Bla bla bla bla

La Grande Bellezza (2013) 

Am vreo doua-trei carti frumoase despre care vreau sa va povestesc, dar am zis sa nu incep anul cu tonuri gri spre negre, asa ca am ales sa va aduc in atentie aceasta reprezentatie de artsy fartsy, aceasta mostra de snobism cinematografic propusa la Oscarul pentru film strain, cu care m-am chinuit vreo trei zile pana sa-i dau de capat, fiindca la fiecare 20 de minute ma cuprindea cate o repriza de cascat, si au fost vreo cateva tinand cont ca filmul se intinde pe vreo 135 de minute, percepute ca mult mai multe. Nu m-am mai plictisit in halul asta de la filmul lui Mallick, dar este genul de plictiseala masochista ce ma face sa nu abandonez vizionarea, sa o desfasor pana la capat, sa incerc fara prea mult succes sa descopar sensul frumusetii supreme in fata careia criticii de arta se inchina. 

Daca il combinati pe Mallick cu imaginarul grotesco-extravagant al lui Fellini si-l plasati in Roma zilelor noastre, veti obtine aceast ghiveci artistic ce miroase a vechi, a ingrediente reciclate. Condimentati-l cu imagini cautate, numai bune pentru inselat privirea dornica de frumos, cu tablouri si sculpturi, si mai aruncati si niste citate si referinte literare care sa puna la incercare cunostintele privitorului ce se va simti brusc absorbit in "marea cultura"; va garantez ca se vor gasi multi care, asemenea lui Andrea, personajul care ia foarte in serios vorbele marilor scriitori, se vor lasa subjugati de limba in care le vorbeste filmul, aceea a formelor fara fond, a atmosferei fara poveste, a cautarii fara raspuns, a obrazelor subtiri tinute cu multa cheltuiala sau, dimpotriva, a celor ce refuza sa-si accepte trecerea prin lume si se incapataneaza cu indecenta sa-si expuna carnurile flasce intr-o sarabanda inestetica a distractiilor plictisitoare, in care mai important este sa spui "prezent" decat sa fii cu adevarat prezent, sa respecti conventiile si sa rostesti ceea ce trebuie decat sa-ti exprimi trairile... 

Jep Gambardella, autorul unei singure carti, este un monden, "regele mondenilor" dupa cum se defineste, cel ce cunoaste toata "lumea buna" a aparentelor si sclipirilor inselatoare, a singuratatilor deghizate in petreceri zgomotoase, a unei arte de multe ori creata si apreciata artificial, esteti fini ce pretuiesc rafinamentele spirituale, chiar si atunci cand ele apartin unei fetite de zece ani ce arunca pe o panza uriasa cu galeti de vopsea si mazgaleste apoi forme fara continut si fara sens. Cam asa mi se pare ca se joaca Paolo Sorrentino, regizorul /scenaristul filmului de fata, cu simtul artistic al spectatorului, punandu-i in fata o lume colorata si fara noima, careia fiecare este liber sa-i gaseasca propria interpretare si frumusete, de la petrecerile luxuriante la operele de arta, de la desfrau si pierderea in extazul drogurilor la aceea in extazul credintei, de la amintirea unei iubiri pure la cea a trupurilor devorate sau devastate de timp, de la imaginile superbe ale Romei la jocurile de lumini si umbre ce o invaluie in fiecare noapte. In rest, desertaciune, dialoguri pedante, cautate, lipsite de naturalete si spontaneitate, ca si intreaga lume pe care, la 40 de ani de cand a patruns in sanul ei, Jep se straduieste sa o inteleaga, sa-i perceapa frumusetea... Eu n-am gasit in ea decat "bla, bla, bla" si mi-au ajuns doua ore pentru asta (vreo patru, de fapt, daca iau in calcul pauzele).

La Dolce Vita s-a scris o data... chiar aveam nevoie de o actualizare a temei?! Eu nu, dar altii se vor simti extrem de confortabil sa respire aerul elitist al unei mondenitati culturale din care fac sau si-ar dori sa faca parte... Si multi dintre ei vor fi formatori de opinii, vor spune spectatorului "trebuie sa-ti placa asta, altfel esti un incult insensibil". Eu nu le spun decat ca niciodata nu mi-a placut arta moderna formata din culori aruncate pe o panza si mazgalite aleatoriu... si cam asa arata aceasta "mare frumusete".