Mult zgomot degeaba

The Interview (2014) 

Ati auzit, poate, de valva si scandalul generate de Seth Rogen si trupa lui cu cel mai recent film, agitatie menita sa amplifice asteptarile si curiozitatea cinefililor. Mai intai, cand se pregatea lansarea, hackerii au atacat site-ul Sony, distribuitorul productiei. S-a speculat ca ar fi fost mana nord-coreenilor incercand sa impiedice prin presiuni si santaj aparitia pe ecrane a unui film despre planul de asasinare a presedintelui Kim Jong-un. Se aude ca informatiile date publicitatii ar fi fost doar varful unui aisberg ce se ramifica in tot felul de operatiuni comerciale si economice pe care Sony n-ar fi vrut sa le vada facute publice. O intreaga conspiratie! Alte voci au carcotit cum ca ar fi doar o simpla manevra de marketing, o incercare de a atrage si mai mult atentia atentia. Se mai zvonea ca in Coreea de Nord li s-a interzis vanzatorilor de filme de pe piata neagra sa mai aduca, pentru o vreme, orice film american. Ca doar de-aia este neagra, ca sa aiba transparenta si control guvernamental! Si dupa tot hype-ul creat, filmul a fost in final lansat, ceea ce pare sa le dea dreptate adeptilor ipotezei "publicity stunt".  Care a functionat, din moment ce, in prezent, filmul are pe ImdB o nota nemeritata si incredibila pentru mine, 7,4. Serioos?! Chiar crede lumea ca e un film bun sau doar ideea de a vedea o Coree de Nord fara Kim provoaca fiori de placere?!

In film, Dave Skylark (James Franco) si producatorul emisiunii sale, Aaron Rapoport (Seth Rogen) fac o emisiune in genul lui Maruta (puteti inlocui cu orice alt realizatori de show-uri penibile de pe la noi), in care scotocesc prin viata vedetelor pentru a vedea cat de murdare le sunt betisoarele de urechi sau cu cine se mai culca, daca este interesant, si anume cand implica zoofilie ori homosexualitate. Genul ala de emisiune care face audienta scotocind prin gunoi, storcand lacrimi de la spectatori sau indignand pe oricine are chef sa se indigneze de faptul divers insignifiant transformat in senzational. O confruntare cu un coleg de breasla de la un program de stiri serios ii face brusc sa inteleaga (dupa scenariul bine cunoscut al revelatiei, momentul cand personajele simt nevoia sa faca o schimbare majora), ceea ce de fapt stiau, ca emisiunea lor pute si e timpul sa aspire spre ceva mai maret. Iar posibilitatea unui interviu cu cel mai retras leader mondial reprezinta oportunitatea dorita. Evident ca pe fir intra si CIA, care le deturneaza putin scopul initial, prin urmare cei doi ajung in Coreea cu o dubla misiune, de reporteri si de agenti secreti. 

Urmeaza o asa-zisa comedie politica in stilul grosier si tampitel hollywoodian, atat de incorecta politic incat devine deja un trademark al corectitudinii cinematografice, cu personaje stereotipe si cu intreaga doza de previzibil la care te-ai astepta din partea americanilor, cu glumitele sexuale explicite si rasuflate de rigoare si cu inevitabilele explozii apocaliptice, un film in stilul Dictatorului lui Sacha Baron Cohen, fara nimic subtil sau nou, cu toate cliseele cunoscute ale reflectarii situatiei din Coreea de Nord in viziunea occidentala (sub)medie, cu un plot atat de tras de par incat nici palidele incercari de umor n-au vreun dram de credibilitate iar intorsaturile de situatie sunt exasperante si neverosimile. Pe scurt, filmul ne da de inteles ca intreg poporul coreean nu face altceva decat sa astepte, pentru a declansa o revolutie, doi idioti americani care sa le arate ca Zeul este un om ca toti oamenii, care - culmea! - are intestine si se smiorcaie in direct. 

Umor ieftin, situatii fortate, joc actoricesc de circari, pe scurt The Interview arata exact ca acele filme satirizate acum 10 ani de creatorii South Park in Team America: World Police, ca si cum ar fi luat ironia de acolo drept litera de lege si ar fi aplicat toate stereotipurile punctate de Trey Parker. Daca va fi mai mare curiozitatea decat sfatul meu prietenesc de a ignora filmul ca nu aveti nimic de pierdut, macar faceti in asa fel incat sa plangeti numai dupa timp, nu si dupa bani!