Indepartarea lui Dorrigo Evans de soare

Richard Flanagan - O cale ingusta spre nordul indepartat

A existat un moment cand Dorrigo Evans, eroul cartii lui Flanagan, s-a ridicat deasupra tuturor si a gustat senzatia apropierii de soare. De atunci, viata avea sa-i fie o permanenta coborare, din ce in ce mai jos, tarat de istorie si de circumstante potrivnice in miezul infernului pe pamant, de unde va iesi bantuit de imaginile experientei traite si-si va aminti, in ultimele clipe, "un vartej de oameni, obiecte, locuri, inapoi, invartindu-se, patrunzand mai adanc, si mai adanc, si mai adanc in viforul ce crestea, ce durea, ce dansa, de lucruri uitate de tot sau doar pe jumatate, intamplari, versuri, fete, gesturi intelese gresit, dragoste dispretuita, o camelie rosie, un barbat care plange, o biserica din lemn, femei, o lumina pe care o furase din soare..."

"Omul fericit nu are trecut, cel nefericit nu are nimic altceva." Dupa razboi, Dorrigo devine nu doar un chirurg recunoscut in comunitatea medicala, ci si un erou, fost comandant al prizonierilor de razboi australieni ai japonezilor, ce au participat la constructia caii ferate din Birmania si Thailanda, parte a planului japonez de invadare a Indiei. Ceilalti il percep ca imaginea unui timp si a unei tragedii. El incearca sa-si inece viziunile in alcool si sa-si vindece ranile sentimentale in relatii sporadice. Prefateaza memorii ale altor supravietuitori, studii dedicate construirii Liniei, cum este numita calea ferata a mortii,  unde si-au pierdut viata peste 12.000 de prizonieri ai japonezilor, ucisi de munca pana la epuizare in jungla, sub ploile nesfarsite ale sezonului musonic, de holera, malarie, dizenterie, batai si hrana proasta. La plecare, Dorrigo lasase acasa o logodnica si gasise o noua iubire. Dupa ani in care a vazut doar noroi si suferinta, sfarsitul razboiului ii va aduce eliberarea fizica, insa aceea sufleteasca ii va ramane inaccesibila. Va trai mereu cu senzatia de a fi incapabil sa marturiseasca totul, cu gandul ca atrocitatile nu-si pot gasi nici sens, nici forma potrivita pentru a fi expuse in cuvinte, ca zilele traite in lagarul japonez au reprezentat o viata intreaga, viata lui, in care doar o trecatoare iubire l-a ajutat sa lupte pentru oamenii al caror comandat era, de soarta carora se simtea responsabil.

"Dorrigo Evans nu suporta virtutea, nu suporta ca virtutea sa fie admirata, nu-i suporta pe cei care se prefaceau ca el ar fi virtuos sau ca ei erau astfel. Si, odata cu trecerea anilor, cu cat era acuzat mai mult de virtute, cu atat o suporta mai putin. Nu credea in virutte. Virtutea era vanitatea fardata care astepta aplauze. Se saturase de noblete si de respectabilitate; paradoxal, motivul pentru care o admira pe Lynette Maison era tocmai esecurile ei, care o faceau sa fie atat de umana. In bratele ei infidele gasea fidelitatea fata de un adevar ciudat al efemeritatii oricarui lucru." 

