Christopher si Enigma

The Imitation Game (2014)

Numele si descoperirile lui Alan Turing, tatal calculatoarelor, imi erau cunoscute de ceva timp, de cand am citit pe undeva o curiozitate, cum ca emblema Apple, marul muscat, ar fi un omagiu adus lui. Savantul s-ar fi sinucis cu cianura si langa pat s-a gasit un mar mancat pe jumatate. Fructul nu a fost testat, dar s-a presupus ca el ar fi continut cauza mortii. Chiar daca era doar o legenda urbana, Apple a incurajat perpetuarea ei. Cat adevar si cate speculatii ulterioare a generat viata lui Turing, e greu de stabilit. Forma de autism de care se presupune ca ar fi suferit a fost, si ea, diagnosticata retrospectiv, asa cum s-a intamplat si in cazul altor nume celebre precum Newton sau Einstein. Singurul lucru cert este ca in anii '40 Anglia a dat lumii un geniu al matematicii pe care, ca recunostinta pentru serviciile aduse, l-a castrat chimic (fiind gay), accentuandu-i depresia si grabindu-i finalul. Good job, England, cum s-ar spune! Asta ca sa nu mai aiba nimeni complexul ca noi am fi mai altfel decat restul lumii, "romanii nu stiu sa-si pretuiasca valorile" si alte generalizari tampite care-mi ridica nivelul cortizolului. Turing a murit fara sa stie ca masina creata de el, perfectionata in timp, avea sa schimbe radical lumea, nu doar stiinta.

Avand inca proaspat in minte dezamagitorul Theory of Everything, despre un alt savant, din start filmul regizorului norvegian Morten Tyldum, cu un scenariu adaptat dupa cartea unui matematician englez, Andrew Hodges,  se dovedeste mult mai bun, in sensul ca infatiseaza mai multe fatete ale personajului (pana la urma, e cel mai important lucru in filmele biografice), dar mult mai bun decat foarte slab nu spune mare lucru. Scenariul are hibe destule si o sa incep cu ele. 

Se presupune ca Turing lucreaza intr-o echipa de matematicieni, sahisti, lingvisti etc. Buun, dar de ce sunt tinuti in jurul sau toti acesti oameni, incepand cu matematiciana reprimata interpretata de Keira Knightley? Ca in afara de Hugh Alexander, sahistul care se dovedeste cat de cat util, restul nu par sa aiba alta treaba decat sa mearga in pauze de pranz si, eventual, sa faca spionaj pentru rusi, fara sa para a spune mare lucru, din moment ce aliatii britanicilor nu au stiut de spargerea codului Enigmei pana dupa razboi. Turing oricum isi construieste masinaria singur, de la inceput pana la sfarsit, izbindu-se de neincrederea lor. Al doilea punct slab este scriptul. Oamenii aia trebuie si ei sa vorbeasca, nu?! Dar, fiind ei oameni de stiinta, cum altfel ar putea vorbi decat ca o carte de literatura motivationala? "Sometimes it is the people who no one imagines anything of who do the things that no one can imagine " este un citat care se repeta de vreo 3-4 ori un film, sa ne intre bine in cap. Vreti si alte mostre despre cum vorbesc oamenii de stiinta? "Do you know why people like violence? It is because it feels good. Humans find violence deeply satisfying. But remove the satisfaction, and the act becomes... hollow". Stiti de ce am facut un film? Ca sa ne simtim bine. Dar daca scoatem din el cam jumatate din replici, filmul ar fi fost nu mai gol, ci mai bun. Pentru ca are cu cine. Benedict Cumberbatch e un actor de Oscar. Poate nu acum, pentru rolul asta (stau altii mai batrani la rand), dar candva il va lua. 

