joi, 3 februarie 2022

Nedoriti de nimeni

 

Jenny Erpenbeck - Eu plec, tu pleci, el/ea pleaca 
 
Jenny Erpenbeck este o scriitoare nascuta in Berlinul de Est, ca si personajul romanului sau, Richard, un profesor universitar recent pensionat. Uneori este nevoie de o plecare ca sa incepi sa ii intelegi pe cei care pleaca. Alteori este nevoie sa iti amintesti ca si pe tine te-a despartit de semeni un zid a carui escaladare au platit-o multi cu pretul vietii. De ziduri metaforice sunt inconjurati si emigrantii pe care profesorul incepe sa-i zareasca, invizibili pe vremea cand era prins cu studiile si cursurile sale: sunt ziduri formate din indiferenta, din neincredere, din birocratie. Dupa ce si-a petrecut intreaga viata adancit in carti, Richard incepe sa priveasca in jur si sa-i vada nu doar pe ceilalti, ci si pe Ceilalti, cei altfel, pe langa care inainte trecea ca si cum nu ar fi existat. 
Dezradacinati, prizonieri intre doua lumi, una in care nu se mai pot intoarce si alta care nu vrea sa-i primeasca, oamenii acestia care traiesc intr-un provizorat continuu au cunoscut razboaie, foamete, saracie. 
Ceea ce face diferit Jenny Erpenbeck de multele alte carti care incearca cu mai mult sau mai putin succes sa umanizeze fenomenul migratiei si sa-si sensibilizeze cititorii, sa-i faca pe cei care se simt invadati sa-l inteleaga mai bine, este ca nu se multumeste doar cu prezentarea unor situatii de viata ce imping la gesturi extreme uneori, ci prezinta si hatisul birocratic foarte incalcit ce impiedica crearea unei situatii stabile si conduce la infractionalitate.  Exista si latura umana, evident, dar abia acum am aflat spinosul drum legislativ conform caruia refugiatii de razboi nu pot primi acest statut decat in prima tara in care au debarcat. Sunt oameni care traverseaza mari si tari pentru a se ineca apoi in mari de hartie: 
"Italia, de exemplu, le permite refugiatilor sa plece in alte tari, ba chiar se bucura sa le dea drumul, pentru ca s-a saturat de ei. Legea italiana le ofera libertatea de a merge in Franta, in Germania, de fapt in orice tara europeana, pentru a-si cauta acolo de lucru. Germania insa nu-i vrea, din motive deocamdata neclare pentru Richard; dupa trei luni petrecute pe teritoriul german in calitate de turisti, refugiatii sunt obligati sa se intoarca in Italia pentru cel putin trei luni. In Germania, n-au voie sa-si caute de lucru decat dupa cinci ani neintrerupti de azil in Italia - si, chiar si atunci, numai daca se afla in posesia unei illimitata, un document emis de autoritatile italiene la capatul acestor cinci ani care le garanteaza aceleasi drepturi de sedere ca italienilor. Cata vreme nu detin o asemenea illimitata, au dreptul sa paraseasca teritoriul Italiei, ca sa nu moara de foame acolo, dar nu sunt primiti nicaieri altundeva".
Astfel,  tarile fara iesire la Mediterana si-au "cumparat dreptul de a nu asculta povestile refugiatilor sositi pe mare". In schimb, Richard doreste sa le asculte si, facand-o, in calea lui si a noastra, celor care citim cartea, se scriu detaliile necunoscute ale existentei celor mananti dintr-un loc in altul, aflati in imposibilitatea de a munci pentru ca nu au permis, traind in conditii minime de subzistenta, cu promisiuni din partea statutului in care ajung pe care acesta le poate oricand retrage fara ca ei sa aiba dreptul de a protesta, cu grija celor ramasi acasa, economisind fiecare banut castigat din munci ocazionale la negru pentru a-l trimite familiei dintr-un colt al Africii. 
In mintea profesorului de filologie clasica, situatiile in care ii aduce viata pe acesti imigranti isi gasesc paralele in capodopere literare precum Iliada, Divina Commedia, sau in textele musulmane, pe care incepe sa le cunoasca tot mai bine, constatand ca sunt mai multe lucruri care unesc oamenii si culturile decat cele care ii despart, ca legaturile intre spatii, timp si literatura sunt la fel de puternice ca si memoria drumurilor prin desert ale caravanelor tuaregilor. Intelege ca "problema e foarte mare, are sotie si multi, multi copii", ca lucrurile suportabile sunt doar suprafata altora, insuportabile, ca nu exista o "tara a raspunsurilor frumoase", ca unele intrebari nu au raspuns sau au mai multe raspunsuri, dar si ca poate face ceva, oricat de putin, pentru sufletele acestea in permanent tranzit, sperand la stabilitate dar amenintate zi de zi cu expulzarea.
Pentru personajul nostru, a fost nevoie sa se vada cu prea mult timp (pensionat, vaduv, pana si lacul de langa casa i-a devenit inaccesibil de cand s-a inecat cineva in el) ca sa priveasca in jur, sa inteleaga ca poate gasi implinire si in implicare, in a intinde o mana semenilor si a-i asculta. Interviurile cu migrantii din carte sunt bazate pe interviuri reale, oricat ar parea uneori de facute special pentru a frange inimi. Realitatea vietilor lor chiar tinde sa faca asta...  Ascultandu-i insa, se poate crea acea deschidere, acea empatie atat de necesara, inclusiv din partea guvernelor. Este prima carte despre migranti din care inteleg cum problemele mici, de perceptie si intoleranta individuala, sunt legate de problemele mari, de intoleranta a politicilor nationale...

