degraba auzite decat personale. Priviti in jur si veti vedea tot felul de oameni ce devin vizibili numai atunci cand prezenta lor deranjeaza sau cand, prin moartea lor, pot deveni subiect de stiri sau de starnire a unor tensiuni mocnite. Incapabili sa se defineasca, pentru ca o fac deja altii pentru ei, care au pretentia de a sti mai bine unde le este locul, nu capata o identitate, asa cum nici personajul lui Ralph Elisson nu primeste un nume. 

Este un tanar din America anilor '30 care, in acorduri de blues si jazz, se intreaba asemenea lui Louis Armstrong What did i do to be so black and blue? Metafora invizibilitatii se contureaza initial fara resentimente, mai degraba cu resemnare. Student al unui colegiu pentru negri, tanarul nostru se vede expulzat in urma unei greseli considerate de directorul institutiei de neiertat. Porneste spre nord si, ajuns in New York, are surpriza sa descopere ca scrisorile de recomandare catre albii bogati, potentiali angajatori, date cu atata generozitate chiar de cel ce l-a exmatriculat, sunt o minciuna. Tanarul nostru insa nu e un invins, ci un luptator, ce vede fiecare sut primit ca pe un salt inainte. Asa isi incepe calatoria emotionala, transformarea, in lumea plina de simboluri ale perfectiunii intruchipate de culoarea alba, de la fabrica de vopsele unde trebuia sa obtina albul stralucitor, pana la simplul mers pe strada, printre reclamele ce promit ca "si tu poti fi cu adevarat frumos (...) Un ten mai alb pentru mai multa fericire" si obiecte ale culturii populare, reminiscente ale altor vremuri, precum negrul cersetor - pusculita, un drum al descoperirii de sine si al descoperirii celorlalti sau a perceptiei lor despre el.
"Cateodata e un avantaj sa nu fii vazut, desi, de cele mai multe ori, invizibilitatea iti pune nervii la incercare. Atunci cei cu vederea slaba se lovesc mereu de tine. Adesea, te indoiesti ca existi. Te intrebi daca nu cumva esti doar o fantoma care exista in mintea altor oameni, de pilda, o fiinta dintr-un cosmar, pe care cel care viseaza incearca din rasputeri sa o distruga. (...) Te macina nevoia de a-ti dovedi tie ca existi in lumea reala, ca faci parte din tot acest zgomot, din tot acest chin, si atunci lovesti cu pumnii, blestemi si injuri, ca sa-i faci sa iti recunoasca existenta. Din pacate, rareori reusesti."
Cand cinic, cand naiv, impins de propriile sale elanuri sau transformat intr-un mecanism de manipulare actionat de resorturile unor interese mai presus de vointa lui, eroul invata ca intoleranta se manifesta si in (aparent) cele mai prietenoase si favorabile ideologii, ca ""misiunea noastra nu este sa-i intrebam pe ei ce gandesc, ci sa le spunem ce sa gandeasca"!

Desi a publicat ulterior si alte volume de fictiune si eseistica, pentru Ralph Ellison Omul invizibil este Cartea, debutul si momentul de referinta, locul unde reuseste o proza vizionara si realista, ce imbina discursul social si politic cu istoria neagra, consideratiile psihologice si filozofice, o carte densa, ce isi plimba cititorul printr-o gramada de repere ale literaturii moderne sau simboliste, pastrand un ton amuzat-sarcastic, mai mult de observator decat de participant implicat. Este nevoie de mult pentru ca eroul sa reactioneze, dar nu ai nici un moment senzatia de tragere de timp, de constructie lenta, fiindca, odata ce reusesti sa intri in carte, totul intriga, provoaca, intr-un mod ce nu e acuzator si transant, ci sarcastic si atent la nuante, ce-ti da tot timpul senzatia irealitatii, dar atat de ancorata in realitate (pare contradictoriu, dar n-am stiut cum sa formulez altfel ce se intampla in carte).
Resentimentele si tensiunile, nu numai interrasiale, sunt inevitabile, ciocnirile intre alb si negru reusesc sa adauge cartii multe pete de gri, intrebari ce nu-si gasesc nici pana azi raspuns: "Cum ramane cu oamenii care asteapta, linistiti si tacuti acolo, pe peron, asa de linistiti si de tacuti incat se ciocnesc cu multimea chiar din cauza imobilitatii lor; galagiosi tocmai prin tacerea lor; cu asprimea unui strigat de spaima in mutenia lor?"