Sunt momente in care intelegi cum functioneaza testul lui Turing doar privindu-l pe Cumberbatch. De altfel, filmul chiar incepe cu explicarea testului pe care creatorul sau l-a numit "jocul imitatiei", un joc ce-l ajuta pe judecator sa determine daca sta de vorba cu un om sau cu o masina, un joc din care traducatorii titlului filmului in romana n-au inteles prea mult sau au preferat sa-l ignore, transformandu-l in "jocul codurilor". E adevarat ca folosirea cuvantului "imitatie" ar fi lasat sa planeze ambiguitatea si ca lupta cu codurile e importanta, l-a consacrat pe Turing ca om de stiinta, dar nu ea i-a definit personalitatea. Ceea ce l-a definit a fost Christopher, omul si masina, omul pastrat in masina. Ceea ce l-a definit, conform filmului, a fost capacitatea lui usor bizara de a intelege realitatea si de a aplica algoritmii informatici propriei memorii, transformandu-se el insusi intr-un om-masina, capabil sa decripteze coduri complicate dar neajutorat in fata celor mai simple conexiuni umane.
Poate ca meritul cel mai mare al peliculei este ca a reusit,  pastrandu-si doza de informatii de uz general pentru un biopic dedicat primului informatician, sa demonstreze presiunea cifrelor atunci cand isi pierd latura abstracta si inseamna vieti sacrificate sau vieti salvate si cand o masina intruchipeaza prima si ultima dragoste. Pe ecran, Turing e un personaj mai complex decat Hawking-ul lui Marsh.
In rest, The Imitation Game are pacatele lui si fiecare creator de biopic vine cu propria viziune despre cum sa puna un moment al istoriei in valoare. Daca vrei sa scrii un film despre Turing, e bine sa nu scoti un cuvant despre savantii polonezi care au spart primii codul Enigmei si sa condamni politica britanica de asuprire a homosexualilor (nu ca soarta eroului filmului nu ar indreptati din plin aceasta condamnare.). Viata sexuala da bine sa fie exploatata si un gay e o mina de aur in context. Se stie ca demersul care ii consacra pe oamenii de stiinta e teribil de plictisitor pentru marele ecran, asa ca se brodeaza tot felul de floricele in viata extra-stiintifica.

Inainte si dupa

Don DeLillo - Omul cazator

"Un barbat atarna deasupra strazii cu capul in jos. Era imbracat la costum, cu un picior indoit si ridicat si cu bratele de-a lungul corpului. Abia daca se vedea hamul de siguranta care-i iesea din cracul pantalonului la piciorul pe care-l tinea drept, prins de balustrada ornamentala a viaductului.

Auzise si ea vorbindu-se de individul respectiv, un artist care-si spunea Omul cazator. Aparuse de mai multe ori in ultima saptamana, din senin, in diverse puncte ale orasului, atarnat de cate o structura sau alta, de fiecare data imbracat la costum, cu cravata si pantofi eleganti. "

Imaginea ce evoca Spanzuratul din cartile de tarot, emblema unui impas, a stagnarii, a unui moment de criza si destramare este multiplicata si reflectata in fiecare dintre vietile ce-si regasesc cu greu un fagas dupa 11 septembrie: cele ale lui Keith si Florence, supravietuitori ai prabusirii primului turn, incapabili sa impartaseasca experienta cu cei ce nu au facut parte din sirul indian care coboara incet, fara panica, aproape somnambulic, nesfarsitele trepte ale cladirii; ei au perceput-o in mod direct, ca pe un proiectil de carne umana ce se graveaza in corp, strain si totusi atat de intim, greu de extirpat; cea a Liannei, implicata intr-un program de pastrare cat mai indelungata a amintirilor bolnavilor de Alzheimer, ce se trezeste intr-o zi cu fostul sot la usa, murdar de sange si plin de cenusa; cea a lui Justin, fiul lor, care intr-un joc secret scruteaza cerul prin binoclu cautand avioane, pasari sau poate pe misteriorul Bill Lawton; cea a Ninei, mama Liannei, si a partenerului sau de viata, Martin, un barbat cu trecut misterios, ce cauta explicatii si emit previziuni de viitor; dar este si experienta lui Hammad, a carui viata capata un sens doar prin disparitie, a lui si a sensului vietii celorlalti; si a lui Rumsey, care n-a trait sa-si spuna propria versiune; si a lui David Janiak, care-si transmite propriul 11 septembrie intr-un mod ce-i oripileaza pe unii, ii scarbeste sau ii jigneste pe altii, ii fascineaza pe cativa... si este experienta spusa sau nespusa a atator altora.