P.S.: Vreau sa felicit editura Black Button Books pentru acest lucru marunt dar important, de a trece pe coperta numele traducatorului. E prima data cand vad pe o carte publicata in Romania (nu stiu, or mai fi fost, dar acum vad eu, poate si coperta alba face numele mai vizibil), ca o recunoastere a muncii unei categorii profesionale prost platite la noi, care de cele mai multe ori pune pasiunea inaintea unui standard de viata mai confortabil. Oamenii care dau voce intr-o alta limba cartilor sunt aproape la fel de importanti ca si autorii, ei pot sa ridice sau sa coboare o carte, dupa priceperea si dedicarea fiecaruia.  
P.S.2: Intre timp, am mai vazut asta la o carte pe care o citesc acum si imi place, cel putin primele 100 de pagini, ca acolo am ajuns, (va spun deocamdata doar ca editura este Vellant) si ma bucur ca se extinde practica.

duminică, 30 ianuarie 2022

Inainte

 In mai bine de 30 de ani deja, nu am avut nici un moment de nostalgie, nici o revelatie de genul "era mai bine inainte", in afara gandurilor firesti legate de propria copilarie, pe care cred ca le avem toti cei din generatia 40+. Daca pentru unii filtrul roz al perioadei lipsite de griji din viata lor se rasfrange si asupra timpurilor cenusii, la mine nu s-a intamplat si nu se va intampla asta. E adevarat ca atunci toti oamenii care imi erau dragi traiau, erau tineri si sanatosi, cei care mai sunt inca nu incepusera sa dea semnele inevitabilei degradari si scurgeri spre neant, in plan personal era un timp magic pe care nu-l percepeam ca atare, ci ca pe firescul vietii, peste care se plia nefirescul sistemului duplicitar in care eram prinsi. Cum nefirescul continua sa se manifeste intr-un alt mod, in ultima vreme din ce in ce mai intruziv, se poate ca unii mai tineri sa inceapa sa regrete timpurile pe care nu le-au trait, despre care parintii si bunicii uneori le spun ca erau mai simple, dar nu si ca erau mai lipsite de culori, de speranta, de libertate.
Cei care au scris cartile despre care vreau sa povestesc in continuare au facut-o poate pentru a-si reaminti si pentru a le impartasi amintirile lor si celorlati. Cei care nu au prins acele vremuri le vor citi ca sa vada cum a fost, ca pe niste curiozitati exotice ori poate pentru ca o imagine, cu cat mai complexa, alcatuindu-se din zeci de marturii, de imagini subiective, face tabloul de ansamblu sa se extinda, sa se apropie mai mult de acel punct unde se afla experienta directa, imposibil de reconstituit complet fara sa fi fost traita la persoana I. Iar cei care vor citi si au trait atunci vor regasi marunte crampeie din propriile senzatii si trairi, din amintiri uneori crezute pierdute ale timpului in care au fost, ca un  fel de recuperare a memoriei.  
 

