Viata vesnica - mod de utilizare si consecinte

Bogdan Suceava - Vincent nemuritorul

Anul 2036. Cercetatorii au reusit, dupa un deceniu de studii si experimente, sa transforme trecerea la cele vesnice intr-un download de constiinta in calculator. Faptul ca bolile letale nu au fost inca eradicate nu mai este atat de grav pentru cei care intrezaresc dincolo de existenta terestra promisiunea vietii eterne. Vincent, personajul cartii, afla la 43 de ani ca o forma agresiva de cancer ii mai lasa putin timp de trait si alege existenta virtuala cu entuziasmul dat de gandul ca va avea tot timpul din lume la dispozitie: sa-si vada copilul crescand, sa continue sa afle lucruri noi, sa traiasca viata intrerupta fizic. Dar atunci cand ai avea acces la toata cunoasterea nu ar deveni ea irelevanta? Sau, in cuvintele eroului cartii: 

"e ca si cum ai fi suspendat la treizeci de picioare deasupra autostrazii 

si masinile trec pe dedesubt cu saptezeci de mile pe ora 

o goana teribila, fiecare merge undeva, un lucru pe care acum nu-l mai inteleg foarte bine, pentru ca timpul nu mai e o problema 

vazut de aici, din interiorul modulului, am atat de mult timp, incat mi-as putea permite sa stau ore in sir sa privesc autostrada, daca asta as vrea 

fireste, nu e nimic interesant de vazut 

nu e nimic interesant atunci cand timpul tau este infinit 

nu vrei sa ai timp infinit, ci exact atata timp cat este nevoie, dar marea dificultate e ca atunci cand e vorba despre lucruri importante nu stii niciodata ce inseamna suficient de mult timp 

importanta lucrurilor depinde de timpul pe care il ai la dispozitie..."

Cartea se deschide cu un talk show, in care oameni de stiinta si preoti expun argumentele pro si contra nemuririi cibernetice. Si continua ca un talk show, cu polemici exprimate pe un ton lejer, cu o alura usor superficiala, fara adancime metafizica si fara subtilitatile si sclipirile de care autorul a dat dovada in Venea din timpul diez, parca pentru a pastra atmosfera unor emisiuni de seara de larga audienta ce vorbesc despre conditia umana, atente sa nu sape prea adanc in miezul ei, sa nu creeze disconfort spectatorului. Va spun sincer, daca nu as fi citit mai intai cartea cu #, nu stiu daca as fi ajuns la Vincent. Pentru ca are o coperta absolut neatractiva, fisierul "Vincent" capata sens abia dupa ce citesti, cand ar fi trebuit, cred eu, sa fie invers, sa te indemne la lectura. Numai daca ai citit altceva de Bogdan Suceava inainte o sa vrei sa ajungi la cartea asta, altfel o vei lasa in continuare sa ramana, gri si anosta, pe un raft. 

Revin la Vincent, sa nu-i fac si eu o nedreptate cartii si sa va las cu impresia ca toata ar fi ca un talk show, ca nu e. Practic sunt vreo trei voci pe-acolo: una cea de emisiune TV, care se prelungeste si in experienta post mortem a personajului, alta narativa, ce ne relateaza destul de sec si banal viata de dinainte si dupa transformare a lui Vincent si a treia, gandurile lui, ca un poem in proza, ca un flux al unei constiinte prizoniere intr-o capsula. 

Glasurile oamenilor de stiinta, filozofilor, preotilor, juristilor chiar (si in viata de dincolo exista un statut, exista crime, dupa cum vom vedea) se intercaleaza intr-o carte pe care as incadra-o, cu usoara malitiozitate, in categoria "carti cu zombi". Pentru ca mi se pare in egala masura o zombificare aceea a corpului ratacind fara vointa ca si cea a vointei ratacind fara corp. Si la fel de periculoasa!

Am vazut omul transformat de mediul virtual si ca o parabola a vietii contemporane in care din ce in ce mai multi isi traiesc viata online: calatoresc prin intermediul fotografiilor altora, socializeaza cu alte entitati virtuale pe care nu vor ajunge poate niciodata sa le cunoasca in realitate, se indragostesc online... O parabola a solitudinii si alienarii, dar si a responsabilitatilor generate de lumea virtuala. 