11 septembrie in literatura nu-mi era un subiect total nefamiliar, ma mai intalnisem cu el in cartea lui Jonathan Safran Foer (Extrem de tare...), unde autorul prefera sa atinga corzi sentimentale care, literar vorbind, ma lasa rece. La De Lillo nu e loc de duiosii. Chiar daca avem "inainte" si "dupa", acest "dupa" vine ca o prelungire fireasca a lui "inainte", ca o continuare a piesei lui Beckett Toti cei care cad, aparuta intr-o vreme cand oamenii tot cadeau, nu din turnuri, ci din propria lor viata. Cu totii cadem, inevitabil, si vine o zi cand ridicarea nu mai este posibila. 11 septembrie este aici nu doar o data in  istorie, ci si o metafora, mai intai personala, momentul dramatic cand intelegi ca timpul se desparte intr-un "inainte" al tineretii si seninatatii si un "dupa" al dezagregarii si prabusirii, apoi colectiva, de ruptura intre civilizatii bazate pe sisteme de valori si conventii sociale diferite. 

Pentru personajele din carte este momentul intrebarilor, al cautarii de sine, al incercarii de regasire a increderii si al revenirii in propria viata. Cum sa traiesti dupa? Ce este adevarat din amintirile pastrate? Ce vrei sa uiti, ce vrei sa recapeti, ce vrei sa gasesti, cum se amortizeaza loviturile? Sunt intrebari la care fiecare dintre personaje isi gaseste propriul raspuns sau doar iluzia de a-l fi gasit.
Fiecare a vazut secventele socante ale impactului, reluate la nesfarsit. Pentru americani, ele inseamna ceva mai mult decat pentru restul lumii si De Lillo le traduce in cuvinte, recompune realitati paralele ale unui tablou, pentru unii personal si subiectiv, pentru altii doar niste imagini la televizor, gasind un numitor comun in limbaj, in puterea lui de a arata ceea ce este dincolo de fatada, in vulnerabilitatea atat de umana, fie ca se ascunde in spatele cinismului zgomotos si demonstrativ sau e interiorizata si tacuta.
E primul meu DeLillo, un autor pe care simt nevoia sa-l recuperez. Cei care-l cunosc mai bine zic ca n-ar fi unul din titlurile lui de varf si asta ma face sa vreau sa vad unde poate fi varful daca m-a cucerit cu o carte ce putea sa cada foarte usor, dat fiind subiectul delicat, in tot felul de extreme si nu o face ori sa devina irelevanta literar, ceea ce iarasi nu se intampla.

Avalansa

Turist / Force Majeure (2014) 

Dupa ce am inghitit galonatele candidaturi la Oscar americane ca pe o punga zdravana si nesanatoasa de popcorn, castigatorul suedez de la Cannes al premiului juriului sectiunii Un Certain Regard, filmul lui  Ruben Östlun, a venit ca o binemeritata recompensa, o inghetata placuta, racoroasa, cu arome surprinzatoare. Cu ce altceva as fi putut compara un film atat de alb, de frumos vizual, mai ales pentru iubitorii de munte si sporturi de iarna?! Si chiar daca decorul nu e punctul sau central, imaginea salbatica a Alpilor a contribuit si ea la amestecul de stari create de film, devenind contrapunctul relaxant necesar in asimilarea continutului.
O familie suedeza, tatal, mama si doi copii, vine in Franta pentru o vacanta de o saptamana. Ceea ce pare un moment de relaxare si reconsolidare a relatiilor intre membrii ei sufera o brusca transformare inca din prima zi, cand de terasa unde cei patru isi iau pranzul se apropie amenintator o avalansa iar tatal, considerat figura protectoare a familiei, fuge de la masa lasandu-i pe cei trei singuri, prada unui pericol, conteaza mai putin daca e real sau imaginar. Nu incercati sa va inchipuiti restul, nu o sa reusiti.
Daca ar fi sa caracterizez filmul printr-un singur cuvant, "avalansa" ar fi cel mai potrivit, o avalansa controlata, asa cum e si cea din secventa declansatoare a tensiunilor si schimbarilor de pozitie in cadrul familiei: are rigoare, crescendo, forta, o senzatie de rebeliune si scapare de sub control, are toate ingredientele necesare pentru a fi unul din filmele pe care, odata incheiate, stai si le rumegi si incerci sa intorci pe toate fetele ceea ce tocmai ai vazut, sa te gandesti cum ai fi reactionat tu in locul personajelor, pentru ca spune multe despre instinctul de conservare, natura umana si situatiile de criza.
Si mai are - meritul scenariului - capacitatea de a captiva, de a slabi ritmul pentru a-l relansa cu si mai mare forta, producand ciocnirea intre individualitati, de a amesteca in drama familiala comicul, grotescul si imprevizibilul, generand confruntari care nu stii incotro vor duce. Nimic nu este lasat la intamplare, gesturile, privirile, detaliile corpului adauga intensitate momentelor, te fac sa te simti in prezenta unei amenintari iminente.
Cei patru se confrunta pe rand, nu doar intre ei (parinti - copii, el-ea), dar si cu altii, cunostinte intamplatoare sau un prieten vechi, sosit impreuna cu ultima cucerire, mai tanara cu vreo douazeci de ani, incearca sa-si priveasca ansamblul din exterior, cautand aprobare sau condamnare in judecata celor din jur dar declansand, fara sa stie,  un bulgare de zapada ce se va rostogoli si asupra cuplului prieten. 