Daniel Horia - Epoca mea de aur 
Nu este o carte pe care mi-as fi luat-o eu dar, pentru ca un anumit Mos a vrut sa ma trateze ca pe un copil, mi-a adus acest volumel grafic si autobiografic despre comunism pe intelesul copiilor. Tema sa este povestea unei familii la jumatatea anilor '80 vazuta prin ochii unui copil: Dani, parintii, bunicii, matusa sa plecata in Germania, prietenul cel mai bun, operatia de apendicita cu complicatiile ei, gradinita... Daca nivelul textului este unul simplut, adaptat copiilor, imaginile in schimb sunt expresive, adultii putand regasi in ele obiectele familiare ale propriei copilarii, de la cuburi si jucarii de lemn la mobilierul cunoscut, de la milieurile de pe televizor la oalele cu buline din bucatarie, chiar si vestimentatia personajelor poarta patina acelei epoci. O carte simpatica, pentru copii curiosi sa afle mai multe despre mediul copilariei parintilor sau bunicilor lor... 


Ioana Nicolaie - Tot inainte 
 
Tot vazut din perspectiva unui copil, Arsenia, si plasat tot in ultimul deceniu al comunismului, este si romanul cu referinte autobiografice al Ioanei Nicolaie. De pe ultima coperta aflam: "Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei "mame eroine". O vreme am crezut ca toate greutatile prin care am trecut in copilarie m-au facut mai puternica. Dar azi stiu ca taietura facuta in scoarta copacului tanar nu poate decat sa creasca, oricat ne-am lupta sa schimbam asta. Si creste." Copilaria bistriteana a Arseniei Bulta se intersecteaza cu aceea a autoarei sale si, vreau sa cred ca, pe undeva, prinzand viata pe hartie, reuseste sa cicatrizeze unele taieturi, sa hraneasca in continuare seva copacului din care s-a desprins. Intr-o familie atat de numeroasa, unde numaratoarea membrilor sai creste aproape de la un capitol la altul, de la un an la altul, Arsenia este unul din acei copii care cunoaste lipsurile, foamea, care nu a avut niciodata o papusa a ei, gasindu-si bucuria in lucruri marunte ce capata viata, precum o pijama cu donalzi, ori primesc aroma unui elixir magic, cum este borcanul cu miere pe care tatal i-l aduce la spital. Fricile sale iau forma unor umbre ce se intind gata sa o inghita, cuvintele soptite pe la colturi, luate ad literam in lumea ei de copil au intelesuri ciudate uneori, dualitatea discursului, discrepanta dintre vorbe si fapte ii sporesc confuzia legata de cele din jur, de raportarea la lume. 
Se clameaza raspicat ca toti copiii sunt egali, dar observa cum fata preotului, de exemplu, este mai egala decat ea, fetita dintr-o familie modesta cu frati multi, trimisa initial in ultima banca la scoala, pentru a incepe apoi sa inoate spre fata clasei prin forte proprii. De fapt, cuvintele lui Orwell, "toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decat altele", au fost adoptate ca motto al cartii. Insa nimic nu o impiedica pe micuta Arsenia sa viseze, sa se gandeasca la ce se va face cand va fi mare, printre cele mai ingenioase moduri de a se vedea fiind, de exemplu, o prietena a matusii sale, zana, tovarasa de engleza, gimnasta. 