Nu stiu cum sa zic, nu mi-a displacut, dar a fost ca diferenta dintre a te uita la o poza si a fi in poza... Parca nu mi-a dat senzatia de imersie in ea, nu m-a cucerit cum s-a intamplat cu #. Sa fi fost de la asteptarile mele? Sa fi fost faptul ca, desi argumentativ functioneaza, nu prea i-am acceptat o logica narativa ce ar fi trebuit sa conduca la haos? Ce-i impiedica pe toti mortii-vii sa actioneze ca Vincent sau ca alte (prea putine) constiinte razvratite si frustrate?
Stiu ca nemurirea e visul multora. Eu nu l-am avut niciodata, nu sub forma asta. Si pana cand nu se va inventa o alta, care sa opreasca celulele din imbatranire si sa le regenereze, ramane singura varianta la care oamenii pot spera. As percepe viata eterna intr-un fisier ca pe o inchisoare, o condamnare perpetua, pe care as putea-o numi fara ezitare Iad. Cum sa nu mai pot sa umblu? Cum sa nu mai pot mirosi o floare, sa nu simt vantul prin par, sa nu-mi inghete obrajii intr-o zi de iarna, sa nu-mi scrasneasca zapada sub talpi sau sa nu simt in toate celulele oboseala dulce a ascensiunilor? Pentru mine, mintea si fragilul invelis care o contin sunt o unitate alcatuita din doua parti ce se formeaza si modeleaza reciproc, mi-ar fi imposibil sa ma concep fara una dintre ele si prefer oricand neantul unei existente trunchiate, lipsite de latura senzoriala. Ar fi ca si cum as spune ca as prefera viata cu tetraplegie mortii. Nu, e poate cea mai mare spaima a mea legata de sanatate.
Dincolo de convingerile mele, e o carte in care, cu toata senzatia de divertisment lejer si inegalitate a scrisului (eu am preferat, din cele trei voci de care aminteam, pe cea interioara, a lui Vincent captiv in modul, din care am si selectat citatul de mai sus), dezbaterea isi atinge scopul, creand o fuga din realitate intr-o posibilitate ce isi face cititorul sa se gandeasca cum isi vede viata si locul in nesfarsirea universului, sa-si exploreze dorinte si ganduri carora oricui ii vine greu sa le dea glas. E un exercitiu ce-l sileste sa-si infrunte temerile si sa-si inchipuie propriul sfarsit, fara sa fie una din cartile alea apasatoare ce te lasa cu un gol in suflet, fara sa se plieze strict pe conventiile unei anumite categorii literare, imbinand SF-ul cu indoielile existentei si radiografia sociala. Avantajul e ca poate placea unor tipuri diferite de cititori. Dezavantajul e ca multi nu au cum sa rezoneze integral cu ea, preferand una sau alta dintre cele trei fatete.

Indepartarea lui Dorrigo Evans de soare

Richard Flanagan - O cale ingusta spre nordul indepartat

A existat un moment cand Dorrigo Evans, eroul cartii lui Flanagan, s-a ridicat deasupra tuturor si a gustat senzatia apropierii de soare. De atunci, viata avea sa-i fie o permanenta coborare, din ce in ce mai jos, tarat de istorie si de circumstante potrivnice in miezul infernului pe pamant, de unde va iesi bantuit de imaginile experientei traite si-si va aminti, in ultimele clipe, "un vartej de oameni, obiecte, locuri, inapoi, invartindu-se, patrunzand mai adanc, si mai adanc, si mai adanc in viforul ce crestea, ce durea, ce dansa, de lucruri uitate de tot sau doar pe jumatate, intamplari, versuri, fete, gesturi intelese gresit, dragoste dispretuita, o camelie rosie, un barbat care plange, o biserica din lemn, femei, o lumina pe care o furase din soare..."