Mult zgomot degeaba

The Interview (2014) 

Ati auzit, poate, de valva si scandalul generate de Seth Rogen si trupa lui cu cel mai recent film, agitatie menita sa amplifice asteptarile si curiozitatea cinefililor. Mai intai, cand se pregatea lansarea, hackerii au atacat site-ul Sony, distribuitorul productiei. S-a speculat ca ar fi fost mana nord-coreenilor incercand sa impiedice prin presiuni si santaj aparitia pe ecrane a unui film despre planul de asasinare a presedintelui Kim Jong-un. Se aude ca informatiile date publicitatii ar fi fost doar varful unui aisberg ce se ramifica in tot felul de operatiuni comerciale si economice pe care Sony n-ar fi vrut sa le vada facute publice. O intreaga conspiratie! Alte voci au carcotit cum ca ar fi doar o simpla manevra de marketing, o incercare de a atrage si mai mult atentia atentia. Se mai zvonea ca in Coreea de Nord li s-a interzis vanzatorilor de filme de pe piata neagra sa mai aduca, pentru o vreme, orice film american. Ca doar de-aia este neagra, ca sa aiba transparenta si control guvernamental! Si dupa tot hype-ul creat, filmul a fost in final lansat, ceea ce pare sa le dea dreptate adeptilor ipotezei "publicity stunt".  Care a functionat, din moment ce, in prezent, filmul are pe ImdB o nota nemeritata si incredibila pentru mine, 7,4. Serioos?! Chiar crede lumea ca e un film bun sau doar ideea de a vedea o Coree de Nord fara Kim provoaca fiori de placere?!

In film, Dave Skylark (James Franco) si producatorul emisiunii sale, Aaron Rapoport (Seth Rogen) fac o emisiune in genul lui Maruta (puteti inlocui cu orice alt realizatori de show-uri penibile de pe la noi), in care scotocesc prin viata vedetelor pentru a vedea cat de murdare le sunt betisoarele de urechi sau cu cine se mai culca, daca este interesant, si anume cand implica zoofilie ori homosexualitate. Genul ala de emisiune care face audienta scotocind prin gunoi, storcand lacrimi de la spectatori sau indignand pe oricine are chef sa se indigneze de faptul divers insignifiant transformat in senzational. O confruntare cu un coleg de breasla de la un program de stiri serios ii face brusc sa inteleaga (dupa scenariul bine cunoscut al revelatiei, momentul cand personajele simt nevoia sa faca o schimbare majora), ceea ce de fapt stiau, ca emisiunea lor pute si e timpul sa aspire spre ceva mai maret. Iar posibilitatea unui interviu cu cel mai retras leader mondial reprezinta oportunitatea dorita. Evident ca pe fir intra si CIA, care le deturneaza putin scopul initial, prin urmare cei doi ajung in Coreea cu o dubla misiune, de reporteri si de agenti secreti. 

Urmeaza o asa-zisa comedie politica in stilul grosier si tampitel hollywoodian, atat de incorecta politic incat devine deja un trademark al corectitudinii cinematografice, cu personaje stereotipe si cu intreaga doza de previzibil la care te-ai astepta din partea americanilor, cu glumitele sexuale explicite si rasuflate de rigoare si cu inevitabilele explozii apocaliptice, un film in stilul Dictatorului lui Sacha Baron Cohen, fara nimic subtil sau nou, cu toate cliseele cunoscute ale reflectarii situatiei din Coreea de Nord in viziunea occidentala (sub)medie, cu un plot atat de tras de par incat nici palidele incercari de umor n-au vreun dram de credibilitate iar intorsaturile de situatie sunt exasperante si neverosimile. Pe scurt, filmul ne da de inteles ca intreg poporul coreean nu face altceva decat sa astepte, pentru a declansa o revolutie, doi idioti americani care sa le arate ca Zeul este un om ca toti oamenii, care - culmea! - are intestine si se smiorcaie in direct. 

Umor ieftin, situatii fortate, joc actoricesc de circari, pe scurt The Interview arata exact ca acele filme satirizate acum 10 ani de creatorii South Park in Team America: World Police, ca si cum ar fi luat ironia de acolo drept litera de lege si ar fi aplicat toate stereotipurile punctate de Trey Parker. Daca va fi mai mare curiozitatea decat sfatul meu prietenesc de a ignora filmul ca nu aveti nimic de pierdut, macar faceti in asa fel incat sa plangeti numai dupa timp, nu si dupa bani!

Comedie SF de vacanta

Galaxy Quest (1999) 

Am zis sa incep anul cu ceva usurel si simpatic, ca am vazut cateva filme zilele astea, unele mai proaste, altele mai bune, dar vorba unui rapper italian, io penso positivo perchè son vivo si ar trebui sa multumesc aglomerarii proprii de celule ca au rezistat pana acu' si inca supravietuiesc, desi le zapacesc structura cu mult C10H14N2 si CH₃CH₂OH cu variatiuni, scriu asta ca sa va inhib si sa nu intelegeti ce vreau sa zic :P.
Pentru fanii filmelor SF, pentru cei ai Star Trek-ului vechi si pentru cei ce apreciaza parodiile bine facute, este de neratat, unul din acele filme poate mai putin cunoscute care, din diverse motive, in primul rand de promovare si distribuire, nu ajunge mereu la publicul tinta. Il vazusem mai demult, dar uitasem majoritatea scenelor. E un film la care, daca nu esti prea scortos si intepat ori cineva care priveste de sus SF-ul ca un gen facil, tot vrei sa te intorci din cand in cand, sa-ti mai amintesti scene, replici, momente.