Dincolo de vise, este insa lumea reala, cu intamplarile si rolurile copilariei. Este copil, dar este si mama pentru fratii mai mici, isi petrece timpul liber cu peripetii desprinse parca din Amintirile... lui Creanga (la furat de capsuni), dar si intr-o vacanta petrecuta la munci agricole pentru a obtine bani de buzunar ori completand jurnalul unei expeditii ce nu a mai avut loc, o vedem la scoala sau acasa, de cateva ori ajunge si la spital. Si unde este comunismul aici? Pretutindeni, uneori poate chiar sa ia forma alegorica a unei vaci galbene: 
"... vaca galbena (...) s-a legat un timp de un comunism rumegator si bland, care da destul de mult lapte, lapte ce trebuie trimis desigur la centrele de colectare, ca mai apoi sa ajunga la export ca sa se plateasca din el datoria tarii si sa fim in sfarsit liberi de jug, un comunism ce trebuie scos la pasune, fiindca altfel mugeste cu disperare, care trebuie adapat in galeti mari de trei ori pe zi si care, daca te vede cu broboada pe cap, te azvarle cat colo, ce miere o avea inauntru trecutul, de tragem la el ca niste muste, in loc sa ne pregatim de cel mai minunat viitor? (...)
Comunismul asta galben s-a intins peste cativa ani, amestecandu-se cu bataia dintr-un salon de spital, cu piciorul rupt si-o poza mucegaind langa placaj, cu atatea compuneri si poezii  recitate, cu insingnele in care-i prins cel mai mandru drapel, cu jur sau fiu un pionier de nadejde, cu tovarasa Sasz la care tin din tot sufletul, mai ales ca o sa cresc si-o sa ma despart intr-o buna zi de ea, dar si cu socialismul dintilor scosi la Magura, si nu pentru ca asta ar fi fost regula, ci pentru ca unii invatatori pot fi, pana sa ajunga directori, plini de zel."
In romanul Ioanei Nicolaie am regasit experiente comune ale copilariei mele, m-a si amuzat, m-a si induiosat, m-a si intristat si revoltat, m-a si bucurat prin modul in care poezia se strecoara printre randuri si creeaza un discurs roz-gri. Marturiile despre comunism vazute prin perspectiva eroinei sale sunt nu doar credibile, ci cat se poate de reale, reflectand o parte a unei experiente comune tuturor copiilor vremurilor. Un singur lucru m-a nemultumit, ca asa gasesc eu de multe ori nod in papura: in constructia Arseniei mi se pare un fel de stagnare, de la 5 la 16 ani, copilul asta trecut prin multe si confruntat cu episoade crude de viata pare sa nu evolueze deloc, isi pastreaza aceeasi naivitate, aceeasi candoare cu care percepe regimul in care traieste. Sa fim seriosi, cel tarziu pe la 10-12 ani cam toti stiam ca ceea ce ti se spune la scoala este o alta lume, una in care tinichelele atarnate in coada regimului comunist erau poleite cu aur si promisiuni... In rest, cartea mi-a placut.

joi, 27 ianuarie 2022

Legaturi inveninate

 

The Power of the Dog (2021)
 