"Omul fericit nu are trecut, cel nefericit nu are nimic altceva." Dupa razboi, Dorrigo devine nu doar un chirurg recunoscut in comunitatea medicala, ci si un erou, fost comandant al prizonierilor de razboi australieni ai japonezilor, ce au participat la constructia caii ferate din Birmania si Thailanda, parte a planului japonez de invadare a Indiei. Ceilalti il percep ca imaginea unui timp si a unei tragedii. El incearca sa-si inece viziunile in alcool si sa-si vindece ranile sentimentale in relatii sporadice. Prefateaza memorii ale altor supravietuitori, studii dedicate construirii Liniei, cum este numita calea ferata a mortii,  unde si-au pierdut viata peste 12.000 de prizonieri ai japonezilor, ucisi de munca pana la epuizare in jungla, sub ploile nesfarsite ale sezonului musonic, de holera, malarie, dizenterie, batai si hrana proasta. La plecare, Dorrigo lasase acasa o logodnica si gasise o noua iubire. Dupa ani in care a vazut doar noroi si suferinta, sfarsitul razboiului ii va aduce eliberarea fizica, insa aceea sufleteasca ii va ramane inaccesibila. Va trai mereu cu senzatia de a fi incapabil sa marturiseasca totul, cu gandul ca atrocitatile nu-si pot gasi nici sens, nici forma potrivita pentru a fi expuse in cuvinte, ca zilele traite in lagarul japonez au reprezentat o viata intreaga, viata lui, in care doar o trecatoare iubire l-a ajutat sa lupte pentru oamenii al caror comandat era, de soarta carora se simtea responsabil.

"Dorrigo Evans nu suporta virtutea, nu suporta ca virtutea sa fie admirata, nu-i suporta pe cei care se prefaceau ca el ar fi virtuos sau ca ei erau astfel. Si, odata cu trecerea anilor, cu cat era acuzat mai mult de virtute, cu atat o suporta mai putin. Nu credea in virutte. Virtutea era vanitatea fardata care astepta aplauze. Se saturase de noblete si de respectabilitate; paradoxal, motivul pentru care o admira pe Lynette Maison era tocmai esecurile ei, care o faceau sa fie atat de umana. In bratele ei infidele gasea fidelitatea fata de un adevar ciudat al efemeritatii oricarui lucru." 

"O cale ingusta spre nordul indepartat" e o carte despre cateva nopti de dragoste, multe de razboi, si mai multe de rememorare a lui, o carte ce m-a captivat prin nuantele, fatetele si manifestarile eroismului si supravietuirii surprinse de Flanagan in personajele sale, cu slabiciunile, greselile si defectele lor. Frumusetea si echilibrul ei stau in densitatea trairilor, in dozarea detaliilor, care, desi par ca abunda, lasa spatiu pentru dezvaluiri venite prea tarziu pentru a mai schimba ceva, si mai ales in salturile temporale ce pun acea frana necesara oricarei carti care, marturisind razboiul, creeaza o apasare ce risca sa devina atat de coplesitoare incat sa te faca sa abandonezi lectura, in oscilatiile dintre acum, timpul povestirii, al personajului ajuns la senectute si atunci, timpul trairii, al iubirii si suferintei.
Este greu ca un autor sa faca asta pastrandu-si fluiditatea, iar aici e un exemplu atat de reusit incat ma face sa-mi doresc ca si "Cartea cu pesti a lui Gould" sa aiba parte de o traducere in limba romana. Alta, nu cea existenta, facuta cu multa lehamite!
Printre secventele desprinse din timp si printre haiku-urile ce prefateaza fiecare capitol intrezarim tot felul de nuante si motivatii: dincolo de cruzimea ofiterilor japonezi se intuieste fanatismul iubirii pentru imparat, ce inspira increderea in miracole, in infaptuirea imposibilului, asa cum in indarjirea de a trai a unor prizonieri si in solidaritatea lor vedem speranta, gandul ca intr-o zi chinul se va sfarsi. Intre ele se disting mai clar diferentele dintre doua culturi, justificarea a doua mentalitati atat de opuse, cea umanista occidentala si cea a sacrificiului suprem japonez si a onoarei, cea a omului format in spiritul lui Catul si Tennyson si a celui format in spiritul lui Basho si Kobayashi Issa,  puse intr-o balanta ce nu mai poate cantari dreptatea si vinovatia, strivindu-i pe cei marunti, pe executantii ordinelor.
Am terminat de citit cartea chiar in ziua in care Japonia a incheiat cu Coreea de Sud acordul asupra "femeilor de reconfortare", inrolate cu forta in bordelurile imperiale. Prin prisma ei, plata de despagubiri si scuzele din varful buzelor nu m-au convins ca Japonia chiar isi asuma abuzurile comise in razboi, vinovatia proclamata de cei vatamati. Din punct de vedere uman, pentru ca e greu sa te consideri tu vinovat pentru faptele stramosilor tai. Etic, pentru ca exista un cod de conduita al razboinicului japonez ce pune pe primul plan loialitatea si onoarea. In cazul de fata, pentru imparat. Poate multi si-au pus, la momentul judecatii, intrebarile carora li se dau glas in carte: "Daca ei si toate faptele lor erau pur si simplu expresia vointei imparatului, cum se face ca imparatul era inca liber? De ce americanii il sprijineau pe imparat, iar pe ei, care nu fusesera decat instrumentele imparatului, ii spanzurau?"
Ceea ce m-a cucerit in romanul lui Flanagan, pe langa capacitatea lui de a gasi cuvintele potrivite pentru a descrie lucruri de nedescris, este acest echivoc, aceasta duplicitate cu care jongleaza, retinerea in a da verdicte, constientizarea faptului ca inr-un razboi regulile din timpul pacii nu se mai aplica, timpul ramane in suspensie si pentru participanti continua sa ramana astfel, poate pentru tot restul vietii sau macar mult dupa ce totul s-a sfarsit si amintirile au fost alterate si reconstruite.