"O cale ingusta spre nordul indepartat" e o carte despre cateva nopti de dragoste, multe de razboi, si mai multe de rememorare a lui, o carte ce m-a captivat prin nuantele, fatetele si manifestarile eroismului si supravietuirii surprinse de Flanagan in personajele sale, cu slabiciunile, greselile si defectele lor. Frumusetea si echilibrul ei stau in densitatea trairilor, in dozarea detaliilor, care, desi par ca abunda, lasa spatiu pentru dezvaluiri venite prea tarziu pentru a mai schimba ceva, si mai ales in salturile temporale ce pun acea frana necesara oricarei carti care, marturisind razboiul, creeaza o apasare ce risca sa devina atat de coplesitoare incat sa te faca sa abandonezi lectura, in oscilatiile dintre acum, timpul povestirii, al personajului ajuns la senectute si atunci, timpul trairii, al iubirii si suferintei.
Este greu ca un autor sa faca asta pastrandu-si fluiditatea, iar aici e un exemplu atat de reusit incat ma face sa-mi doresc ca si "Cartea cu pesti a lui Gould" sa aiba parte de o traducere in limba romana. Alta, nu cea existenta, facuta cu multa lehamite!
Printre secventele desprinse din timp si printre haiku-urile ce prefateaza fiecare capitol intrezarim tot felul de nuante si motivatii: dincolo de cruzimea ofiterilor japonezi se intuieste fanatismul iubirii pentru imparat, ce inspira increderea in miracole, in infaptuirea imposibilului, asa cum in indarjirea de a trai a unor prizonieri si in solidaritatea lor vedem speranta, gandul ca intr-o zi chinul se va sfarsi. Intre ele se disting mai clar diferentele dintre doua culturi, justificarea a doua mentalitati atat de opuse, cea umanista occidentala si cea a sacrificiului suprem japonez si a onoarei, cea a omului format in spiritul lui Catul si Tennyson si a celui format in spiritul lui Basho si Kobayashi Issa,  puse intr-o balanta ce nu mai poate cantari dreptatea si vinovatia, strivindu-i pe cei marunti, pe executantii ordinelor.
Am terminat de citit cartea chiar in ziua in care Japonia a incheiat cu Coreea de Sud acordul asupra "femeilor de reconfortare", inrolate cu forta in bordelurile imperiale. Prin prisma ei, plata de despagubiri si scuzele din varful buzelor nu m-au convins ca Japonia chiar isi asuma abuzurile comise in razboi, vinovatia proclamata de cei vatamati. Din punct de vedere uman, pentru ca e greu sa te consideri tu vinovat pentru faptele stramosilor tai. Etic, pentru ca exista un cod de conduita al razboinicului japonez ce pune pe primul plan loialitatea si onoarea. In cazul de fata, pentru imparat. Poate multi si-au pus, la momentul judecatii, intrebarile carora li se dau glas in carte: "Daca ei si toate faptele lor erau pur si simplu expresia vointei imparatului, cum se face ca imparatul era inca liber? De ce americanii il sprijineau pe imparat, iar pe ei, care nu fusesera decat instrumentele imparatului, ii spanzurau?"
Ceea ce m-a cucerit in romanul lui Flanagan, pe langa capacitatea lui de a gasi cuvintele potrivite pentru a descrie lucruri de nedescris, este acest echivoc, aceasta duplicitate cu care jongleaza, retinerea in a da verdicte, constientizarea faptului ca inr-un razboi regulile din timpul pacii nu se mai aplica, timpul ramane in suspensie si pentru participanti continua sa ramana astfel, poate pentru tot restul vietii sau macar mult dupa ce totul s-a sfarsit si amintirile au fost alterate si reconstruite.

Cartea mi-a amintit in partile dedicate vietii in lagar de atmosfera filmului The Railway Man. Daca personajul de acolo pornea la drum sa-si gaseasca linistea printr-o razbunare pe tortionarul sau japonez venita dupa zeci de ani, eroul de aici gaseste (sau nu) un alt mod de impacare cu propriii demoni. Insa n-am putut sa dezlipesc de pe fata celui pe care il vom cunoaste cu numele Dorrigo Evans chipul lui Colin Firth. Sunt foarte putine momentele solare, luminoase in carte, e normal sa fie asa cand se face apel la memoria razboiului. Dar, ca si cele din existenta protagonistului, ele se rasfrang asupra intregului volum, punandu-i parca si mai bine in evidenta umbrele si impactul emotional.