Daca privind acest film va inchipuiti ca va uitati la un western, va inselati. Vestul Salbatic este doar o rama a tabloului pe care il creeaza, un mediu in care scriitorul Thomas Savage a ales sa-si plaseze actiunea cartii ce a stat la baza adaptarii lui Jane Campion, care semneaza scenariul si regia, un pretext pentru a ne pune in fata o poveste universala, veche de cand lumea, de la Cain si Abel, a felului in care relatia dintre doi frati se erodeaza si se distruge in timp, supusa evolutiei in directii contrare. Insa nu este singura pe care filmul o radiografiaza, mai puternica este aceea ce se construieste intre unul dintre frati si fiul nevestei celui de-al doilea. 
Pe scurt, Phil (Benedict Cumberbatch) si George (Jesse Plemons) sunt doi cowboys instariti, bine cunoscuti in comunitate, cum nu se poate mai diferiti: unul intunecat si parand sa ascunda secrete si un amar ce i-a inveninat intreaga viata, preferand solitudinea, al doilea bland, linistit, solar, dornic sa-si aline singuratatea, sa-si intemeieze o familie. El se indragosteste de Rose (Kirsten Dunst), o carciumareasa vaduva, si o aduce la ranch-ul familiei, iar relatiile cu fratele sau incep sa se complice. Cand fiul acesteia, Peter (Kodi Smit-McPhee), plecat la studii, vine sa isi viziteze mama, o gaseste intr-o stare deplorabila si de aici incepe sa se construiasca o intriga pe care nu o prevazusem initial. Diavolul se ascunde in detalii, caci fiecare dintre ele se va dovedi important intr-un final pe care nu il vezi venind, care te loveste ca un pumn in stomac si simti nevoia sa pui cap la cap imagini si momente ce nu pareau relevante la momentul vizionarii, pentru a da rotunjime filmului pe care tocmai l-ai vazut. 
Aceasta drama psihologica construieste cu rabdare, in ritmul sau, deloc fortat, deloc accelerat sau supus presiunilor asteptarilor spectatorului de filme western. Iar daca la inceput te-ai putea gandi ca avem un conflict bazat pe relatia dintre cei doi frati, mai apoi incepi sa crezi ca el mocneste de fapt intre Phil si Rose, dar cea mai puternica parte este aceea ce genereaza raportul de forte dintre Phil si nepotul sau prin alianta, Peter. Chiar daca oamenii, cu sentimentele, preocuparile si macinarile lor sunt in centrul peliculei, ea nu face economie nici in planul esteticii vizuale, ce insoteste desertul din suflet cu imaginile spatiilor vaste ale fermei izolate, dincolo de care se profileaza muntii. 
Acolo unde Brokeback Mountain se intalneste cu Call Me by Your Name, Jane Campion reuseste sa aduca o perspectiva proaspata, in care nimic nu este spus fatis, doar sugerat, unde veninul este bine dozat in relatia dintre Phil si Peter, vazut initial, in tineretea sa ezitanta si sfioasa, ca victima sigura a masculinitatii ce-si ascunde slabiciunile sub un zid impenetrabil de ironie si lipsa de sentimentalisme.
Parteneri in viata si pe ecran,  Plemons si Dunst creeaza aici imaginea unui cuplu lipsit de aparare in fata sarcasmului si rautatilor lui Phil, care toarna zi de zi, chiar si prin simpla prezenta desprinsa parca din reclamele la Marlboro, prin priviri si taceri, cate o picatura de otrava peste relatia lor. Si cand crezi ca nu mai exista salvare, aceasta ia o forma surprinzatoare, pe care va las sa o descoperiti intr-un film ce-si merita o nominalizare la Oscarul de anul acesta, mi se pare o certitudine. 
Privind reactiile provocate de cei care l-au vazut, unii s-au simtit inselati in asteptarile lor. Au avut impresia ca li s-a promis un western si au primit in schimb o sondare a psihologiei si temperamentelor umane. Insa tocmai asta mi-a placut la film, ca isi poarta spectatorul intr-o directie imposibil de prevazut la inceput (de cei care, ca si mine, nu au citit cartea), cu un final pe masura, ca isi construieste progresiv tensiunea si relatiile dintre protagonisti, ca are cateva scene cu impact puternic, in care imaginile fac mai mult decat cuvintele, ca regizoarea neozeelandeza, adoptand un punct de vedere masculin, a stiut sa imbine fragilitatea si delicatetea cu asprimea uneori grosolana si sa le aduca la un numitor comun ce va genera scanteia, ca se concentreaza asupra dimensiunii interioare fara stridenta, prin aluzii si gesturi care mai mult sugereaza decat explica dar care, revazute prin prisma finalului, dau rotunjime si sens filmului.