Alegerea de a fragmenta filmul impartindu-l in cele sase zile ale sejurului, fiecare debutand glorios cu un pasaj din Vara lui Vivaldi suprapus peste imaginile inzapezite ale muntilor (strecurat ca o aluzie la contradictiile ce fac sa functioneze intregul)  este cea mai potrivita pentru senzatia de episodic, de tablouri de vacanta sub idilismul carora mocneste si se acumuleaza fondul de tensiune. Atunci cand rabufneste este transmisa pana si celui mai mic membru al familiei. Era nevoie de o incheiere simetrica, dar surprinzatoare, ceea ce Ruben Östlun gaseste. Intre cele doua momente se produc exploziile, mai mici sau mai mari, asa cum pe partiile goale zapada este detonata in puterea noptii pentru a preveni avalansele. Sunt acele explozii necesare pentru sanatatea mentala a fiecaruia, momente de descarcare, de regasire solitara sau alaturi de un prieten ori de necunoscuti.

Östlun are ceva din viziunea glaciala de regizor a lui Haneke. Sau poate e doar raceala modului scandinav de a vedea lumea, acel mod de a te apropia de eroi cu o anumita detasare, protejandu-le intimitatea, cum o face si omul de serviciu al hotelului unde cei patru sunt cazati, fara sa fie prea intruziv, cu o detasare amuzata si cinica, dar cu privirea curioasa, ca si unghiurile inedite de filmare, cu cadre ce-si indreapta la prima privire spectatorul intr-o alta directie pentru a-l ghida in final, cand zapada s-a asternut linistita dupa trecerea avalansei, pe drumul plin de curbe periculoase al intoarcerii acasa, al iesirii din film... 

Rituri de initiere in multiculturalism

Jhumpa Lahiri - Interpret de maladii

Cartulia asta cu coperta in culorile stridente ale unei sarbatori indiene a fost o surpriza, un cadou primit la Gaudeamus in urma cumparaturilor facute la standul editurii Univers. Stiti expresia cu calul de dar... daaar va asigur ca nu e cazul. Nu prea ma pricep la politeturi, se si supara cei apropiati cand imi fac un cadou, ca mecanismele ascutite anti-ipocrizie sociala au nesuferitul obicei de a le spune daca nu-mi place. Stiu ca nu-i frumos, incerc sa ma abtin, dar daca nu ma ia gura pe dinainte, expresia de pe chip sigur ma da de gol. Asa ca m-am uitat cu atentie la dintii acestui calut si s-au dovedit sanatosi! Toti noua, pentru ca atatea sunt povestirile cuprinse in volum.

