Un adevarat spectacol post-apocaliptic

Mad Max: Fury Road (2015)

Filmul de fata este un exemplu pozitiv despre cum nominalizarile pentru Globuri (pentru regie si cel mai bun film, in cazul asta) si primirea critica favorabila ma pot convinge (cu greu, ce-i drept!) sa las deoparte prejudecatile si sa vad ceva bun pe langa care as fi trecut altfel cu indiferenta si despre cum un sequel  poate fi facut mai bine decat seria originala. Nu am niciodata de la un action adventure asteptari care sa depaseasca timpul celor doua-trei ore de vizionare, insa aici mi-au fost depasite cu mult! Cu atat de mult incat lumea construita in Fury Road va ramane un reper personal pentru orice filme viitoare de gen. Genul ar fi distopia post-apocaliptica, unul atat de frecventat de imaginatia umana incat cu greu se mai poate stoarce ceva nou din el. Si ceea ce face sarcina si mai dificila este existenta unui background, cele trei filme anterioare ale seriei, dintre 1979-1985, ce-l aveau ca protagonist pe Mel Gibson, limitand intr-un fel potentialul imaginativ al creatorilor recentului Mad Max, pentru a pastra coerenta lumii din care face parte. 

Pentru inceput, o mica recapitulare: in Australia viitorului, Max era un fost ofiter de politie ce incerca sa faca putina ordine printre ramasitele civilizatiei prabusite in urma disparitiei resurselor. In momentul cand sotia si fiica ii sunt ucise de o banda de motociclisti, Max se va razbuna si apoi se transforma intr-un calator solitar printre grupurile de supravietuitori ce au instaurat noi ierarhii si moduri de viata. 

In cea mai recenta productie din serie, aparuta la distanta de 30 de ani de precedenta, locul lui Gibson a fost luat de Tom Hardy. Deh, numai actorii imbatranesc, personajele nu prea au obiceiul, decat alea din Tanar si nelinistit, care am auzit ca le-au confiscat total viata interpretilor! Puteam sa am reactia de respingere pe care o am cand aud ca s-a schimbat vocalul la vreo trupa preferata, sa nu-l inghit pe-asta nou. N-am avut-o. Pentru ca scenariul nu m-a lasat deloc sa ma gandesc cum e Hardy in comparatie cu Gibson si actiunea m-a absorbit total, ceea ce pentru mintea mea suspicioasa, obisnuita sa nu prea inghita golurile de logica din script-uri, a fost cat se poate de placut. In primele minute ale filmului, Max este luat prizonier de un trib de supravietuitori ce s-a adaptat noilor conditii construindu-si propria civilizatie si mitologie din gunoaiele si ramasitele  celei disparute, recicland si transformand totul, de la vehiculele pe care le conduc (un spectacol vizual total!) pana la motivatiile care-i mana in lupta la indemnul conducatorului lor, Immortan Joe: in Valhalla, pe cei care se sacrifica in lupta, ii asteapta tone de burgeri! La poalele stancii impozante pe varful careia traiesc cei din varful ierarhiei, multimea insetata si flamanda asteapta acele rare momente cand pompele de apa sunt puse in functiune pentru cateva secunde. Si prizonierii sunt reciclati de aceasta societate cu o ordine clara si solida. Ca donator universal, Max devine "punga de sange" personala a lui Nux, unul dintre cei alesi pentru a conduce un vehicul. Este momentul cand Immortan Joe afla ca Imperator Furiosa (Charlize Theron), care conduce unul din puternicele vehicule de razboi ale comunitatii, i-a eliberat favoritele si a fugit cu ele. Asa se declanseaza urmarirea, asa va reusi Max sa scape de rolul de punga pentru transfuzie. 

Este un film cu masini, construite intr-un mod ingenios si creativ, fara prea mult CGI. Zic eu ca-s misto masinutele, dat fiind ca slabiciunea mea in domeniu merge in directia offroad si asa sunt si vehiculele asamblate si carpite din te miri ce. Masini, femei sexy... e doar inceputul si nu (doar) de asta e bun filmul. Are ritm, in ciuda faptului ca totul ia forma unei goane perpetue.  Poate parea paradoxal, dar daca ar fi fost o simpla urmarire cu masini, explozii si impuscaturi, nu i-as fi perceput ritmul, monotonia si previzibilitatea  l-ar fi transformat intr-o mare plictiseala. Insa nu cade in greseala asta. Construieste relatii, se creeaza personaje coerente si interesante, in cautarea unei eliberari si a unei izbaviri ce par imposibil de gasit in desertul prin care mergi luni intregi fara sa gasesti nimic. Manifestul feminist este si el vizibil, dar neostentativ, ceea ce pare sa aiba un curs previzibil vireaza brusc spre altceva, surprinde si prin derularea faptelor (mor personaje pe care n-as fi crezut ca australianul George Miller, scenaristul si regizorul filmului, acelasi cu al trilogiei initiale, ar fi avut curajul sa le omoare pe ecran in 2015 intr-un film conceput ca blockbuster), dar mai ales prin comunitatile ce populeaza lumea creata: oamenii mlastinilor, Vuvalini, bikerii din canion si, mai presus de toti, scavenger-ii ce-i urmaresc pe evadati, in ritmurile dezlantuite (sau mai bine spus... inlantuite) ale chitarii electrice manevrate de rockerul atarnat in fata celui mai mare vehicul de urmarire. Aaa, sa nu uit, mi-a placut mult si muzica ;). Puncteaza perfect, puternic si grandios, ritmul filmului! 

Deasupra tuturor, furand prim-planul, se afla Charlize Theron, in rolul Furiosei, ca o regina impozanta fara tara, mutilata dar determinata, plina de compasiune fata de cei slabi si teribila cu asupritorii,  ce-si conduce tribul pe un drum al furiei in care este implicat si spectatorului, un drum pe care fiecare se poate regasi in momentul cand, dupa o viata de presiuni si lupta pentru supravietuire, alege sa se intoarca in matca originara, sa-si regaseasca linistea interioara, izvorul ce l-a hranit in toti acesti ani. 

Ca o concluzie, imi scot palaria in fata lui George Miller, omul care dupa 30 de ani demonstreaza cat de palpitanta poate fi... o urmarire prin desert!