luni, 24 ianuarie 2022

Cum se faureste un monstru

 

Niklas Natt Och Dag - Lupul si strajerul 
 
Am ocolit cartea si autorul mult timp, tocmai din cauza modului in care erau prezentati, ca o carte, respectiv un autor de romane politiste. Nu este genul meu, am mai spus, nu imi place deloc modul in care se scrie acum literatura cu crime si mistere (spun acum pentru ca pe vremea Agathei Christie, a lui Conan Doyle, a lui Simenon era altfel), cu cliseele ei, cu o victima sau mai multe, de obicei cu identitate necunoscuta, detectivi traumatizati de un trecut incarcat, apoi se scot din maneca criminalul si pretextul, fara ca un cititor atent sa-si poata da seama pe parcurs, din detalii subtil strecurate, cine si de ce, pentru ca acele detalii nu exista, e mai usor, mai comod asa, ca totul sa vina treptat si nimic sa nu fi fost acolo deja, sub ochii tai, in nici un punct al cartii. Nordicii mai adauga uneori ceva intriga politica, teme sociale, si gata marele roman politist. 
Lupul si strajerul urmeaza formal aceasta structura, bifeaza cam toate punctele de mai sus: se dau un cadavru bine ciopartit (fara membre, ochi, limba si dinti), un detectiv muribund si un fost veteran de razboi (cum s-ar numi probabil in zilele noastre), betiv si cu o mana de lemn. Incet-incet, cei doi incep sa scotoceasca in jur, pentru a-i reda corpului fara nume identitatea si a-si da seama cine si de ce l-a casapit in halul asta. Evident, avem si coruptie la cel mai inalt nivel. Din fericire, cam la atat se limiteaza partea de roman politist. Dincolo de ea, cartea este o fictiune istorica mai degraba horror ce ne pune in fata un Stockholm nestiut, de sfarsit de secol XVIII, unde razbat ecourile revolutionare din Franta, insa bolile provocate de lipsa de igiena, saracie si de apa contaminata a canalelor pe care plutesc cadavre continua sa secere. Mizeria, cruzimea, duhoarea greu de suportat, nedreptatile si sclavia sunt la ordinea zilei, oamenii dispar si nimanui nu pare sa-i pese. 
In afara lui Cecil Winge, un avocat onest si incoruptibil, ce se stinge incet macinat de tuberculoza, si a lui Mickel Cardell, bantuit de cosmaruri din razboiul in care isi pierduse nu doar mana, ci si bunul prieten, strajer al orasului mai mult cu numele, intr-un oras unde a fi strajer inseamna a spiona, a impune teroarea prin forta, a face propria lege. Cei doi, un lup solitar ce adulmeca prada si o urmareste cu incapatanare si un strajer lipsit de sensul de a trai si bantuit de imaginile cruzimii luptelor, sunt hotarati sa rezolve acest caz, sa afle identitatea victimei, a ucigasului si motivele crimei, intr-o incursiune in lumea colorata si putreda din Suedia anului 1793. 