Cartea mi-a amintit in partile dedicate vietii in lagar de atmosfera filmului The Railway Man. Daca personajul de acolo pornea la drum sa-si gaseasca linistea printr-o razbunare pe tortionarul sau japonez venita dupa zeci de ani, eroul de aici gaseste (sau nu) un alt mod de impacare cu propriii demoni. Insa n-am putut sa dezlipesc de pe fata celui pe care il vom cunoaste cu numele Dorrigo Evans chipul lui Colin Firth. Sunt foarte putine momentele solare, luminoase in carte, e normal sa fie asa cand se face apel la memoria razboiului. Dar, ca si cele din existenta protagonistului, ele se rasfrang asupra intregului volum, punandu-i parca si mai bine in evidenta umbrele si impactul emotional.

Un adevarat spectacol post-apocaliptic

Mad Max: Fury Road (2015)

Filmul de fata este un exemplu pozitiv despre cum nominalizarile pentru Globuri (pentru regie si cel mai bun film, in cazul asta) si primirea critica favorabila ma pot convinge (cu greu, ce-i drept!) sa las deoparte prejudecatile si sa vad ceva bun pe langa care as fi trecut altfel cu indiferenta si despre cum un sequel  poate fi facut mai bine decat seria originala. Nu am niciodata de la un action adventure asteptari care sa depaseasca timpul celor doua-trei ore de vizionare, insa aici mi-au fost depasite cu mult! Cu atat de mult incat lumea construita in Fury Road va ramane un reper personal pentru orice filme viitoare de gen. Genul ar fi distopia post-apocaliptica, unul atat de frecventat de imaginatia umana incat cu greu se mai poate stoarce ceva nou din el. Si ceea ce face sarcina si mai dificila este existenta unui background, cele trei filme anterioare ale seriei, dintre 1979-1985, ce-l aveau ca protagonist pe Mel Gibson, limitand intr-un fel potentialul imaginativ al creatorilor recentului Mad Max, pentru a pastra coerenta lumii din care face parte. 

Pentru inceput, o mica recapitulare: in Australia viitorului, Max era un fost ofiter de politie ce incerca sa faca putina ordine printre ramasitele civilizatiei prabusite in urma disparitiei resurselor. In momentul cand sotia si fiica ii sunt ucise de o banda de motociclisti, Max se va razbuna si apoi se transforma intr-un calator solitar printre grupurile de supravietuitori ce au instaurat noi ierarhii si moduri de viata. 

