Ovid S. Crohmalniceanu - Amintiri deghizate
Despre Ovid Crohmalniceanu se pot spune multe, si bune, si rele. A avut, ca numerosi alti protagonisti ai celei de-a doua jumatati a secolului XX, momente de slabiciune, doza sa de compromisuri necesare pentru a supravietui in lumea culturala a vremii, dar si o influenta importanta asupra formarii multor generatii de studenti ce i-au trecut prin fata si sunt in prezent in centrul scenei literare autohtone sau de elevi ce se poticneau de numele lui la aproape fiecare comentariu literar...
Cartea aceasta nu este una de critica, de evocare prin prisma literara a amintirii unor scriitori pe care cei mai multi dintre noi i-am vazut pentru prima data privindu-ne sever din paginile manualului de romana, ci scoate la lumina amintiri despre oameni cunoscuti personali, cu episoade din viata lor, cu felul de a fi, cu slabiciunile si calitatile pe care numai memoria subiectiva, directa, le poate retine.
Imaginile acelea din manual prind viata, iti fac hatru cu ochiul, devin mai prietenoase, familiare chiar, creand punti intre tine si ei, dincolo de afinitatile sau antipatiile literare. Te gandesti ca poate si tu candva iti doreai sa inventezi ceva, asa cum Camil Petrescu, de exemplu, incerca sa breveteze "parasuta-balonas", o parasuta actionata de un balon cu heliu, usor de purtat si de actionat. Zambesti la replicile acide si ironice ale lui Arghezi sau, ingrozindu-te de modul cum ii era perceputa poezia, chiar si cea mai inocenta, ii privesti cu mai multa indulgenta oportunismul din perioada comunista. De exemplu, ce credeti ca a inteles cenzura din urmatoarele versuri: "Zi cu zi, imi faci cadou/ Puica galbena, un ou,/ Si nici n-ai avut habar / Ca-mi lasi zilnic in cuibar, / Parca lunecat din cer,/ Dintr-o stea, un giuvaer"? Evident ca era o aluzie la scumpirea oualor in sistemul socialist, comparate cu nestematele. O polemica dintre Arghezi si Ion Barbu se incheie cu argumentul decisiv pentru impacare al iubirii comune pentru caini, un argument pe care il consider perfect valabil :).
Imi aduc aminte de figura de profesoara severa a Hortensiei Papadat Bengescu din manualul de romana si imaginea este brusc indulcita cand afli ca la batranete isi ascundea chipul in intunericul casei sale pentru a nu expune in fata celorlalti ravagiile timpului.
Uneori accentul migreaza insa cam mult dinspre amintirile propriu-zise catre explicatii si disculpari personale, carora li se dedica spatii prea ample. In capitolul despre Sadoveanu, autorul ne informeaza despre propriile controverse cu o anume Ofelia Manole, din cadrul Sectiei de Agitatie si Propaganda (da, oricat de ironic ar suna astazi, chiar a existat o astfel de sectie!) sau cu Zaharia Stancu, presedintele Uniunii Scriitorilor de atunci. Daca astfel de momente ar fi fost trecute sub tacere, poate nu mi-as mai fi adus aminte de frazele imbibate de ideologia realismului socialist ce mi-au traumatizat perceptia literaturii romane in anii de liceu. Si e pacat ca unele amintiri ajung sa fie deghizate in polite de platit, altele in aparari si justificari, chiar daca eleganta si distinctia erudita a unui om ce inlocuia traditionalele felicitari (obiecte pe cale de disparitie in epoca internetului) cu colaje personalizate nu lasa intoleranta si vehementa sa razbata din vorbele sale.
Am citit cu multa placere fragmentele dedicate cenaclului Junimea al Facultatii de Litere si-mi pare rau ca "Autobuzul de Insuratei", romanul desantistilor creat dupa reteta OuLiPo a ramas nepublicat.
Si chiar daca, din motivele mentionate mai sus, o umbra de indoiala mi se strecoara in suflet in privinta realitatii sau "photoshop"-arii memoriei anumitor imagini, ramane o carte pe care as recomanda-o oricui este stresat sau satul de Calinescu, Arghezi, Papadat Bengescu. Cunoscandu-i pe George, Tudor sau Hortensia, trecand dincolo de imaginea proiectata de vorbele pompoase din manuale si studii, intrigandu-se ori amuzandu-se alaturi de ei, un licean ar putea sa vrea sa-i cunoasca mai bine.