Daca partea politista nu aduce nimic surprinzator prin constructia sa, tot ceea ce o inconjoara (atmosfera, cutumele, oamenii, tablourile vii ale unei epoci si ale unui loc) ridica acest roman. Pentru ca este in primul rand un roman istoric, al carui creator are maiestria de a zugravi tensiunea unui timp in care nobilii incercau sa se fereasca de raspandirea fervorii revolutionare, rezultand astfel o lume subterana in care Terorii i se opune si mai multa teroare. Mi-a amintit uneori, prin gustul pentru sumbru si macabru, de Poe, insa aici atmosferei i se suprapune si un strat colorat, galagios, ca si cum abia dupa ce dai deoparte pojghita de viata afli ceea ce se ascunde in tenebre. 
Personajele pe care cei doi le intalnesc in drumul lor deschid calea spre aspecte nebanuite la suprafata, existente ce se deruleaza in spatele unor usi inchise fara speranta de evadare sau in umbra intunericului: ne putem trezi intr-o casa a placerilor cu o atmosfera desprinsa parca din scrierile Marchizului de Sade ori intr-o casa de corectie unde femeile aruncate acolo isi torc trista viata cu prea putine sperante de scapare sau intr-o lume stralucitoare si extravaganta, in care tinerii saraci ajunsi in capitala incearca sa patrunda bazandu-se pe o minte ascutita, pe tertipuri si viclenie. 
Nimic nu este insa gratuit, totul conduce la un roman unitar. Poate ca radiografia unei societati aflate in pragul colapsului dupa moartea regelui Gustav, care a aruncat-o intr-o stare de suspiciune vecina cu paranoia, tinde sa eclipseze firul principal, ceea ce din punctul meu de vedere nu este rau deloc. Adica daca va asteptati la un roman politist, nu cred ca Lupul si strajerul v-ar implini neaparat aceasta dorinta, desi avem intriga, societati secrete, o ancheta ce avanseaza incet intr-un cadru corupt, presarata cu piedici, cu suisuri si coborasuri pana in infernul existentei umane, acolo unde apar monstrii. Fiecare raufacator a fost la inceput o victima pe care viata l-a transformat intr-atat incat sa-si piarda orice urma de umanitate. Aceasta fresca istorica a sfarsitului de secol XVIII in Suedia e scrisa in ritmul abrupt si direct al coborarii intr-un infern personal si colectiv, fara menajamente, murdaria si violenta in care se scalda Stockholm-ul fiind atat de departe de imaginea de astazi a capitalei nordice.
Ca fapt divers, am crezut initial ca  Natt och Dag este un pseudonim literar, mi se parea imposibil ca un om chiar sa se numeasca "Noapte si zi", dar cautand un pic am aflat ca este chiar numele lui, unul nobiliar, scriitorul fiind mandru purtator al unui nume consemnat inca din secolele 12-13, descendent al celei mai vechi familii nobiliare din Suedia inca in viata. Romanul acesta a mai aparut intr-o editie, cu titlul "1793. In umbra mortii" (nu stiu de ce editorii romani au tendinta asta oribila de a pune titluri cat mai explicite, mai ieftine, asa cum fac si traducatorii de filme, si nu lasa cartea cu titlul din original, simplu, 1793). Intre timp autorul i-a scris si o continuare care se numeste - nu e greu de ghicit - "1794". Cand se va traduce si la noi (probabil cu un alt subtitlu cringe), o sa vreau sa ma intorc din nou in acea lume intunecata si misterioasa a Stockholm-ului secolului XVIII. Nu este chiar Numele trandafirului, dar este genul acela de lectura, in care vreau sa evadez din cand in cand.