In cea mai recenta productie din serie, aparuta la distanta de 30 de ani de precedenta, locul lui Gibson a fost luat de Tom Hardy. Deh, numai actorii imbatranesc, personajele nu prea au obiceiul, decat alea din Tanar si nelinistit, care am auzit ca le-au confiscat total viata interpretilor! Puteam sa am reactia de respingere pe care o am cand aud ca s-a schimbat vocalul la vreo trupa preferata, sa nu-l inghit pe-asta nou. N-am avut-o. Pentru ca scenariul nu m-a lasat deloc sa ma gandesc cum e Hardy in comparatie cu Gibson si actiunea m-a absorbit total, ceea ce pentru mintea mea suspicioasa, obisnuita sa nu prea inghita golurile de logica din script-uri, a fost cat se poate de placut. In primele minute ale filmului, Max este luat prizonier de un trib de supravietuitori ce s-a adaptat noilor conditii construindu-si propria civilizatie si mitologie din gunoaiele si ramasitele  celei disparute, recicland si transformand totul, de la vehiculele pe care le conduc (un spectacol vizual total!) pana la motivatiile care-i mana in lupta la indemnul conducatorului lor, Immortan Joe: in Valhalla, pe cei care se sacrifica in lupta, ii asteapta tone de burgeri! La poalele stancii impozante pe varful careia traiesc cei din varful ierarhiei, multimea insetata si flamanda asteapta acele rare momente cand pompele de apa sunt puse in functiune pentru cateva secunde. Si prizonierii sunt reciclati de aceasta societate cu o ordine clara si solida. Ca donator universal, Max devine "punga de sange" personala a lui Nux, unul dintre cei alesi pentru a conduce un vehicul. Este momentul cand Immortan Joe afla ca Imperator Furiosa (Charlize Theron), care conduce unul din puternicele vehicule de razboi ale comunitatii, i-a eliberat favoritele si a fugit cu ele. Asa se declanseaza urmarirea, asa va reusi Max sa scape de rolul de punga pentru transfuzie. 

Este un film cu masini, construite intr-un mod ingenios si creativ, fara prea mult CGI. Zic eu ca-s misto masinutele, dat fiind ca slabiciunea mea in domeniu merge in directia offroad si asa sunt si vehiculele asamblate si carpite din te miri ce. Masini, femei sexy... e doar inceputul si nu (doar) de asta e bun filmul. Are ritm, in ciuda faptului ca totul ia forma unei goane perpetue.  Poate parea paradoxal, dar daca ar fi fost o simpla urmarire cu masini, explozii si impuscaturi, nu i-as fi perceput ritmul, monotonia si previzibilitatea  l-ar fi transformat intr-o mare plictiseala. Insa nu cade in greseala asta. Construieste relatii, se creeaza personaje coerente si interesante, in cautarea unei eliberari si a unei izbaviri ce par imposibil de gasit in desertul prin care mergi luni intregi fara sa gasesti nimic. Manifestul feminist este si el vizibil, dar neostentativ, ceea ce pare sa aiba un curs previzibil vireaza brusc spre altceva, surprinde si prin derularea faptelor (mor personaje pe care n-as fi crezut ca australianul George Miller, scenaristul si regizorul filmului, acelasi cu al trilogiei initiale, ar fi avut curajul sa le omoare pe ecran in 2015 intr-un film conceput ca blockbuster), dar mai ales prin comunitatile ce populeaza lumea creata: oamenii mlastinilor, Vuvalini, bikerii din canion si, mai presus de toti, scavenger-ii ce-i urmaresc pe evadati, in ritmurile dezlantuite (sau mai bine spus... inlantuite) ale chitarii electrice manevrate de rockerul atarnat in fata celui mai mare vehicul de urmarire. Aaa, sa nu uit, mi-a placut mult si muzica ;). Puncteaza perfect, puternic si grandios, ritmul filmului! 

Deasupra tuturor, furand prim-planul, se afla Charlize Theron, in rolul Furiosei, ca o regina impozanta fara tara, mutilata dar determinata, plina de compasiune fata de cei slabi si teribila cu asupritorii,  ce-si conduce tribul pe un drum al furiei in care este implicat si spectatorului, un drum pe care fiecare se poate regasi in momentul cand, dupa o viata de presiuni si lupta pentru supravietuire, alege sa se intoarca in matca originara, sa-si regaseasca linistea interioara, izvorul ce l-a hranit in toti acesti ani. 

Ca o concluzie, imi scot palaria in fata lui George Miller, omul care dupa 30 de ani demonstreaza cat de palpitanta poate fi... o urmarire prin desert!

Berlangganan Sekarang!

Shaun the Sheep ( TV series 2007 -)

