Friday, 3 January 2014

Cat de des te gandesti la moarte?

Julian Barnes - Nimicul de temut

Am incercat de multe ori sa inteleg care ar fi resorturile ce-i motiveaza pe oameni sa creada in existenta unei forte sau energii superioare, a unui zeu, de ce religia, oricare ar fi ea, nu este perceputa de majoritate in felul meu, ca o mitologie, cum mi s-ar parea normal si de inteles -- fiecare simte poate nevoia unui mit fondator, a identificarii unei origini concrete -- ci ca o istorie in care cele mai incredibile intamplari iau forma unor adevaruri incontestabile si necontestate de cei mai multi semeni.
Pentru mine, ca si pentru Barnes, care afirma ca "nu cred in Dumnezeu, dar ii simt lipsa", motivul primar al existentei unei divinitati, mai presus de cel al stabilirii unor norme morale, este nevoia de a prelungi viata,  teama de un final perpetuu, dorinta de a alina disperarea si angoasa generate de absenta oricarei posibilitati de continuare dupa ce totul se va incheia pe pamant. Din pacate, suntem doar un pumn de materie pe care natura il recicleaza... si nu prin reincarnare sau transformarea in mai stiu eu ce creaturi eterice.
Aceasta teama ii face pe multi sa refuze sa mediteze asupra propriului sfarsit, nu vor sa-i conceapa existenta, isi alunga din minte orice gand legat de el. La mine lucrurile sunt clare: in cazul fericit, voi beneficia de ereditatea buna a cardiacilor familiei si totul va fi brusc si neasteptat, ori va aparea un accident stupid, ca toate accidentele, cu final rapid. In cel mai rau, voi suferi degradarea treptata si voi sfarsi intr-un spital (e o perspectiva care ma infioara, amplificandu-mi angoasa legata de sfarsit) sau accidentul nu va fi atat de eficient cum mi-as dori. Cel mai mult ma tem de paralizie, de o condamnare la luciditate intr-un trup neputincios, mi se pare mai rea chiar decat o pierdere a mintilor intr-un trup sanatos, insa ambele sunt la fel de traumatizante pentru cei din jur. In orice situatie, imi doresc incinerare, fara popi, fara circul ritualurilor consfintite - nu ma preocupa deloc problema unei salvari intr-o existenta si printr-o forma in care n-am crezut niciodata - poate cu ceva muzica din genul care mi-a placut intotdeauna. Asta, de exemplu, mi se pare destul de potrivita. Ce se va intampla cu cenusa nu ma preocupa prea mult, dar mi-ar placea sa fie imprastiata din varful unui munte sau in mare, fie ea si cea neagra si tulbure, cum e mai convenabil pentru cine va face oficiile...
M-am bucurat sa descopar la unul din scriitorii care imi plac foarte mult o gandire asemanatoare. Si mi-a placut sugestia lui a de inlocui locul gol lasat de lipsa religiei cu o "religie a artei", termen preluat de la Flaubert, vazuta insa nu ca o venerare snoaba, ci ca o practicare cu devotiune.
In incercarea de a intelege ce este dincolo, de a "privi in groapa", Barnes face apel la literatura, filozofie si amintirile proprii si-si insoteste privirea iscoditoare cu un ton temperat, prin refuzul de a vulgariza sau de a-i da dimensiuni abisale, lucid, cu un dram de umor (e pur si simplu Barnes, nu se poata abtine sa nu rada nici cand vorbeste despre un subiect despre care mai degraba s-ar plange) recuperand in acelasi timp, printr-o forma de omagiu, memoria generatiilor trecute din istoria familiei.
Sa-ti privesti in ochi angoasele cu constiinta absentei oricarei continuari dincolo de sfarsit e un act de curaj, de intelegere a faptului ca nu faci decat sa repeti un ciclu perpetuat de veacuri. Cu totii, genii sau simpli anonimi peste a caror existenta s-a asternut demult uitarea, au invatat sa moara, nu e chiar atat de greu, si noi o vom face. Mai mult decat de sfarsitul meu ma tem de cel al oamenilor dragi, de locul gol pe care l-ar lasa in viata mea, prefer sa plec eu, sa nu asist la disparitia lor si la toate ritualurile degradante si indecente pe care le impune cultul ortodox inmormantarilor. Mi se pare absolut obscena practica indopatului de dupa...
Barnes spune pe undeva prin carte ca se teme de moarte cel putin o data pe zi. Si eu, dar nu de a mea, e cel mai mic rau care mi se poate intampla. Mi-e teama de convoaie funerare, simt cum incep sa-mi tremure picioarele si transpir cand le vad, mi-e  teama ca, zapand telecomanda televizorului, sa nu-mi pice in fata vreo imagine indecent expusa pe ecran a inmormantarii cuiva si mai ales mi-e groaza de gandul ca as putea afla ca vreunul dintre oamenii la care tin nu mai este.
Cartea asta o am de vreo doi ani si abia acum mi-am facut curaj sa o citesc... Nu regret deloc, dar nu o recomand celor ce nu vor sa-si priveasca sfarsitul in ochi. Mie mi-a confirmat multe din gandurile preexistente, dar mi-a oferit si acces la modul de a vedea subiectul al multor autori, precum Flaubert, Daudet, Stendhal, Montaigne, Somerset Maugham, Jules Renard... Autobiografie, eseu, memorii, carte despre carti, toate intr-una singura. Cartile sunt un refugiu spre care ne intoarcem cand ne confruntam cu angoasa propriului final, un liman spre care alergam spre a uita ca timpul vine peste noi din urma si, mai devreme sau mai tarziu, ne va invalui in uitare.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.