Saturday, 29 March 2014

Un hotel de altadata si administratorul lui

The Grand Budapest Hotel (2014)

Fiecare film al lui Wes Anderson este incarcat de nostalgie, de poezie si de o imagistica in culori dulci, pastelate, cu accente retro. Uitati-va numai ce aspect de bomboana fondanta are marele hotel interbelic Budapest, dintr-o imaginara tara din Estul Europei cu nume de vodca, ducandu-te cu gandul la Polonia, dar si la Austria sau Elvetia prin pitorescul imaginilor montane. Pe vremea cand era administrat de domnul Gustave, traia o epoca a stralucirii, adunand an de an personalitatile epocii, conti si bancheri, batrane doamne iremediabil indragostite de manieratul intendent, ce le intorcea atentia si simpatia. Vremurile acelea au trecut insa si in prezentul povestirii Zero Mustafa, cel care s-a format sub indrumarea domnului Gustave, ii istoriseste unui scriitor (un Jude Law plictisit si plictisitor) venit sa petreaca o vreme in izolarea si linistea hotelului, despre epoca de stralucire, despre intamplarile tumultoase pe care le-a trait. 
Multi au spus ca este probabil cel mai bun film al regizorului. Eu nu cred acelasi lucru, prefer in continuare Moonrise Kingdom din mai multe motive: in primul rand, probabil acolo a fost socul vizual al descoperirii unui anumit univers fantezist care ii este caracteristic regizorului, aici, desi totul era frumos si pastelat, n-am mai avut parte de factorul imprevizibil. Apoi, filmul de fata sufera de ceea ce numesc "sindromul trailerului", creand niste asteptari mult mai mari decat ce ofera intr-o anumita directie. Cand cele mai bune poante sunt prezentate in trailerul pe care l-ai vazut de cateva ori, te astepti ca totul sa fie o sarabanda de gaguri, ceea ce nu e cazul. Pleiada de actori mari cu roluri episodice te face sa-ti doresti sa le fie cumva dezvoltata personalitatea, din pacate unii din ei apar extrem de putin si de inutil pentru desfasurarea propriu-zisa a actiunii. Revenind insa la personajul principal, nu mi-a placut modul conventional in care este introdus in poveste. Partea de inceput putea lipsi, nu i-as fi simtit rolul introductiv, paralela acum/atunci, ce au fost/ce au devenit intrerupe ceva din magia actiunii in sine. In rest, avem urmariri realizate mai degraba prin conventiile unui film de animatie, un aer pe alocuri delicios de absurd, un excelent Ralph Fiennes, mult suflet si o privire plina de compasiune si simpatie, ce-ti face simpatice chiar si personajele negative.
Povestea te tine cu sufletul la gura, desi nu-i prea originala: o moarte misterioasa, un testament, un ucigas platit, o evadare din inchisoare, o urmarire a unui posibil fir salvator pana in varful unui munte, cu indicatii laconice din partea calugarilor, alte crime, o poveste de dragoste...  Dincolo de lejeritatea actiunii propriu-zise, scenariul e presarat cu momente ce indeamna la reflectie despre conditia imigrantului, absurditatea razboiului, granite, eleganta si distinctia opuse barbariei si cruzimii. 
Vizual, te simti bombardat de toate detaliile care ti se pun in fata, de complexitatea si bogatia elementelor, de aglomerarea de personaje si decoruri ce-ti dau senzatia ca tot timpul iti scapa ceva, ca subtilitatea si referintele nu sunt intotdeauna prinse, ca pelicula este prea incarcata cu personaje care, din lipsa de spatiu, trebuie sa se multumeasca doar cu un vag contur desi parca ai vrea sa afli mai mult despre surorile lui Dmitri sau despre avocatul Kovacs si pisica lui. Microuniversul din marele si luxuriantul hotel este mult prea complex pentru a fi suprins de o trecere fugitiva a camerei. Sunt inscriptii, tablouri, decoratiuni care scapa privirii si cumva e frustrant cand constati ca nu mai poti vedea padurea de copaci :). Este ca si cum ai vrea sa vizitezi impresionantul hotel si doar ti s-ar intredeschide cate o usa spre fiecare camera, in cadrul careia apare Gustave pentru a te readuce pe circuitul de urmat, pe fagasul povestii simple a unei mosteniri contestate.
Din fericire, dialogurile sunt bine construite, filmul are dinamism si abordarea astea de desen animat arata ca subiectul in sine este doar un pretext pentru un portret, care este un pretext pentru un omagiu, care este un pretext pentru un film care.... intelegeti voi, de placut mi-a placut, dar aveam asteptari mai mari.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.