Nu stiam de serialul de animatie cu Shaun pana sa apara "the movie". Asa am sapat si am aflat ca exista patru sezoane si ca seria (ca si filmul) e produsa de Aardman Animation, cei cu Flushed Away, Wallace and Gromit, Arthur Christmas si alte minunatii animate. Este un stop motion derivat din Wallace and Gromit,  ce-l are in centru pe Shaun, un miel naravas. Alegand solutii imprevizibile pentru a rezolva problemele aparute in viata de zi cu zi a turmei, isi baga confratii in tot felul de buclucuri, de multe ori cu complicitatea sau spre disperarea lui Bitzer, cainele de paza. Cu totii traiesc la o ferma din Anglia, impreuna cu stapanul lor care, atunci cand isi pierde ochelarii, e orb ca o cartita. Impreuna cu ei, mai sunt trei porci cam... porci, rate, de obicei victimele nefericite ale peripetiilor turmei, gaini, vaca, o capra naravasa care rontaie tot, de la legumele din gradina pana la suruburi si roti din cauciuc, pisica si oaspeti ocazionali, precum vreun soricel, o cartita sau o domnisoara oaie ce devine prima iubire a lui Shaun, taurul furios, un turist ce-si instaleaza cortul pe pasunea lor si diversi alti musafiri nepoftiti si conflictuali. 

Este un film pentru mici si mari. Cei mici se vor bucura de o animatie cu animale poznase, cu personaje bine individualizate, ce-i vor amuza si binedispune fara sa incerce sa le faca morala. Cei mari se vor distra  si ei de intamplarile pline de umor ale animalelor de la ferma, ce pot fi savurate si in doze reduse, intr-o mica pauza dintre doua reprize de lucru. Sau de facut altceva, sa nu amintesc de lucru in zile de vacanta! Fiecare episod are 7 minute, sunt simple si directe, fara nimic care sa lungeasca artificial intriga, insa subtile si istete, cu gaselnite simpatice ce trimit la cultura pop sau la cliseele vizuale ale blockbuster-elor americane. Intr-un episod, de exemplu, mielul sugar al turmei mananca o rosie tratata chimic si se transforma intr-un veritabil King Kong, ce recreeaza scena de pe Empire State Building. In altul, Shaun devine un Superman zburator prin spatiu. Episodul cand fermierul decide ca oile trebuie sa fie tunse, spre disperarea lor, trimite cu gandul la The Great Escape. Si ma opresc aici, sa nu ma apuc sa dezvalui toate micile bijuterii ascunse in ceea ce incepe, de fiecare data, ca o zi normala si linistita de pascut, pentru a se termina cu oi zburatoare, oi cazatoare din copaci, oi emigrante in cocina purceilor, oi in razboi cu albinele, oi in piscina, oi devastand frigiderul stapanului, oi, oi, oi...
De neratat pentru iubitorii umorului britanic, vor gasi in fiecare episod motive sa rada, uneori cu lacrimi, pentru ca umorul lor este eficient, direct, stoarce maximul posibil din fiecare potentiala situatie comica ce ajunge la limita dezastrului si are mai mereu accente de farsa, de banc ingenios construit.

Serialul nu are dialoguri. Personajele se exprima prin onomatopee specifice iar cele umane, privite din punctul de vedere ovin si canin, mormaie si bolborosesc neinteligibil. De aceea a fost nevoie de mai bine de un sezon ca sa ma prind ca urmaream pe YouTube o versiune indoneziana. Mi s-a prabusit un mit cand am vazut ca genericul de inceput normal nu era cel cu Sondasip (fara diacritice) pe care il stiam eu, cum ii spuneau indonezienii lui Shaun the Sheep, si ca titlurile episoadelor nu erau cuvintele fara noima pe care le vedeam scrise pe ecran, ce mi se pareau atat de firesti in graiul animalelor. Dar seria continua sa ramana savuroasa asa ca va zic, cum am vazut ca scria la sfarsitul fiecarui episod, Barlangganan Sekarang! Adica "subscribe now", versiunea indoneziana e chiar mai haioasa decat cea britanica, mai in caracterul si in genul de umor cu tenta absurda al seriei.
Si, cum zice indonezianu', ca m-au starnit acum, SELAMAT TAHUN BARU tuturor! Sa cititi/vedeti carti/filme/locuri frumoase. Eu continui ca pana acum, fara norma (auto)impusa, fara topuri si clasamente, ca mi-e usor sa aleg un titlu din  5 sau 10, cum se face la Oscaruri, dar mi-e imposibil sa aleg 10 din mult mai multe, nu stiu cate, nu-mi place sa tin astfel de socoteli, am renuntat demult la obiective de bifat si liste cu New Year resolutions, lumea din jur e prea imprevizibila pentru asa ceva... Sa gasiti cat mai multe motive de bucurie si cat mai putine de intristare!
Gata, fug sa caut niste zapada, sa nu-mi rugineasca Licuriciul in dulap!