Despre Ovid Crohmalniceanu se pot spune multe, si bune, si rele. A avut, ca numerosi alti protagonisti ai celei de-a doua jumatati a secolului XX, momente de slabiciune, doza sa de compromisuri necesare pentru a supravietui in lumea culturala a vremii, dar si o influenta importanta asupra formarii multor generatii de studenti ce i-au trecut prin fata si sunt in prezent in centrul scenei literare autohtone sau de elevi ce se poticneau de numele lui la aproape fiecare comentariu literar...
Cartea aceasta nu este una de critica, de evocare prin prisma literara a amintirii unor scriitori pe care cei mai multi dintre noi i-am vazut pentru prima data privindu-ne sever din paginile manualului de romana, ci scoate la lumina amintiri despre oameni cunoscuti personali, cu episoade din viata lor, cu felul de a fi, cu slabiciunile si calitatile pe care numai memoria subiectiva, directa, le poate retine.
Imaginile acelea din manual prind viata, iti fac hatru cu ochiul, devin mai prietenoase, familiare chiar, creand punti intre tine si ei, dincolo de afinitatile sau antipatiile literare. Te gandesti ca poate si tu candva iti doreai sa inventezi ceva, asa cum Camil Petrescu, de exemplu, incerca sa breveteze "parasuta-balonas", o parasuta actionata de un balon cu heliu, usor de purtat si de actionat. Zambesti la replicile acide si ironice ale lui Arghezi sau, ingrozindu-te de modul cum ii era perceputa poezia, chiar si cea mai inocenta, ii privesti cu mai multa indulgenta oportunismul din perioada comunista. De exemplu, ce credeti ca a inteles cenzura din urmatoarele versuri: "Zi cu zi, imi faci cadou/ Puica galbena, un ou,/ Si nici n-ai avut habar / Ca-mi lasi zilnic in cuibar, / Parca lunecat din cer,/ Dintr-o stea, un giuvaer"? Evident ca era o aluzie la scumpirea oualor in sistemul socialist, comparate cu nestematele. O polemica dintre Arghezi si Ion Barbu se incheie cu argumentul decisiv pentru impacare al iubirii comune pentru caini, un argument pe care il consider perfect valabil :).
Imi aduc aminte de figura de profesoara severa a Hortensiei Papadat Bengescu din manualul de romana si imaginea este brusc indulcita cand afli ca la batranete isi ascundea chipul in intunericul casei sale pentru a nu expune in fata celorlalti ravagiile timpului.
Uneori accentul migreaza insa cam mult dinspre amintirile propriu-zise catre explicatii si disculpari personale, carora li se dedica spatii prea ample. In capitolul despre Sadoveanu, autorul ne informeaza despre propriile controverse cu o anume Ofelia Manole, din cadrul Sectiei de Agitatie si Propaganda (da, oricat de ironic ar suna astazi, chiar a existat o astfel de sectie!) sau cu Zaharia Stancu, presedintele Uniunii Scriitorilor de atunci. Daca astfel de momente ar fi fost trecute sub tacere, poate nu mi-as mai fi adus aminte de frazele imbibate de ideologia realismului socialist ce mi-au traumatizat perceptia literaturii romane in anii de liceu. Si e pacat ca unele amintiri ajung sa fie deghizate in polite de platit, altele in aparari si justificari, chiar daca eleganta si distinctia erudita a unui om ce inlocuia traditionalele felicitari (obiecte pe cale de disparitie in epoca internetului) cu colaje personalizate nu lasa intoleranta si vehementa sa razbata din vorbele sale.
Am citit cu multa placere fragmentele dedicate cenaclului Junimea al Facultatii de Litere si-mi pare rau ca "Autobuzul de Insuratei", romanul desantistilor creat dupa reteta OuLiPo a ramas nepublicat.
Si chiar daca, din motivele mentionate mai sus, o umbra de indoiala mi se strecoara in suflet in privinta realitatii sau "photoshop"-arii memoriei anumitor imagini, ramane o carte pe care as recomanda-o oricui este stresat sau satul de Calinescu, Arghezi, Papadat Bengescu. Cunoscandu-i pe George, Tudor sau Hortensia, trecand dincolo de imaginea proiectata de vorbele pompoase din manuale si studii, intrigandu-se ori amuzandu-se alaturi de ei, un licean ar putea sa vrea sa-i cunoasca mai bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.