Actorii care traiesc mai mult din gloria unui serial din anii '70-'80, o clona a Star Trek-ului, unde interpretau rolurile  unor salvatori ai galaxiei ce au solutii pentru toate problemele, sunt abordati, la un festival fantasy (ca daca ii spun "conventie" imi sar puristii in cap), de o civilizatie extraterestra amenintata cu extinctia. Alienii (fie ce-o fi!) vazusera serialul si, necunoscand conceptul de "fantezie", l-au considerat film documentar, asa ca s-au gandit ca eroii lui sunt singurii in masura sa-i salveze de fiorosul Sarris. Urmeaza o comedie spatiala cu trimitere la scoala veche a SF-ului, ce desfiinteaza cateva prejudecati legate de productia de gen: a incasat dublul sumei de realizare, a obtinut o multime de premii, printre care Hugo, Nebula si Saturn, are in distributie pe Tim Allen, Sam Rockwell, Sigourney Weaver si Alan Rickman, actori pentru care nu a insemnat deloc sfarsitul carierei, pentru unii fiind chiar inceputul lansarii internationale (Sam Rockwell, de pilda, in acelasi an in care a jucat si in Green Mile).

Fiecare dintre personajele Galaxy Quest-ului isi gaseste corespondentul in Star Trek, incepand cu capitanul Taggert, cel care se bucura cel mai mult de recunoasterea si atentia fanilor, continuand cu ursuzul Dr. Lazarus, decorativa Gwen, a carei singura misiune la bord este sa repete ce spune computerul, tehnicianul Chen si pilotul Laredo, fost copil-minune in film,  nevoit acum sa conduca o nava spatiala adevarata. Si mai apare un tip (intruchipat cu mult umor de Sam Rockwell) care, nefiind in cast-ul original, trebuie sa-si gaseasca un rol in scenariul aventurii ce li se pregateste: va fi factorul de comic relief sau just a guy care, neavand nume, trebuie sa moara primul?! Este ceea ce se intreaba si personajele filmului, devenite eroi ale unei realitati extraterestre adaptate dupa scenariul serialului. Nu vreau sa spun mai mult despre actiune, sa nu va stirbesc placerea vizionarii, ca-i un film foarte amuzant si musai de vazut!

Daca nu sunteti mari pasionati de Star Trek, va veti putea bucura de el ca un film de sine statator, e o comedie fresh chiar si acum, dupa 15 ani de la aparitie. Daca universul va e familiar, macar din alte filme de gen, poate Stargate, veti intelege si mai bine la ce face aluzie filmul.  Iar pentru fanii hardcore Star Trek, sper ca nu veti fi  ofensati de film pentru ca puncteaza si erorile de scenariu ale productiei. Asta e, nimic nu-i perfect. Veti intelege ca o face fara malitiozitate, cu simpatie, ca un omagiu. 

Dincolo de intamplarile propriu-zise, de un scenariu sclipitor care nu slabeste ritmul nici un moment, pastrandu-se antrenant si amuzant, de o distributie ce functioneaza perfect ca o echipa unde fiecare membru are momentele lui de prim-plan, s-a optat pentru efectele specifice unei comedii low-budget, atent explicate de context (modelarea dupa o nava dintr-un film din anii '70), ce-i vor trezi spectatorului nostalgic sentimentalismele adormite si celui proaspat amuzamentul si duiosia in fata naivitatii mijloacelor "de epoca", poate si curiozitatea pentru seria la care se tot face trimitere. 

Ingenioasa este si jocul cu planurile realitatii/fictiunii. Ceea ce pentru mine, spectatorul, este o fictiune, pentru eroi este realitatea croita pe bazele fictiunii lor care pentru thermiani (asa se numesc extraterestrii ce cauta ajutorul personajelor serialului) este realitatea. Serialul impune regulile realitatii in care traiesc personajele, fictiunea construieste o alta realitate si realitatea mea este ca am petrecut o ora si patruzeci de minute foarte placute.

Prostiile ca Scary Movie au creat in ultimii ani scepticism in privinta posibilitatii realizarii unor parodii inspirate si amuzante si e greu sa-ti inchipui ca se poate si altfel, de aceea trebuie sa va uitati la Galaxy Quest, ca sa vedeti cum se face o parodie desteapta.

PS: Omg, am si primit critici legate de primul paragraf ca una e formula cantitativa si ailalta  e structurala... Pot sa le cer zeilor chimiei sa-l opreasca :))? "Dar despre film nu ai nimic de zis?", "da, e ok" (in traducere, cica de film e bine, cu chimia stau mai prost, nimic nou).