Toate flacarile se sting pana la urma

Sigrid Undset - Kristin Lavransdatter

De cand am vazut aceasta animatie foarte misto (atentie, contine spoilere despre carte!), mi-am tot propus sa citesc romanul lui Sigrid Undset. Ma uitam la cele trei volume ingalbenite de pe raft, publicate in 1968 (nu le-ar strica o reeditare intr-o noua traducere, poate le-ar mai peria putin de aerul vetust, pastrand insa patina arhaica necesara) si am asteptat sa vina iarna ca sa ma apropii de ele. Nu siu cum se face - v-am zis ca ma enerveaza cliseul cu cartile "de vara" / "de iarna", ca si cum gusturile literare ale omului  s-ar schimba brusc de la un anotimp la altul - dar asa s-a nimerit, anul trecut cu Donul linistit, anul asta cu Kristin. Probabil imi creste apetitul pentru romane lungi cand ma tine vremea mai mult prin casa si lipsesc tentatiile exterioare (si cele solare, si cele hibernale). Asa ca imi place sa ma refugiez in lumi literare solide si amplu construite, care sa ma captiveze pentru mai mult timp, in carti elaborate, fresce sociale si istorice, stiti voi, de-alea unde nu le scapa nimic autorilor, de la descrierea peisajului pana la culoarea minteanului sau a suvitei rebele, ca ajungi sa afli si cu ce era unsa felia de paine de la o masa. Cu peltea de afine, in cazul de fata. Dar mesele obisnuite erau formate din "coleasa" si mi-a suflat DEX-ul ca asta este ori mamaliga (ceea ce nu prea cred, la nordici), ori un terci de grau (mai plauzibil), adica un fel de porridge. Si, invariabil, bere!

Deci mancam terci pe rupte, suntem in plin Ev Mediu, in Norvegia secolului XIV, cand salbaticia naturii inspira inca legende cu zane, spiridusi si iele, in ciuda afirmarii tot mai puternice a catolicismului ce inhiba credintele pagane, o vreme in care se pastreaza onomastica de sorginte norsa, prezenta acum doar in Islanda, ce formeaza numele de familie cu "fiul lui..."/ ''fiica lui... + prenumele tatalui". Kristin, eroina acestei saga, e fiica lui Lavrans, un proprietar instarit de pamanturi si turme. Pe parcursul celor trei volume publicate in ani consecutivi, intre 1920-1922 (Cununa, Stapana casei si Crucea), o vedem traindu-si viata intr-o epoca patriarhala, cand destinele fetelor erau aranjate de familie si orice nesocotire a randuielilor mostenite din strabuni si a celor mai noi, introduse de biserica, era repede pecetluita de comunitate cu insemnul pacatului, urmarindu-le intreaga viata. 

In primul volum, Kristin creste, are parte de primele tatonari ale iubirii, de o logodna desfacuta cu cel ce avea sa-i devina cumnat si o casatorie nedorita de parinti, in urma unei relatii interzise. Se lupta intre  nevoia de pace sufleteasca data de respectarea obiceiurilor si sentimentele sale navalnice. Cea de-a doua carte ne-o prezinta ca femeie casatorita, ce naste in decurs de 13 ani 7 baieti, plus inca unul ceva mai tarziu, gata sa-si piarda sotul in urma unor conspiratii politice. Intr-a treia... dar ce, credeati ca va spun chiar tot?! Destul cu ce se intampla, sa vedem cum.
Se moare des, se naste des, se strabat distante mari, peste munti si prin paduri, pe schiuri, calare ori pe jos. Scrisorile de la soti, frati, parinti ajung peste cateva luni, sotii pleaca de acasa cu lunile sau cu anii. Se traieste in case mari si intunecate, unde locuitorii dorm de-a valma, pe paie uneori, inveliti cu blanuri, bucuriile sunt rare si apar cand membrii familiei se strang in apropierea vetrei, la un butoi de bere, impreuna cu oaspeti veniti de departe. Si nu vorbim de niste coate-goale, ci de familii nobile, influente, inrudite cu regii scandinavi, mari mosieri. Laponii pagani sunt vazuti ca niste semi-salbaticiuni, femeile lor sunt considerate vrajitoare. Aflam despre felurile de mancare, deloc apetisante, jocurile practicate la serbari, felul in care se cresc copiii, judecatile preotesti, relatiile sociale in cadrul carora perceptia celorlalti ocupa un loc important si, in general, cartea ne da o imagine foarte detaliata a vietii din Norvegia Evului Mediu.