Un cuplu se hotaraste sa-si depaseasca incapacitatea de a comunica aparuta in urma pierderii copilului spunandu-si in fiecare seara adevaruri pe intuneric (de unde am dedus, glumesc desigur, ca rata divorturilor mai mica inainte de '89 s-ar putea explica si prin desele pene de curent); o fetita incearca sa inteleaga diferenta dintre indienii si pakistanezii din America; intr-un alt fragment se gaseste tratamentul pentru o boala presupus incurabila; intr-o casa in care s-au mutat recent, doi indieni descopera tot felul de obiecte crestine; o familie de emigranti revine in India in excursie si intalnesc interpretul de maladii.
Sunt fragmente de cotidian ce pornesc de la prezentarea unor locuri si personaje pentru a inainta apoi intr-o tesatura complicata de conjuncturi si relatii urzita in jurul unui mister, a nespusului, a absentei. Aminteste pe undeva de Orient, Occident-ul lui Rushdie, avand o tematica asemanatoare (inadaptare, conflictul intre civilizatii, integrare, sentimentul de instrainare al emigrantului), dar Jhumpa Lahiri merge mai departe, construieste mai mult decat o ciocnire intre lumi, o intersectare a lor, o imbratisare in care valorile occidentale ajung sa fie transferate si asimilate in traditia indiana. Si asa putem vedea o "vrajitoare indiana" pe strazile unui oras american in ziua de Halloween, copiii americanizati ai unei familii ce revine in India, kitchurile comercializate de vanzatorii de obiecte religioase ce fac senzatie in casa unor indieni si asa mai departe.
Toti acesti dezradacinati vor fi simtit probabil ceea ce marturiseste eroul ultimei povestiri: "In timp ce astronautii, care au ramas eroi pentru totdeauna, au petrecut doar cateva ore pe Luna, eu am ramas in aceasta lume noua aproape treizeci de ani. Stiu ca realizarile mele sunt destul de comune. Nu sunt singurul om care si-a cautat norocul departe de casa si cu siguranta nu sunt primul. Totusi, sunt momente in care ma simt tulburat de fiecare kilometru pe care l-am parcurs, de fiecare masa pe care am luat-o, de fiecare persoana pe care am cunoscut-o, de fiecare camera in care am dormit. Oricat de obisnuite ar parea lucrurile astea, exista momente cand mi se par ireale."

Si-n acele momente se dezvolta maladiile sufletului, crize ireversibile pe care Jhumpa Lahiri le interpreteaza, cu simptomele si consecintele lor, fara a cauta false solutii optimiste. Adesea este vorba de emigranti de a doua generatie, asa cum autoarea insasi este, ce au depasit primul impact cu noua civilizatie, dar isi pastreaza radacinile prin gesturile de fiecare zi, prin modul cum se imbraca, se machiaza ori prin traditia culinara, continua sa vorbeasca in familie limba de acasa, chiar daca in rest experientele de viata par sa indice perfecta integrare: au prieteni americani, adopta unele obiceiuri locale, au aceleasi incertitudini in privinta relatiilor amoroase si aceleasi preocupari cotidiene. Unii dintre ei nici nu au vazut vreodata India. Destinele sunt diferite, nu avem doar scenarii ale excluderii si saraciei, ci si ale bunastarii, asa cum si naratorii (barbati, femei sau copii) sunt diferiti si registrele se schimba, de la melancolie la seriozitate, de la nostalgie la ironie, de la naivitate la tristete. 

Este o carte la fel de colorata ca si India insasi, ce te face sa o percepi drept "sexy", in intelesul pe care i-l da cuvantului un copil in povestirea cu acelasi titlu: pentru el, sexy inseamna sa iubesti pe cineva pe care nu-l cunosti. Nu-i cunosc pe emigrantii indieni din America sau Anglia, dar acest volum, recompensat in anul 2000 cu premiul Pulitzer, ii infasoara intr-un sari fascinant, viu colorat, dar cu miros de curry si singuratate. Iar Nilanjana Sudeshna Lahiri, pentru americani Jhumpa, chiar este sexy!  