joi, 20 ianuarie 2022

Ce inseamna sa fii om?

  

Matt Haig - Umanii 
 
Un extraterestru de pe indepartata planeta Vonnadoria, acolo unde nu exista nici moarte, nici legaturi de familie, nici sentimente puternice, este trimis pe pamant pentru a sterge orice urma a unei descoperiri a unui ilustru profesor de matematica de la Universitatea Cambridge, Andrew Martin, ce ar fi periclitat - considera vonnadorienii - echilibrul universal. Ipoteza Riemann, una dintre acele probleme de matematica  pentru a caror rezolvare se ofera in realitate un premiu de 1.000.000 de dolari, tocmai a fost solutionata de distinsul profesor, iar aplicatiile sale ar fi deschis calea unui important salt tehnologic. Cunoscand pamantenii ca pe o rasa lacoma, violenta, invadatoare, imatura psihologic, vonnadorienii isi trimit un reprezentant care sa distruga toate semnele demonstratiei (incluzandu-i pe cei carora li s-a adus la cunostinta), precum si pe autorul ei. Dupa ce Martin este lichidat si alienul ii ia in posesie trupul, investigatia continua in cercul celor apropiati, asa ca el ajunge sa locuiasca impreuna cu fiul, sotia si catelul acestuia si sa se infiltreze in cercul colegilor, studentilor si prietenilor sai.  
Inceputul este unul ludic, ce capteaza atentia cititorilor prin modul amuzant in care Haig se joaca de-a privirea exterioara asupra catorva  practici si obiceiuri ale rasei umane, ce par absurde unui proaspat picat din spatiu pe "o planeta a lucrurilor impachetate in alte lucruri. Mancarea in ambalaje, Corpurile in haine. Dispretul in zambete." Tonul vesel de la inceput, cand strainul trage primele concluzii, se va schimba pe masura ce in el creste dorinta de a intelege aceasta specie ciudata care traieste cu si in ciuda constientizarii sfarsitului fiecarui individ, de a se apropia de civilizatia diferita proaspat descoperita, capatand aspectul unei reflectii asupra existentei umane, pastrand insa o abordare amuzanta, light, simpla, presarata cu ironie si empatie, cu observatii nostime legate de comportamentul oamenilor in cele mai banale situatii.
Treptat, noul Andrew Martin invata sa fie uman cu ajutorul lui Emily Dickinson si al lui Debussy, dar si al unui catel pe nume Newton si al familiei profesorului. Daca poezia il invata emotia, muzica il invata complexitatea, contradictiile, asimetria si imperfectiunile rasei de care se ataseaza.
 Haig are meritul de a-si construi credibil povestea, intr-un mod relaxat, conturand o carte in care drama SF este punctata de pronuntate accente de comedie romantica. Nu debordeaza de originalitate, nici de profunzimi ontologice, e plina de tropi arhifolositi, de la privirea detasata si obiectiva a strainului la intalnirea cu dragostea/criza/salvarea providentiala/speranta unui nou inceput. Dar este o carte care vrea sa te faca sa te simti bine in pielea ta de om si reuseste, macar pe parcursul lecturii, e tonica, optimista, m-a tinut in ea pana la capat, in ciuda reticentei mele (ca sa folosesc un cuvant bland) fata de specia din care fac parte. Contine si doua liste, una cheesy rau, in genul posterelor motivationale, dar deloc deplasata dat fiind destinatarul, un baiat de 15 ani, ce cuprinde 97 de sfaturi de la un tata extraterestru catre fiul sau uman, alta a lucrurilor pe care le fac oamenii, printre care "lectureaza" (cuvant pentru care i-am dat o bila gri traducatoarei, pe langa Calea Laptelui  (galaxia) - stiu ca e forma acceptata, dar mie tot imi suna a Drumul Matasii sau altele de genul asta de pe planeta noastra - si inca doua-trei formulari ce poate-s doar sensibilitati proprii). 
E o carte ce ne reaminteste ca lucrurile pe care noi le consideram ca fiind date pot capata o alta semnificatie dintr-o perspectiva externa, iar ca bucuria, placerile simple, faptul de a trai aici si acum este o favoare a Universului, ca luam uneori prea usor si ca pe un drept miracolul vietii si ca specia umana are totusi si cateva calitati... Este o carte roz, dar nu un roz tipator, ostentativ, care sa ma indeparteze, ci unul suav, generator de buna dispozitie si un strop de optimism, macar de moment, o poveste pe care adolescentii o vor gusta mai mult decat mine, tonica si relaxanta. Pentru mine este doar o efemerida, dar una simpatica, dupa care totusi nu plang daca-si termina viata prea repede, ca orice efemerida.