Senzatia cu care am ramas a fost aceea de lume atent construita, bogata in detalii de mediu, atmosfera, civilizatie. Mi s-a mai intamplat sa pierd sirul rubedeniilor, inevitabil intr-o epoca in care familiile se inmulteau ca iepurii, dar nu este atat de relevant, mai ales ca autoarea insasi mai are scapari, cand spune, de exemplu, ca un copil caruia i se da un anumit nume este primul din neam care il poarta, desi mai fusese unul inainte, care a murit suficient de repede incat sa-l uite. Ceva mai problematica a fost partea cu sincopele temporale.  Daca un capitol prezinta un episod relevant pentru devenirea personajului central (de exemplu accidentul surorii Kristinei in urma careia nu se va mai putea deplasa fara carje, sau pierderea bunului prieten din copilarie ce i-a fost ca un frate), in urmatorul sarim peste niste luni sau ani si se face sinteza celor petrecute in timpul nepovestirii. Cumva prin asta pierde din senzatia de fluiditate, de continuitate, ca o paranteza luunga, ce ne ajuta sa completam spatiile goale din derularea intamplarilor.  Un alt minus ar fi ca incearca sa jongleze cu argumente morale sau teologice, care nu-s chiar punctul forte al scriitoarei. Dar sunt din plin compensate cu partile reusite, protretele nuantate si detaliate (pentru ca umanitatea este in esenta aceeasi in dorintele si sperantele ei, insa modul in care ele-s percepute se schimba), atmosfera si decorul unei epoci, a comunitatii rurale, cu credintele si constrangerile sale, tesatura relatiilor si intereselor de familie si politice. Este o carte atat de vie incat nu are cum sa treaca pe langa cititorul interesat de cultura si civilizatie. Si nu are cum sa nu-l racaie putin, cu observatiile sale ce tin de modul de perceptie medieval al lumii. Cateva exemple:
"Copiilor neascultatori Dumnezeu nu le harazeste fericirea, iar tatal tau, dupa cum iti dai seama, a chibzuit ce e mai bine pentru tine."
"Nu, ea nu se bucurase ca ramasese iarasi grea si i-a spus-o si parintelui Eiliv. Acesta o mustra foarte aspru pentru felul ei lumesc si lipsit de iubire de a gandi."
"Nu prea avusese multe (vesti) in anii acestia - doua scrisori de la sotie, cu vesti care se invechisera pina sa ajunga in miinile lui. Parintele Eiliv  le scrisese pentru dinsa; desi stia sa scrie bine si frumos, totusi Kristin nu voia sa scrie ea, socotind ca nu era tocmai cuviincios pentru o femeie fara invatatura."
Din Evul Mediu, Sigrid Undset alege sa infatiseze nu extraordinarul expus cu fascinatia romantica pentru necunoscutul fantastic si eroic, ci cotidianul, apasator si deprimant, conflictul intre spatiul rigid al moralei religioase si al miscarilor politice, pe de-o parte, si alienarea data de incapacitatea de a-si trai viata departe de presiunile exterioare, rezultand o carte ce respira singuratate si tacere in mijlocul atator oameni, fie ca eroina traieste intre zidurile inalte si friguroase ale locuintelor sale ori ale manastirilor prin care trece. Si asta fara sa piarda nimic din spiritul epic, din grandoarea marilor opere plasate in acea epoca. Kristin Lavransdatter m-a transportat acolo, intr-o lume aspra in care n-as fi vrut sa traiesc nici ca barbat, cu atat mai putin ca femeie, dar e placut sa o poti intrezari de la distanta, printre fantele timpului.
Doua concluzii li s-ar putea aplica tuturor personajelor, nu doar in casnicie, ci in intreaga lor existenta: una este cea din titlu, a doua este enuntata la un moment de Erlend, sotul lui Kristin: "Credeam ca, o data ce vei fi a mea, va fi in toate zilele ca o sarbatoare de Craciun - dar vad ca pare mai curind a fi un post mare."
Cand vreti sa cititi un roman de dragoste, istoric sau social, sau toate trei la un loc, o puteti avea in vedere. Pana la o noua editare, se gaseste numai in anticariate, la preturi variabile, cel mai mic pare sa fie aici. La 3 lei pentru cele trei volume, e o investitie mai mult decat rentabila!