Simturi monstruoase

Serge Brussolo - Sectiune printr-un oras bolnav

Era o vreme cand devoram literatura SF si toata mi se parea buna, indiferent de autor sau subiect. Cu timpul, s-a produs selectia, pentru ca in final centrul meu de interes literar sa migreze spre alte zone. Daca ma intorc din cand in cand cu speranta la cate un autor preferat atunci, se intampla sa am o deziluzie, sa constat ca unii au idei dar n-au condei ori invers, asa ca am cam rarit in ultima vreme intalnirile cu zona crepusculara. Doar nostalgia data de faptul ca Brussolo e un autor cu care incepeam acum multi ani sa buchisesc franceza m-a facut sa iau aceasta carte ce mi-a scapat la vremea respectiva, de la inceputurile carierei sale literare, cand era doldora de imaginatie, din ce in ce mai rarefiata dupa aceea.
Mai in gluma, mai in serios, cifra 9 imi transmite niste vibratii literare pozitive. Colectiile de noua povestiri, incepand de la cel mai celebru (stiti voi care) si terminand cu cel mai recent citit, despre care voi vorbi data viitoare, se dovedesc foarte bune. Cartea lui Brussolo nu face exceptie. In primul rand, ar fi pacat sa o expediati cu prejudecata "eu nu citesc SF, e literatura usoara", pentru ca nu este (numai) SF aici.
Prima povestire, cea de titlu, ne introduce in acest oras bolnav si ar putea reprezenta cu succes o idee de scenariu pentru un episod din Black Mirror. Intr-un timp cand structura locuintelor este determinata de computere, ce prevad cerintele de confort ale ocupantilor, o defectiune a sistemului genereaza nu doar modificarea caselor, dar si pe cea a oamenilor, transformandu-le simturile.
Si nimic nu mai poate fi ca inainte intr-o lume senzoriala sufocanta unde cea mai acuta durere  ajunge sa fie preferabila absentei senzatiilor, o lume carnala alcatuita din bacterii si fluide, fragila, cu un echilibru usor de naruit in orice moment. Intr-o povestire, oamenii sunt legati prin cordoane ombilicale, existenta limitandu-se la hrana si fecundare, pentru a genera alte cordoane ombilicale. Odata rupte, se produce moartea. Sa existe vreo scapare? A sasea coloana, un mars fortat al depersonalizarii, asemenea celui al tuturor convoaielor de prizonieri de-a lungul istoriei, elimina toate simbolurile ego-ului, tot ce defineste individul. Impreuna cu Anamorfoza sau legaturile de sange, formeaza pentru mine varfurile acestui volum din care a fost destul de greu sa aleg povestiri preferate. Poate pentru ca sunt doua imagini atat de diferite, in aceeasi masura elocvente pentru alienare: la cea dintai m-a atras latura absurda, senzatia de vid existential, la a doua, prin transferul de memorie, cursivitatea, senzorialul ce se muta dintr-un corp in altul.
In fanteziile onirice apar creaturi de fosfor gata sa ia foc in orice clipa, desprinse din visul unui piroman, dar si o lume cazuta prada lui Hypnos. Intrarea in era linistii, surzenia, e vazuta ca o potentiala sursa de eliminare a agresivitatii si violentei. Si daca nu intelegi ce cauta aceasta omenire bolnava, formata din indivizi cu capete rase, privati de simturi in numele perfectiunii, raspunsul e in ultimul fragment al volumului: comunicarea totala, legatura de sange prin care agresorul mosteneste gandurile muribundului, preluandu-i identitatea. Dar fiecare va gasi propriul raspuns, ca totul e de o fantezie atat de diferit perceputa si organizata incat ar fi pacat sa ramai cu privirea intr-un singur punct.
Imi era dor de universul maladiv, tensionat si obsedant al lui Brussolo, organizat dupa reguli ingenioase si coerente. Iar acum, ca am mai crescut si nu mai am satisfactia imediata data de prim-planul povestii originale si bine impletite si am mai vazut ca nebunia lumii in care traim o depaseste uneori pe cea a imaginatiei, inteleg ca orasul bolnav nu e unul fictiv, ci chiar planeta asta orbita de fanatisme si nebunie, adormita uneori intr-o surzenie linistitoare, dar si chinuita de frica, singuratate si angoasa. Cosmarele generate de imaginatia lui Brussolo nu sunt distopii, cum le-as fi vazut poate mai demult, ci parabole. Nu te pun in fata a ceea ce s-ar putea intampla, ci sunt o o alegorie a ce se intampla. Cand credem ca ne protejam daca nu vedem, nu auzim ori suntem muti  doar groparii spatiului, cei ce fac curat dupa batalii, vor mai ramane sa stranga ramasitele unei civilizatii macinate de orgolii, ca niste copii care se cearta a cui masinuta e mai frumoasa, al cui zeu e mai adevarat...