Drumul catre sine

The Way Way Back (2013)

Cred ca am avut asteptari cam mari de la filmul asta pentru genul lui, create mai ales de prezenta pe afis a lui Sam Rockwell, care m-a cucerit prin rolul din Moon. Si poate pana la urma alegerea lui in distributie nu a fost una chiar inspirata, avand in vedere ca le cam "fura fata" personajelor principale si ajungi sa-l vezi doar pe el, in timp ce presupusul erou, Duncan (Liam James) ramane in umbra si nu prea iti mai pasa de micile lui drame. 

Oscarizatii scenaristi (aici si regizori) ai filmului The Descendants revin cu o noua poveste de familie, in acelasi ton de drama cu accente de comedie, avand in centru formarea unui baiat de 14 ani in cautarea identitatii. Duncan are mari probleme de acceptare a si din partea celor din jur, fiind un baiat retras, interiorizat, pentru care o vacanta la casa de pe plaja a noului prieten al mamei sale se dovedeste la inceput un cosmar, nereusind sa se adapteze nici la lumea tinerilor de varsta sa, nici la aceea a adultilor din jur. Asta pana cand descopera parcul de distractii acvatic Water Wizz si pe angajatii de acolo, ce-l vor ajuta sa-si schimbe perceptia despre sine si despre ceilalti. 

Este o poveste de formare tipica, in care un adolescent cu o stima de sine scazuta, privit de unii dintre cei din jur chiar cu si mai multa severitate decat o face el insusi reuseste sa se cunoasca mai bine, sa se aprecieze si sa le dovedeasca ca valoreaza mai mult decat credeau si decat credea el insusi, o schimbare la baza careia stau prietenia si capacitatea de comunicare pe care incepe incet sa si-o dezvolte. Poate asta m-a deranjat cel mai mult la film, faptul ca este previzibil si cliseistic de la un capat la celalalt, ca esueaza si ca dezvoltare a personajelor si circumstantelor, si ca drama ori comedie, si ca motivatii si construire a relatiilor dintre personaje. Are acel aer interesant al filmelor indie, dar nu reuseste sa-l valorifice prin scenariu sau prin jocul actorilor. 

Singurul care face deliciul vizionarii ramane, dupa cum aminteam la inceput, Sam Rockwell, cu aerul lui "jemenfichist" (sau de "i don't give a shit", pentru vorbitorii de engleza), glumet, ironic, in verva, nicidecum de personaj secundar, ce pare sa spuna ca nu da prea multe parale pe nimic, ca nu-i pasa daca ceilalti nu se pot ridica la acelasi nivel, contrazicand o idee de baza a filmului, aceea ca este nevoie de persoana potrivita care sa-i arate tanarului ca se poate simti bine in propria piele... Cu Rockwell, personajul secundar, in rol principal, n-as spune ca filmul asta se simte prea bine, pe ansamblu. Evident, talentul nu e vina lui, dar nu stiu daca decalajul dintre el si ceilalti tine  de scenariu ori de modul sau natural de flirta cu camera, pentru ca nici restul distributiei nu ar fi de lepadat. Toni Collette, mama osciland intre nevoia de a-si proteja fiul si dorinta de a gasi armonia familiala cu noul partener, ar fi putut sa faca un rol interesant daca nu ar fi fost atat de inerta, de lipsita de vointa, de inexpresiva aproape tot timpul... dar poate asa a fost conceput personajul.

Filmul are un aer usor retro atragator, un actor care merita toti banii, chiar neplacut nu e... plictisitor pe alocuri, dar vizionabil. Sau, in termenii in care incepe, cu Duncan fiind intrebat de potentialul tata vitreg cat valoreaza de la 1 la 10 si raspunde 6 pentru a i se spune ca este un 3, cred ca filmul asta vrea sa fie un 8,5 insa e doar un 5, hai 6 cu indulgenta. Zic eu, ImdB-ul zice 7 juma', asa ca uitati-va  sa va faceti singuri o impresie.